La sfîrșitul Primului Război Mondial, țara a putut cuprinde între granițe toate teritoriile românești aflate sub stăpînire străină. Însă pentru asta a fost nevoie de lupte grele, de sacrificiu uman și material. Iașul a purtat pe umeri povara statutului de capitală de război. În încercarea de a resuscita inima României rănite și căzute la final de 1916, efortul orașului a fost uriaș.

La 28 iulie 1914, cînd în Europa începea cel mai mare război văzut de omenire pînă atunci, România era o țară mică. Dar avea idealuri mari.
La începutul războiului, clasa politică a optat pentru neutralitate. După adoptarea oficială a neutralității (21 iulie/3 august), România a semnat totuși, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, un acord secret cu Imperiul Rus, prin care acesta se angaja să-i respecte integritatea teritorială și îi recunoștea drepturile asupra provinciilor românești din Austro-Ungaria, în schimbul unei „neutralități binevoitoare”. Acordul cu rușii era o dovadă a orientării României spre Antanta, lucru care avea să se întîmple, de altfel, doi ani mai tîrziu.

Pe 4/17 august 1916, România a semnat alianța cu Tripla Înțelegere, sub conducerea regelui Ferdinand I. Cu toate că era german la origini, Ferdinand a luat decizia de a intra în alianța anti-germană, punînd pe primul loc interesul României: obținerea provinciilor românești din Austro-Ungaria.
Peste zece zile, la 14/27 august, România a declarat război Austro-Ungariei.
Schimbarea taberelor și intrarea în război
A doua zi, 15 august, toate jurnalele au publicat „Proclamația M.S. Regele Ferdinand”. Începea, așa cum titra ziarul „Mișcarea”, „războiul pentru întregirea neamului”.

Cînd armata română a pătruns în Transilvania, aliații Austro-Ungariei (Germania, Bulgaria, Turcia) au declarat război României. La 1 septembrie 1916, forțe germano-bulgaro-otomane, comandate de generalul von Mackensen, au cucerit Turtucaia, acțiune care a fost începutul unui declin pentru România. Conf. univ. dr. Ionuț Nistor, directorul Muzeului Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, susține că „după atacarea punctului Turtucaia, comandanții militari s-au încăpățînat să apere acel punct, schimbînd ceea ce niciodată nu trebuie să schimbi: regulile jocului”.
Turtucaia „nu era absolut vitală pentru menținerea poziției României în sud, dar românii au folosit o parte din armata care deja era în ofensivă spre Transilvania, au dus-o în sud și au schimbat planul operațional. S-a bulversat întregul front și întreaga operațiune militară și s-a ajuns la retragere”, a mai adăugat acesta.

În timp ce românii pierdeau teren la Turtucaia, trupele inamice au profitat, atacînd din mai multe părți. Bulgarii au pătruns în Dobrogea. Forțele comandate de generalul Mackensen au traversat Dunărea, îndreptîndu-se spre București, a cărui încercare de apărare a eșuat.

Atunci, Consiliul de Miniștri a hotărît transferarea capitalei la Iași. Bucureștiul atacat nu mai putea servi acestei funcții. Iașul era cel mai mare oraș după București la acel moment și avea cele mai bune și complete posibiltăți de cazare. Istoricul Ionuț Nistor observă și un motiv simbolic pentru care Iașul a fost ales să devină noua capitală: „Era un fel de recompensă pentru faptul că Iașului îi fusese luat statutul de capitală. A fost luată în calcul, la un moment dat, și posibilitatea, ca, într-un caz de forță majoră, autoritățile să se retragă spre Rusia, iar Iașul era în imediata vecinătate a frontierei”.

Regele Ferdinand și Regina Maria, la Iași

Drumul salvator spre Moldova

La 12/25 noiembrie, serviciile ministerelor, autoritățile și funcționarii superiori s-au îmbarcat în trenuri și au pornit spre Iași. Printre acestea, era şi trenul care transporta tezaurul ţării, adăpostit în lăzi cu lingouri, monede străine din aur şi alte valori. Deși nu s-au retras în Rusia, parlamentarii au decis trimiterea tezaurului național în Rusia.

Capitala nu mai putea fi apărată. Toți s-au retras către nord, către Moldova: nu numai autoritățile, ci și intelectualii, moșierii, bancherii, dar și oameni de rînd. Renunțarea completă la lupta pentru capitală a fost marcată de momentul părăsirii acesteia de către Guvern și de către prim-ministrul Ionel Brătianu, în noaptea de 20 noiembrie/3 decembrie.

