Ștefan Prutianu: Libertatea de 20 de ani e o puștoaică

Stefan Prutianu, un domn elegant, imbracat cu o camasa alba, simpla, cu guler tunica: asa il stiu toti studentii sai. Unii, mai norocosi, afla ca, in spatele aparentei cochetarii, se desfasoara o viata de roman rusesc: cei peste 20 de ani de comunism i-au lasat, ca lui Ivan Denisovici, urme ireparabile. Specialistul de azi in marketing si negocieri, profesor la Facultatea de Economie si Adiminstrarea Afacerilor din Iasi, Stefan Prutianu a fost unul dintre primii revolutionari romani. Si a fost asa pentru ca, ii place sa zica, “sensul vietii este cel care conteaza cu adevarat”.

La 20 de ani de la caderea regimului comunist, un sondaj de opinie din luna noiembrie scotea la iveala faptul ca jumatate dintre romani regreta perioada comunista. Ce le-ati spune dvs. celor care au sentimente de genul asta?

Le-as spune ca o libertate de 20 de ani e o pustoaica, e o libertate foarte tinara care nu stie ce e responsabilitatea. Libertatea asta de 20 de ani inca nu ne permite sa fim altii. Sintem in buna masura ce am fost, si copiii nostrii sint ce sintem noi si poate, o vreme, si nepotii vor fi la fel. Nu ne putem rupe dintr-odata de trecut, ne desprindem greu de asta. Iar celor carora li se pare ca 20 de ani e mult le spun inca o data: o libertate de 20 de ani este poate prea tinara, e ca un titlu de carte prea devreme batrin, prea tirziu intelept.

Contribuie la aceasta nota de regret a unora si faptul ca despre revolutia din ‘89 ramine, inca, un moment tulbure in istoria noastra recenta?

Pe jumatate da, pe jumatate nu. Cred cu adevarat ca ei regreta tineretea lor de atunci. Intr-o anumita masura, comunismul ne permitea sa fim iresponsabili. Ne duceam la slujba si o bolmojeam, asteptam sa vina salariul si noi ne prefaceam ca e bine. Intr-un anumit fel, pentru oamenii care isi doreau putin si care nu erau in stare de mare lucru, comunismul era o solutie. De pilda, calicii satelor au ajuns in virful structurii. Erau erau cei care, cel putin o vreme, au fost numiti sefi de echipa, brigadieri, presedinti. Pentru ei, comunismul era o lume fara riscuri. E clar ca lor viata li s-a intors, deodata, cu partea mai calda in sus . In schimb, era cumplit pentru virfuri, pentru cei puternici pentru cei care doreau mai mult care vedeau mai departe. E firesc ca lor sa le fi placut intr-o anumita masura perioada comunista. Pentru cei competitivi, pentru cei puternici, comunismul a insemnat plafonare, tavalug.

V-ati fi gindit, cind erati copil, ca veti ajunge sa va revoltati impotriva lui Ceausescu si a regimului sau? Ati asistat la nedreptati de mic, de cind erati in casa parinteasca din Zapodeni?

Poate sa para ciudat. Mai curind da, pentru ca tatal meu a refuzat colectivizarea. Era un taran instarit, care nu dorea sa isi dea vitele si pamintul la colectiv. Nici nu a conceput cu adevarat sa se integreze in Cooperativa Agricola, cum se numea ea. A ramas cu tot mai putine oi, pentru ca ii mureau: le ducea cu caruta, moarte, intr-o ripa, pentru ca nu il lasau sa le pasca; ii inchideau toate drumurile catre islaz. El a suferit, si eu am suferit, copilareste, probabil, alaturi de el.

Ce v-a determinat sa luati atitudine impotriva regimului si sa organizati revolta din 14 decembrie?

Nu e un motiv anume. Nu e o picatura care sa fi curs peste marginea paharului. Paharul se varsa din cauza tuturor picaturilor. Starea aceea terna, faptul ca traiam prost, fals, ca nu puteam comunica, ca in ultimii ani se asprise atit de mult felul nostru de trai. Aveam doi copii si stateam de la 2 noaptea la rind, pentru lapte; si nu aveam nici o garantie ca voi lua lapte la 7 dimineata. Sint mii de motive pentru care imi doream sa nu mai fie acel regim. In plus, regimul insusi intrase intr-o fundatura. Economia socialista era una blocata care isi atinsese maximul si intrase intr-o stare de declin. Era ca o masina stricata. Totul se infundase, se blocase, huruia prosteste. Era o lume greu de suportat.

