IRO-Zile și nopți

Un fel de prolog

Bine mascată de corpul B al Universității, pe clădirea gri-albastră a Institutului Regional de Oncologie, înconjurată de o parcare, totuși, prea mică, am vazut-o prima dată într-o luni dimineață, pe la ora 8.00. Am găsit cu greu loc de parcare. Înăuntru – aglomerație, ca în orice spital. E un soi de aglomerație românească într-un spital cu iz occidental. Ușa laterală se deschide singură cînd te apropii de ea. Sălile de așteptare arată ca niște compartimente de tren, doar băncile metalice fac diferența. Fiecare pacient e cu bagajul lîngă el. Așteaptă internarea. Sacoșe de rafie cu imprimeu geometric, cu pisici, mici genți de voiaj și chiar sacoșe de plastic. Femei simple, de la țară, cu batic pe cap, domni la costum sau tineri îmbrăcați sport, cu toții așteaptă să-și ia locul pe același tip de pat. Nu vă imaginați că sînt legiuni de oameni cu chelie. Ăsta e un clișeu. Pînă acum am văzut foarte puțini care să aibă caracteristica asta. Nu e un loc în care lumea își propune să vină să moară, dar trebuie să recunosc că se întîmplă asta destul de des.

Etajul 6 — Chimioterapie

Sînt patru lifturi. Două mici și două de capacitate mare, cu care pot fi transportate chiar și paturi. Dintre cele mici, funcționează doar unul. Dintre cele mari, unul are liftier. Nu agreez mersul cu liftul, dar nici privirile chiorîșe ale personalului, atunci cînd mă îndrept spre scări. Și totuși sînt 6 etaje. Liftul mare, cel fără liftier, e cel mai rapid. În cazul în care coboară la -1, liftul nu mai oprește la alte etaje. Am aflat mai tîrziu că, pacient fiind, nu e de dorit să călătorești cu liftul mare la -1. E ca și cum ai trece apa Styxului.

Etajul 6, salonul 10. Aici e cazată Rodica, numită de mine Lady Ro. E mama unei prietene. Are 62 de ani. A mai fost internată aici, știe meniul: internare, analize și apoi, specialitatea etajului, chimioterapie. De data asta analizele au ieșit prost, iar cele aproape 30 de ore de precomă au confirmat asta. A crezut că totul o să se termine atunci. Se pare, însă, că nu..

Pe coridorul de la acest etaj se aude zumzetul televizoarelor pornite din saloane, discuțiile mai în șoaptă sau pe un ton mai ridicat, dintre asistente sau infirmiere și uneori cîte un „au”. Pare a fi un matriarhat. De la medic și pînă la femeia de serviciu, sînt numai femei. Holul lung, capitonat de sus pînă jos, cu linoleumuri ce variază ca nuanță de la bleu la alb, are plantate pe tavan neoane, unul la trei metri, ceea ce îl face să pară o cale ferată. Ici și colo, în fața cîte unei uși de salon-compartiment, vezi cîte o măsuță metalică, pe roți. Pe fiecare măsuță se găsesc vată și două feluri de dezinfectant, în sertare sînt seringi și injecții de diferite feluri, iar atașate de picioarele măsuței, două găletușe cu saci menajeri galbeni pe care stă imprimat „Pericol biologic”.

Într-una din curți, cinci cîini și două pisici fugăresc o găină americană. Cred că, de fapt, găina e animalul de companie al celorlalte animale. Încerc să fac puțină conversație cu doamnele, le spun ca acela trebuie să fie cel mai sănătos pui existent pe piață, face mișcare în fiecare zi. În grădina de alături, doi bătrînei lucrează la niște straturi, nu-mi dau seama dacă de zarzavat sau de flori. Cele două doamne comentează acțiunea cu regret.

Saloanele sînt plasate pe partea exterioară a clădirii, iar pe interior sînt camerele pentru personal. Organizarea pare una cel puțin mai reușită decît cele din spitalele în care am mai fost pînă acum. Salonul are trei paturi paralele cu peretele pe care se află geamul. Deasupra fiecărui pat se află ceva asemănător cu un aparat de aer condiționat care are cîteva supape și cîteva prize. Sub acest aparat, pe perete, este butonul de urgență. Are desenat pe el un clopoțel. Persoanele imobilizate, însă, nu pot ajunge la buton. În asemenea condiții, este inutil. Țineți minte impresia de aer occidental de mai devreme? Ei, acum s-a mai risipit. Patul are o telecomandă conectată cu un fir creț ca de telefon. Îl poți ridică și îndoi la orice capăt. Inițial mi-a fost teamă să umblu cu dispozitivul, nu cumva să supăr pacienta sau să fiu dată afară și primită, în cel mai fericit caz, în intervalul 14-16, în timpul orelor de vizită. Fiecărui pat îi revine cîte o noptieră cu două sertare și un raft și o țeavă detașabilă, pentru perfuzii, care se înfinge într-un suport la capătul patului.