Pia Alimănășteanu, sora prim-ministrului, angajată la un spital al Crucii Roșii, notează în cartea sa, Însemnări din timpul ocupației germane, că în noaptea de 21 noiembrie/4 decembrie, bucureștenii auzeau tunurile, orașul fiind pustiu. Oamenii fugeau către gară, vrînd să plece cu trenurile din orașul care era atacat acum din trei părți: din Oltenia, de la Dunăre și din Carpații Argeșului, „ca o invaziune”.

Căderea Bucureștilor

La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele germane au intrat în București și l-au asediat. Tot atunci, Iașul a devenit capitala României („capitală de război”). Însă nici aici, în locul în care toți își puseseră speranța salvării, lucrurile nu se arătau mai frumoase.

Orașul, potrivit istoricului Ionuț Nistor, nu avea resursele necesare pentru a face față valului uriaș de oameni care venea. Acesta susține că populația Iașului era, în august 1916, în jur de 75.000 de locuitori. Pînă la finalul anului, numărul de locuitori a ajuns la 300.000, crescînd, deci, de patru ori.
„Noua capitală a devenit, dintr-odată, suprapopulată. Iarna se apropia, iar toți oamenii veniți în Iași aveau nevoie de locuințe acoperite și căldură. Bărbații, cei care erau apți pentru amenajarea unor adăposturi, erau, majoritatea, plecați pe front”, a subliniat directorul Muzeului Universității din Iași.

Primarul de atunci al Iașului, Gheorghe Mârzescu, a încercat tot felul de metode de soluționare a situației în care s-a văzut pus la final de 1916. Acesta a apelat la bunăvoința ieșenilor de a caza refugiați în casele lor. A încercat chiar să ofere exemplul propriu. În casa sa, Mârzescu s-a mutat la etaj, iar parterul a fost amenajat ca dormitor temporar și punct de tranzit pentru refugiați. Casa încă există, peste drum de Corpul A al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, dar nicio inscripție ori placă nu amintește de însemnătatea istorică a clădirii.

Dar nu toți ieșenii erau dechiși să primească refugiați în casele lor. De aceea, rugămințile și solicitările s-au transformat, în scurt timp, în obligații.
Nici măcar pentru familia regală nu era pregătită o casă. În însemnările sale din volumul Povestea vieții mele, Regina Maria spune că, ajunsă în gara Grajduri, a rămas acolo vreo două săptămîni, din lipsa unui spaţiu de cazare la Iaşi. „Am intrat în necunoscut; unde mă duc? Pentru cîtă vreme? Toată lumea e îngrozitor de tristă… Nu ştim unde ne vom opri”.
Abia la 1 decembrie 1916, familia regală a intrat în Iași, fiind cazată în Casa Cantacuzino, pe atunci comandamentul Corpului IV Armată, iar în prezent sediul Palatului Copiilor.
Generalul Alexandru Averescu nota în jurnalul său, Notiţe zilnice din răsboiu: „Este o debandadă generală; a vedea puhoiul de fugari e şi dureros şi revoltator”.

Și scriitorul ieșean Ion Mitican a descris, în cartea Salutări din Iași, capitala României întregite, dificultatea procurării unei locuinţe în oraș, în acel an de restriște, inclusiv faptul că nici înalţii oficiali nu putut fi cazaţi în condiţii adecvate. Hotelul Traian a fost compartimentat în scopul găzduirii înaltei burghezii bucureştene. Dar cei mai mulţi dintre aceşti refugiaţi au locuit în gara din Iaşi, în vagoanele de călători.

Criza alimentară

Criza imobiliară a fost dublată de o alta, mult mai gravă: cea alimentară.
„A fost un efort deosebit pentru a-i caza şi hrăni pe toţi aceşti refugiaţi, în condiţiile spaţiului locativ redus, a rezervelor limitate de hrană şi combustibil, a unor epidemii care au făcut numeroase victime, în special în iarna 1916-1917“, aprecia istoricul Dorin Dobrincu, într-un articol publicat de „Ziarul de Iași”.