Inceputul revolutiei v-a prins in inchisoare. V-a schimbat viata saptamina “petrecuta” in beciurile Securitatii din Iasi?

Nu stiu care e inceputul revolutiei. Intr-un fel, revolutia a inceput odata cu instaurarea puterii comuniste. In anii ’40, dupa razboi, cind comunismul se instituia prin puterea bruta a diviziilor rusesti, atunci intr-un fel, in germene a si inceput procesul prin care comunismul se autodistrugea. El e prezent si in China si in Coreea, astazi, pentru ca, cel putin deocamdata, comunismul este o societate impotriva firii. In ce priveste perioada in care am fost inchis, pot spune ca e mai mult de o saptamina. Fiecare zi petrecuta in puscarie conteaza. Am fost inchis de pe 14 pina pe 22 decembrie 1989. O noapte de puscarie e tare lunga, e imensa. O noapte in puscarie e una in care nu bei apa, nu maninci nici o coaja de piine, nu esti lasat sa te asezi, trebuia sa stai doar in genunchi pe un scaun de lemn. E o intelepciune in aforismul acela: „Ce nu te omoara, te intareste”. Nu stiu ce s-a intimplat in puscariile comuniste, dar, cu siguranta, nu a fost cu mult mai mare speranta de viata ca in lagarele naziste. Insa, cei care au facut ani multi de puscarie sint oameni puternici.

V-ati mai intilnit cu anchetatorii dvs. de atunci, dupa 1990?

Fara a fi nu NU ferm, sau unul 100%. Mai curind NU. Daca m-am intilnit ulterior cu cineva care mi-a fost trimis in celula dupa trei zile de nesomn in care adormeam imbracat, un individ absolut gretos. Eram singur intr-o celula cu vreo 9 paturi, si el a venit zimbitor si cu mina intinsa: eu m-am retras ca o molusca. Nu au fost anume acei oameni, ci cei de linga ei care m-au contactat. Revolutia nu s-a terminat in decembrie si, poate, nu s-a terminat inca.

Constantin Ciurlau, cel care a condus ancheta de atunci, a fost, dupa 1990, profesor universitar la Craiova. Este ilustrativ acest fapt, pentru metoda romaneasca de a pune lucrurile in ordine?

Nu stiu. Constantin Ciurlau a fost in celula mea, cu niste personaje mai mari decit el. Pe Ciurlau l-am cunoscut pentru ca mi s-a zis ca este comandantul securitatii din Iasi. Avea ceva brutal, ceva rudimentar, violent in expresie. Superiorul lui era un anume Alexa. Si se pare ca era si un alt personaj si mai inalt decit ei si doi anchetatori, un colonel negricios. Mai era, de asemenea, procurorul care a semnat mandatul de arestare. Ideea pe care le-o tot spuneam era aceea ca exista cuiburi peste tot, ca oricum incediul va izbucni, ca nu sintem singuri, ca e o plasa care s-a intins peste Romania.

Acesta era un efect pe care il doream: sa se afle ca sintem. Cind am avut semnale clare ca sintem descoperiti, am hotarit sa aruncam manifeste, sa trezim cit mai multa lume si sa ne ascundem in multime. Cu adevarat, am fi vrut sa nu aruncam manifeste doar noi, grupul acela restrins. Pina la urma, 64 de oameni din grupul nostru au trecut prin ancheta, ceea ce nu-i putin. Nu vom sti niciodata citi am fost in grup. Unii au tradat si nu mai recunosc, altii au ramas detasati.

Se spune ca revolutia trebuia sa porneasca de aici, de la Iasi. Este o afirmatie corecta? De ce nu s-a intimplat acest lucru?