Pe peretele opus, fiecărui pacient îi revine cîte un dulap. Pe același perete stă atîrnat un televizor plat cu diagonală mică. Cele două femei din extremele salonului sînt suficient de zdravene astfel încît să se miște una la alta și să povestească cîte ceva. Acum stau amîndouă la geam și privesc, printre lamelele de aluminiu, curțile caselor din vecinătate. Mă apropii și eu de geam și fac cîteva poze. Într-una din curți, cinci cîini și două pisici fugăresc o găină americană. Cred că, de fapt, găina e animalul de companie al celorlalte animale. Încerc să fac puțină conversație cu doamnele, le spun ca acela trebuie să fie cel mai sănătos pui existent pe piață, face mișcare în fiecare zi. În grădina de alături, doi bătrînei lucrează la niște straturi, nu-mi dau seama dacă de zarzavat sau de flori. Cele două doamne comentează acțiunea cu regret.

— Uite, nu se îndură să lase nemuncit petecul ăla de pămînt, spune una oftînd.
— Ci să facă? Dacă o venit căldura, vrei să stea în casă? Și eu dacă eram acasă puneam în pămînt, dar așa…tu din ce sat ești? Eu îs din Prisăcani.”
— Eu din Dagîța.

Eu sînt vizitatoarea pacientei din mijlocul salonului. Ea e din Iași. E arhitect, pensionară, agricultura nu a pasionat-o niciodată, cu atît mai puțin acum. Totuși, ca să nu se simtă în afara subiectului, fac cîteva poze și îi arăt și ei ce se întîmplă dincolo de geam, ea nu se poate da jos din pat. La o discuție amicală, la un biberon cu apă, îmi spune că atunci cînd a crezut că încheie socotelile și-a adus aminte ce i-a spus o prietenă. Că nu e bine să mori în Săptămîna Mare.

Televizorul stă pornit continuu pe „Mireasă pentru fiul meu”. Doamnele ce admirau mai devreme peisajul împreună, se ceartă acum de la telecomandă. Ținuta de spital, adică pijamalele care mai de care mai înflorate, le face să pară cumva infantile în cearta lor. Una vrea să asculte știri despre politică, alta vrea să vadă emisiunea mai sus pomenită. Schimbul de replici o trezește pe Lady Ro. Conflictul este aplanat de o infirmieră care vine și oprește televizorul. Pacienta de la mijloc are nevoie de liniște.

De la 10 la 10 A

O nouă zi vine cu un nou salon. Astăzi ne mutăm în rezerva de alături. Aici sînt două paturi dintre care unul liber. Eu și celelalte vizitatoare, căci da, sîntem o suită de dame, ne bucurăm că patul e liber. Nu putem sprijini la nesfîrșit caloriferul, pervazul și peretele. Una dintre noi stă mereu aici. Facem cu schimbul. Minunea a ținut numai o zi. Patul s-a ocupat. E o doamnă de la Bârlad. Se minunează de condițiile de-aici.

Vrea să deschid geamul, dar stă cu un fes negru pe cap. Deși bănuiesc care e cauza, o întreb dacă nu îi e cald. Îmi spune că da, dar că îi e rușine față de noi. Este tunsă 0, exact cum credeam. O încurajez să și-l dea jos. A fi bolnav nu este o rușine. O rușine e să furi, îi dau eu un contra-exemplu.