În plus, paralizarea transportului intern, dar şi a celui extern, făcea dificilă aprovizionarea. Cauza a fost faptul că s-a decis evacuarea întregului material rulant de care dispunea statul român. Pe cei 1.000 de kilometri de cale ferată din Moldova, se aflau răspîndite haotic şi erau de multe ori abandonate garnituri întregi de vagoane de călători şi de mărfuri. Din decembrie 1916 şi pînă în aprilie 1917, cînd din Rusia au venit cantităţi suficiente de alimente, la Iaşi şi în toată Moldova s-a suferit de foame.
Pînă și familia regală, spun memorialiștii, consuma mămăligă de patru ori pe săptămînă. În volumul său, Amintiri politice, I.G. duca nota că „pentru o porţie de fasole, la restaurante se făcea coadă”.

„Supraîncărcarea orașului a uzat foarte mult aproape tot. Cred că disconfortul este cuvîntul care ar fi descris cel mai bine sentimentul omului de rînd de atunci. Aglomerație, boli, teamă. Teama de tifos exantematic. Memoriile vorbesc de sute, mii de victime lunar ale tifosului. Asta creează frică la nivelul populației. Mai era și teama de război, de incertitudine”, a descris situația istoricul Ionuț Nistor.

Despre tifosul exantematic, boala care s-a răspîndit în Iași după ce acesta a devenit capitală, tot pe fondul suprapopulării, și care l-a bîntuit și traumatizat, umplîndu-i pînă la refuz cimitirele, nota, de asemenea, și Constantin Argetoianu, în Memorii pentru cei de mîine, amintiri din vremea celor de ieri:
„În toiul epidemiei, în februarie şi în martie, peronul gării, sălile de aşteptare şi holul în care erau ghişetele de bilete erau ticsite de soldaţi întinşi pe ciment sau pe pardoseală, îmbrăcaţi în zdrenţe şi în mantale cîrpite… Am văzut în viaţa mea multe imagini ale infernului, dar fantezia nici unui pictor sau desenator n-a putut zugrăvi o atât de tragică icoană a oribilului”.

De asemenea, Regina Maria, nota în Memoriile sale: „Una dintre priveliştile cele mai îngrozitoare pe care le-am văzut vreodată este triajul din gări (…) Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător…”.

Boala a fost eradicată parțial abia în 1917, cînd pe teritoriul Moldovei a ajuns Misiunea Militară Franceză. Epidemia a decimat populația, provocînd moartea a 300.000 de oameni, dintre care 80.000 de soldați.

Efortul uriaș al Iașului

În impasul în care s-a văzut pus, Iașul trebuia totuși să găsească soluții. Cu țara în stare de război, responsabilitatea revenirii sau măcar a unei stabilități cădea pe umerii săi.

Evaluînd statutul Universității din Iași în vreme de război, conf. univ. dr. Ionuț Nistor a precizat că instituțiile centrale și-au stabilit sediile în clădirea Universității: Ministerul de Război, Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, Poșta Română. Tot aici se afla și sediul Crucii Roșii.

De asemenea, cursurile au fost suspendate, deși anumiți profesori, precum A. D. Xenopol, mai țineau cursuri în propriile case.
„Universitatea Iași s-a implicat nu doar prin punerea la dispoziție a spațiului de funcționare a instituțiilor centrale, ci și prin efortul uman, prin profesori și studenți participanți la razboi. Primii profesori mobilizați au fost, chiar în august 1916, cei din cadrul Facultății de Medicină (în spitalele de campanie, dar și la luptă, pe front). Alți profesori au fost folosiți în servicii de expertiză ale armatei”, a explicat directorul Muzeului Universității.

Familia regală s-a implicat activ în ceea ce privește soluționarea problemelor cu care se confrunta orașul. Regele Ferdinand a fost mai mult plecat pe front (nu a petrecut mult timp în reședința sa, Muzeul Unirii de pe strada Lăpușneanu de astăzi), iar Regina Maria s-a implicat în fondarea anumitor societăți de binefacere și ajutorare. Mergea în spitalele de campanie, printre răniți, arătîndu-și grija față de soldații răniți pe front.
I. G. Duca, ministrul Educației în perioada războiului și memorialist, mărturiseşte în Amintiri politice că „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreţ desăvârşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătîiul lor”.
Tot Regina a făcut o mare bucurie soldaților de pe front, pe 25 decembrie 1916. De Crăciun, aceasta a trimis peste 3.000 de pachete conținînd cadouri pentru ostași.