Noi am fost o structura organizata, am preexistat revoltei. Pe 14 decembrie ’89, ei ne-au prins, ne-au cules in momentul in care noi trebuia sa ne exprimam public, sa ne intilnim in Piata Unirii, sa tinem cel putin trei discursuri, sa creem acolo o busculada. Noi eram cu imnul national de astazi drept crez. Unii dintre noi aveam luminari. Urma sa fie ceva pasnic. Speram si noi intr-o revolutie de catifea. Eram naivi. Ulterior, m-am cutremurat privind lucid la ce am facut atunci. Parca era un fel de drog, parca eram eroul unui scenariu care curgea de la sine. Revolutia nu a pornit de la Iasi, pentru ca nu am fost in stare. Incepind de pe 8, 9 decembrie ’89 am avut sentimentul ca sintem descoperiti. Am avut scurgeri importante de informatii incepind cu 2, 3, 4 decembrie ’89. Eu am avut confirmarea pe 9 decembrie, pentru ca au incercat sa ma racoleze persoane din alte structuri, care in acelasi timp erau din afara ei. Nu a fost o singura persoana care a tradat atunci. In genere, aproape fiecare ramificatie a cazut pe glasul ei. Era de asteptat ca va fi tradare. Acesta era un efect pe care il doream: sa se afle ca sintem. Cind am avut semnale clare ca sintem descoperiti, am hotarit sa aruncam manifeste, sa trezim cit mai multa lume si sa ne ascundem in multime. Cu adevarat, am fi vrut sa nu aruncam manifeste doar noi, grupul acela restrins.

Pina la urma, 64 de oameni din grupul nostru au trecut prin ancheta, ceea ce nu-i putin. Nu vom sti niciodata citi am fost in grup. Unii au tradat si nu mai recunosc, altii au ramas detasati. Printre cei care au tradat se afla si o persoana de la virful grupului, unul dintrei cei care a tiparit manifestele, Stoica se numeste, acum nu vrea sa vorbeasca despre lucrurile acelea. Si mie amintirea asta imi face rau. Revolutia nu a pornit de la Iasi, pentru ca principala lasitate mi-as putea-o asuma. In conceptia mea, revolutia incepe de la un cap spart, de la un geam facut zob, de la o sticla in cap, de la ceva care sa coaguleze grupul. Piata Unirii era sub o presiune greu de exprimat in cuvinte. Era timpul ca altundeva sa se intimple. Nu eram singura structura conspirativa din Romania. La Iasi a fost o structura organizata cu mai mult de 2 saptamini inainte de 14 decembrie, data la care urma sa ne intilnim in Piata Unirii. In ziua aceea, in piata, nu am fost in stare sa declansam revolutia. Mie mi-a fost teama. Aveam doi copii acasa, sotia mea era si ea acolo. Piata era atit de impresurata de forte de ordine, ca, de pilda, daca stateam mai mult de trei persone intr-un grup, ne desparteau si spuneau:„Circulati, circulati!”. In mod suspect, pe noine-au lasat sa stam la coltul Hotelului „Traian” un timp indelungat, desi eram un grup mare. Ei de fapt, ne supravegheau, asteptau sa incepem.

Cind intri in puscarie si te string de git, e cumplit. Eu nu m-am putut descalta 8 zile de cizme, din cauza picioarelor umflate de lovituri la talpi. Dupa trei zile de foame, cea mai buna mincare din viata mea a fost o varza oparita – o capatina de varza, maronie pe alocuri, era pur si simplu oparita intr-un castron de aluminium. Am mincat varza aceea, mi s-a parut extraordinara, m-am lins pe degete si n-am lasat nici o bucatica. Aveam pofta de viata chiar si dupa trei zile de foame.

Disidentul Radu Filipescu mentiona intr-un interviu ca lipsa de organizare a celor care s-au impotrivit lui Ceausescu a permis evolutia Romaniei de dupa 1990. Sinteti de acord cu domnia sa?

Categoric, lipsa de organizare a permis evolutia Romaniei. Dar, lipsa de organizare are si ea o cauza. Noi am fost o structura organizata care nu a putut sa se manifeste pentru ca a fost sufocata. Sentimentul a fost unul cert. Simteam ca ei se joaca cu noi, ca sintem in farfuria lor. Simteam ca ne puteam bate vitejeste pentru o cauza pierduta. Acest lucru mi se parea idiot. Semnalul de incepere a revolutiei trebuia sa il dau eu. Nu l-am dat pentru ca m-am temut. Am vrut sa traiesc. Oricit de multi am fi fost noi acolo ei erau mai multi si mai puternici decit noi. Daca nu ne-ar fi ucis, ne-ar fi cules si ne-ar fi arestat. Ar fi plecat masinile pline de acolo. Cauza noastra acolo in piata era pierduta. Nu stiam daca linga mine e un politist imbracat civil. Stiam ca cei imbracati in militieni sint clar militieni dar nu stiam cine sint ceilalti. Erau barbati frumosi, zvelti, si nu stiam cine sint. Puteam banui orice.