Vrea să deschid geamul, dar stă cu un fes negru pe cap. Deși bănuiesc care e cauza, o întreb dacă nu îi e cald. Îmi spune că da, dar că îi e rușine față de noi. Este tunsă 0, exact cum credeam. O încurajez să și-l dea jos. A fi bolnav nu este o rușine. O rușine e să furi, îi dau eu un contra-exemplu. Încet, încet, cu fiecare rugăminte pe care mi-o adresează, începe să fie mai sociabilă. Vrea niște ceai, medicamentele, un covrig și plusez eu cu o compresă rece pentru piciorul ei afectat de tromboflebită. Analizele i-au ieșit prost, așa că nu va avea parte de tratamentul cu chimio. Aflu între timp că se numește Geta, e din Bârlad și are 55 de ani și un băiețel de zece ani, adoptat. Are capul rotund și ochii albaștri. Îi lipsesc cîțiva dinți și vorbește sîsîit. Își tot cere scuze de fiecare dată cînd cere ceva ori cînd cheamă o asistentă sau o infirmieră. Iau o atitudine mai dură, ca să o fac să mai renunțe ea la atitudinea ei umilă. Mă întreabă dacă rămîn peste noapte. Văd că o bucură că i-am zis da. Nici ea nu poate ajunge la butonul de urgență.

Noaptea 1

O infirmieră atentă îmi aduce un scaun pe care îl înghesuie între patul lui Lady Ro și perete. Rămîn o vreme cu ochii la perfuzia care picură în reluare. Aici televizorul stă închis. Atunci cînd nu se doarme, facem conversație. Începe să-mi dea sfaturi despre familie și că e de preferat ca soțul să te iubească mai mult decît îl iubești tu, că altfel te șantajează sentimental. Zîmbesc politicos, nu e subiectul meu preferat. Mă trimite să chem o asistentă să o schimbe. Îmi dau seama că și punga de la sonda lui Lady Ro ar trebui golită.

O găsesc pe infirmieră dormind pe șase scaune puse față în față cîte două. Apariția mea o sperie, pare cumva încurcată de ipostaza în care am surprins-o. Îi zîmbesc, să nu creadă că o judec sau ceva de genul ăsta, ba îi și mulțumesc la plecare, strecurîndu-i în buzunar o bancnotă simbolică. Ațipesc și eu puțin cu coatele pe genunchi și cu capul în palme. Holul, pustiu peste noapte, devine la 5 dimineața agitat. Tura trebuie predată în bună regulă. Asistente și infirmiere, care au moțăit fiecare pe cine știe unde, își spune „Neața!” și se pregătesc de somn. Și eu la fel, și mie mi se schimbă tura.

Etajul 5 — paliative

Data următoare cînd vin o găsesc pe Lady Ro cu un etaj mai jos, la secția Paliative. Analizele proaste persistente duc la renunțarea ideii de chimioterapie. Aici principalul tratament sînt calmantele. Personalul este mixt, pacienții nu mai mișună pe coridor și televizoarele sînt doar de decor. E o rezervă de două paturi, iar la fereastră este un fotoliu maron, din piele.

La capătul paturilor este cîte o țiplă de plastic în care se află o hîrtie cu numele fiecărul pacient. Nu toți răspund atunci cînd sînt strigați. În patul de alături, cineva respiră greu sub cearșaf, cu ajutorul unor tuburi de oxigen. Cît stau, împart fotoliul cu fiica doamnei de alături. E, clar, mai obosită decît mine. Schimbăm două vorbe, nu știe dacă să rămînă la noapte, nu știe dacă se poate. Noaptea asta nu sînt eu de tură, o să-mi fac griji pentru asta abia mîine. Politica etajului este „Fără durere!”. Aici porția de morfină se dublează, iar intervalul orar scade de la 12 la 6 ore.

Paliative — Ziua 2

Doamna de alături a murit. Nu eram aici. Stau și mă gîndesc cum aș fi reacționat, cum m-ar fi marcat momentul. Stau pe patul pe care s-a întîmplat evenimentul acum cîteva ore. Sînt asigurată că a fost dezinfectat. Nu asta e problema, ci ideea că acolo a murit un om acum cîteva ore. Îmi dau seama că pe paturile astea a murit, oricum, multă lume. Noaptea asta mă capăt chiar cu o pernă și o pilotă și moțăi pe patul de alături, cu urechile ciulite la ritmul respirației lui Lady Ro. În pauzele de somn, ascultăm împreună muzică.

Lady Ro îmi spune că i-ar plăcea să danseze. Țopăi eu un pic și pentru ea pînă la geam și înapoi. Ea dă din mîini ca și cum ar dirija. Îi atrag atenția la mîna cu branula.