Primarul Iașului Mihai Tomida, care i-a urmat lui Gheorghe Mârzescu, a organizat, după cum menționează istoricul Ionuț Nistor, pe șesul Bahluiului, un șir lung de barăci pentru refugiați și a avut o corespondență foarte bogată cu ministerele. Chiar dacă ministerele erau la Iași, nu toate resursele erau la dispoziția Primăriei Iași, dar buna relație dintre ministere și primărie a ajutat la soluționarea unor probleme cu care se confrunta Iașul. Conform istoricului, „după ce Mârzescu a devenit ministru de Interne, lucrurile au stat ceva mai bine, pentru că în calitate de fost primar al Iașului, acesta avea grijă să aloce fonduri” pentru ridicarea acestuia din prăpastia în care alunecase odată cu primirea statutului de capitală de război.

Frați de suferință

Iașul a încercat să reziste și a făcut-o cu toate puterile sale. De altfel, orașul a și fost numit de Nicolae Iorga „simbol al rezistenței naționale”.
Suferințele populației au creat o solidarizare puternică între români, de unde și îndîrjirea în lupta pentru întregirea neamului și desigur, conturarea proiectului unionist.
De altfel, pilonii actului Marii Uniri s-au ridicat la Iași, unde au avut loc toate întrunirile importante pentru deciderea viitorului țării.

Una dintre cele mai vocale și vizibil implicate personalități ale vremii în acest demers a fost istoricul Nicolae Iorga, datorită căruia s-a creat o emulație în jurul ideii de mare unire.
Pe 14 decembrie 1916, Parlamentul s-a întrunit într-o şedinţă la Teatrul Național din Iași. Discursul lui Iorga, din timpul ședinței, a dat speranţă unei populații care nu mai credea în victorie. Cel mai relevant fragment este cuprins în finalul discursului:
„În colţul acesta unde ne-am strîns, să păstrăm cu scumpătate sămînţa de credinţă şi vom vedea şi noi la rîndul nostru dispărînd negura stăpînirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost şi încă mai mult decît atît”.
Toată sala l-a aplaudat, iar discursul a fost multiplicat și răspîndit în toată țara, inclusiv pe fronturi. Cel mal important a fost efectul printre soldaţi.

Discursul mobilizator al lui Iorga

Se acționa astfel nu doar militar în războiul în care România intrase, ci se lucra și la nivel psihologic. „Națiunea avea nevoie să creadă, mai întîi de toate, în posibilitatea obținerii victoriei și a înfăptuirii Unirii. Existau, de altfel, și tribunale militare care sancționau penal defetismul, zvonurile mincinoase, care ar putea afecta moralul soldaților, sau dezertarea”, a explicat istoricul Ionuț Nistor.

Au fost organizate conferințe și manifestări publice fie în Aula Universității, fie la Teatrul Național. Acestea aveau teme istorice sau de actualitate, iar personalitățile culturale ale Iașului vorbeau auditoriului despre trecutul glorios și despre idealul național. Pe scena Teatrului Național Iași a fost jucată, de exemplu, piesa „Apus de Soare”, a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cadrul căreia se rostea cu mîndrie replica lui Ștefan cel Mare: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor”. „Mesajul îndemna, desigur, la rezistență și la apărarea patriei și, mai cu seamă, la unirea cu Basarabia”, după cum a subliniat conf. univ. dr. Ionuț Nistor.

Istoricul Ioan Scurtu scrie, în cartea Politică și viața cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, că în anul 1917, aflat încă în război, Regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator susţinut pe front, le-a promis ţăranilor, care alcătuiau „grosul armatei”, pămînt: „Vi se va da pămînt. Eu, regele vostru, voi fi întîiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

În ziua de 6 mai, Parlamentul întrunit la Iaşi a luat în dezbatere proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, propus de guvernul liberal. După ample discuţii, la 13 iunie, Adunarea Deputaţilor şi, la 20 iulie, Senatul au adoptat, în Aula Universității din Iași, acest proiect, deschizându-se astfel calea legală pentru înfăptuirea reformelor agrară și electorală.

Iașul, capitala pregătirii Unirii

La Iași au avut loc toate întîlnirile oficiale și toate negocierile pentru înfăptuirea dorinței seculare a românilor: Marea Unire. Toți trimișii aliaților din Antanta, dar și oficialitățile provinciilor românești au venit întîi pe strada Lascăr Catargi, în casa prim-ministrului Brătianu, unde se țineau ședințele de Guvern, ca apoi să se întîlnească cu regele.