E posibil sa fim un popor mai modest decit ne place sa credem. Poate ca am facut ciubotele altora prea mult timp in istorie. Avem un proverb nenorocit: „Capul taiat, sabia nu-l taie”. E posibil ca astea sa fie indicii impotriva noastra. Pina si mitul haiduciei ca daca furi de cei bogati si dai la cei saraci e unul distructiv. Ne-am cultivat o serie de mituri paguboase.

Se tot spune ca Romania sufera de lipsa unei culturi civice si a unor organisme puternice de acest fel. Este, cumva, aceeasi trasatura caracteristica poporului nostru, la fel cum in anii de dinainte de 89 miscarea de dizidenta a avut dimensiuni reduse in Romania?

E posibil sa fim un popor mai modest decit ne place sa credem. Poate ca am facut ciubotele altora prea mult timp in istorie. Avem un proverb nenorocit: „Capul taiat, sabia nu-l taie”. E posibil ca astea sa fie indicii impotriva noastra. Pina si mitul haiduciei ca daca furi de cei bogati si dai la cei saraci e unul distructiv. Ne-am cultivat o serie de mituri paguboase. Apropo de: asa cum ajuns sa pregatim in unele sporturi citeva persoane 22 de milioane care sa cistige o olimpiada, sau ne putem gindi la olimpiadele scolare unde intr-un sistem educational care e tot mai chinuit, mai prabusit, unde foarte putini tineri mai invata fizica, vom continua sa luam premii pentru ca sint extrasi citiva indivizi pusi anume sa faca lucrurile acelea. Experientele acestea nu pot fi generalizate. Eu ma indoiesc profund ca sintem poporul asta asa de ales si de recunoscuti in Europa. In Franta de exemplu, perceptia romanilor nu era cu nimic mai presus decit cea a columbienilor sau chilienilor. Noi ne-am alimentat cu niste mituri, de-a lungul anilor, mai ales de-a lungul anilor acestia nenorociti din ’50 pina in ’90. Am inceput sa credem in ele. Ne-am amagit.

Se vorbeste si acum, ca in toate perioadele de campanie electorala, despre lupta anti-comunista. Este astazi aceasta o tema falsa?

E ceva de granita, ceva confuz. Eu am zis asa: . Se pare ca da, dar nu jumatate plus unu. Si ma bucur cind se intimpla asa. Exista o Romanie terna, umila, poate si lenesa dar increzuta, orgolioasa. O Romanie care se minte pe sine. Acea jumatate de Romanie voteaza cu trecutul. Aceea e nostalgica, s-ar intoarce bucuroasa la ce a fost. Din pacate nu ei sint cei care pot face istorie. Dar, momentan, e prea putin timp ce a trecut, 20 de ani. De aceea, jumatatea asta de Romanie exista. Si, sigur, ei nu au deloc sentimental acesta; dimpotriva, ei cred inca in miturile cu care ne-am alimentat.

***

Va mai aduceti aminte de un banc din perioada comunista?

Ceausescu a dispus ca un student valoros sa fie invitat in biroul lui ca sa vada ce mai gindeste studentimea romana si sa pregateasca o poveste cu tilc despre vremurile pe care le traieste studentimea romana, pe vremea sa. Studentul, mai curind sfios, cind a pasit pragul cabinetului nr. 1 si piciorul i s-a scufundat adinc intr-un covor gros si moale s-a speriat si s-a retras, nefiind obisnuit cu asemenea covoare. „Calca, mai baiatule!, i-a zis Ceausescu, fara grija, ca astea sint ale poporului”. La care studentul a raspuns: „Tovarase Ceausescu, eu am crezut ca m-ati chemat pe mine sa va spun povesti”.

***

Stefan Prutianu a fost, alaturi de Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, Valentin Odobescu sau Ionel Sacaleanu, unul dintre initiatorii Frontului Popular Roman de la Iasi si ai manifestelor imprastiate in Piata Unirii, pe 14 decembrie 1989. Membrii grupului au fost arestati si anchetati de Securitate, ei fiind eliberati pe 22 decembrie, cind regimul comunist era pe cale de a fi distrus.

de Bianca Macovei