Un infirmier cu trăsături ușor efeminate și sprîncene pensate vine de mai multe ori, atras, probabil, de muzica bună. Lady Ro îmi spune că i-ar plăcea să danseze. Țopăi eu un pic și pentru ea pînă la geam și înapoi. Ea dă din mîini ca și cum ar dirija. Îi atrag atenția la mîna cu branula. Am dezvoltat pentru ea un sentiment aproape matern. Și, fără să vreau, i-am creat niște tabieturi: compresă rece pe frunte, pe abdomen și biberonul cu bun-bun…adică Nestea de piersici. Pentru acesta am fost certate amîndouă, atunci cînd secretul ne-a fost aflat de o asistentă ce ne-a adus o închipiure de ceai de mentă, ușor nepotabil. Cînd e prea slăbită, bea apă cu „pliculețul” – un șervețel împăturit și udat, pe care îl molfăie între gingiile fără dinți.

Etajul 4 – Paliative

Înainte să intru în tură, aflu că fost mutată din nou un etaj mai jos. Îmi amintesc de etajul -1. Mă strînge puțin în spate. Din nou, un salon cu trei paturi. Televizorul funcționează cu sonor… cu mult sonor. Încerc să studiez vecinele șisă-mi dau seama dacă aș putea intra în vorbă cu ele. Îmi dau repede seama că la geam se află stăpîna telecomenzii. Are în jur de 45 de ani, iar programul ei preferat este Kanal D. La pauza de publicitate mereu începe să se vaite. Silabele preferate sînt „Au-au”.

Risc să par insensibilă, dar nu-mi dau seama dacă plînge de durere sau după emisiunea preferată. Îmi sesizează prezența și începe să mă interogheze: dacă Lady Ro este mama mea, de ce nu mănîncă, dacă sînt din Iași, etc. O expediez mormăind ceva în barbă și  asezîndu-mă pe scaunul dintre pat și chiuvetă. Doamna din patul de la mijlot mîrîie. Sper că nu la mine. Îi întîlnesc privirea și-mi dau seama că nu vrea să-mi transmită nici o amenințare. Astea sînt sunetele pe care le poate ea emite. Cred că mă salută. Rămîne o vreme cu ochii la mine. Mai clipește din cînd în cînd. Pare că înțelege ce zic, este atentă. O întreb dacă vrea apă. Nu reușesc să decodific mîrîitul, așa că anunț o infirmieră. Bănuiesc că are mai multă experiență în interpretat asemenea semnale. Se pare că tot prin priviri și zîmbete comunică.

E Vinerea Mare, începe vacanța. Îmi spune că nu știe dacă mă poate aștepta toată vacanța, dar că o să mă aștepte mai încolo dacă nu mai apucăm să ne vedem. Nu-mi plac conversațiile astea de rămas-bun. Îmi pun capul pe marginea patului și ațipesc. Îi simt mîna, cu tot cu perfuzie, pe ceafă. Mă mîngîie, se asigură că nu plec încă sau amîndouă.

La etajul 4, noaptea e mult mai liniștită. Becurile se sting inclusiv pe hol. Personalul este format mai mult din bărbați. Pacienții trebuie mutați uneori și bănuiesc că e nevoie de mai multă forță. Lady Ro are chef de conversație. Vorbim în șoaptă, pe întuneric. Cînd s-a trezit, nu m-a văzut și s-a speriat. Acum mă ține de mînă să fie sigură că nu plec. E ultima noapte cînd pot sta, dimineață plec cu primul microbuz acasă. E Vinerea Mare, începe vacanța. Îmi spune că nu știe dacă mă poate aștepta toată vacanța, dar că o să mă aștepte mai încolo dacă nu mai apucăm să ne vedem. Nu-mi plac conversațiile astea de rămas-bun. Îmi pun capul pe marginea patului și ațipesc. Îi simt mîna, cu tot cu perfuzie, pe ceafă. Mă mîngîie, se asigură că nu plec încă sau amîndouă.

Epilog

E sâmbăta dinaintea Paștelui. Iau o pauză de la treabă și sun la Iași. O cer la telefon. Mi se laudă că azi a băut două lingurițe de supă. Se bucură că prinde și Paștele ăsta. Memoria începe să dea rateuri. „Cum se zice… Paște fericit! Te pup. Sînt cuminte.”

E duminica Paștelui. Sun să mă interesez care e situația. Aflu că azi „prinde fluturi”. O prietenă i-a adus bucate de Paște, în caz că vrea să guste. A gustat două firimituri de cozonac. Acum cuvîntul cozonac se află prin toate frazele în care nu ar avea ce căuta. Hristos a înviat!