Războiul a luat o turnură favorabilă României după jumătatea anului 1917, după victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
În Rusia, a izbucnit Revoluția bolșevică, iar după instaurarea regimului bolșevic s-a decretat dreptul la autodeterminare al popoarelor ce fuseseră subjugate de regimul țarist. Prima provincie românească ce a profitat de acest context a fost Basarabia. Românii dintre Prut şi Nistru, prin organisme alese şi abilitate, şi-au proclamat statalitatea, autonomia şi independenţa, înființînd Sfatul Țării, condus de Ion Inculeț. Acesta a proclamat Unirea Basarabiei cu România, votată la 27 martie/9 aprilie 1918 la Chișinău. Delegația de la Chișinău, condusă de Ion Inculeț, a fost prima care a venit în capitala României din timpul războiului, prezentînd „Actul Unirii”.

Actul Unirii Basarabiei cu România

Ideea unirii a început să se concretizeze și în Bucovina. La Congresul General de la Cernăuți din 15 noiembrie 1918 s-a votat, în unanimitate, „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu România”. După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a sosit la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România.

Unirea nu putea fi desăvîrșită fără alăturarea Ardealului la țara-mamă. La 1 decembrie 1918, Consiliul Național Român Central a convocat o Adunare Națională la Alba Iulia. Cei 1.228 de delegaţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş prezenţi în Sala Unirii au votat „unirea lor şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România”.

Familia regală a părăsit Iașul, la 30 noiembrie 1918, îndreptîndu-se către vechea capitală, pe care o părăsise în urmă cu doi ani. Bucureștiul nu mai era sub asediu. Odată cu plecarea familiei regale din Iași, atribuțiile de capitală ale Iașului au încetat, iar drapelul de pe Palatul lui Cuza a fost coborît. Regina Maria avea să consemneze în propriul jurnal: „deși eram nerăbdătoare să mă întorc la vechiul meu cămin, simțeam un fel de părere de rău că părăsesc Iașul. Orașul pribegiei noastre însemna acum pentru noi ceva deosebit și nu putea fi părăsit fără o strîngere de inimă”.

Iașul, după război

Potrivit istoricului Ionuț Nistor, la 1918 statul român datora Iașului aproape 50 de milioane de lei. În urma efortului din perioada de război, orașul a rămas devastat.
„Au fost distrugeri ale clădirilor, uzina electrică a fost suprasolicitată. Drumurile erau distruse după traficul utilajelor grele, de război. Școlile erau afectate, după ce au fost transformate în spitale. Timp de doi ani de zile s-au strîns tone de gunoaie în oraș. Abia în 1923 s-a creat un plan de a remoderniza orașul, prin strîngerea gunoiului, prin pavarea străzilor și refacerea conductelor de apă. A fost nevoie de 10 ani pentru ca Iașul să revină la starea dinaintea războiului”.

Rolul Iașului a fost nu numai acela de refugiu, în vremea ocupației Bucureștilor, ci și de oraș în care au fost pregătite acțiunile premergătoare unirii. Într-un interviu acordat revistei „Opinia Studențească”, prof. univ. Gheorghe Iacob sublinia: „Istoria nu se face cu «dacă», dar dacă Iașul nu s-ar fi sacrificat, în clipa de față n-ar fi existat un stat numit România. (…) Moldova, probabil ar fi fost acum în spațiul sovietic, alături de Basarabia. Transilvania ar fi fost în continuare cu Ungaria, iar Muntenia, ori ar fi fost un mic principat, ori ar fi avut o altă soartă, ca principat întegrat spațiului balcanic. (…) Prin urmare, fie că ne place ori nu ne place, Iașul reprezintă sacrificiul fondator pentru soarta României”.
De aceea, astăzi, 1 Decembrie, nu sărbătorim numai unirea Transilvaniei cu România și desăvîrșirea unității de stat, ci omagiem și Iașul, orașul – capitală care a creat spațiul favorabil împlinirii idealului național: unirea tuturor românilor între granițele aceleiași patrii.

de Mara Mațcu
Răzvan Scutariu

Surse fotografii:
www.curierul-iasi.ro
www.agorapress.ro
www.2.bp.blogspot.com
hwww.unstory.com
www.adevarul.ro
Reproduceri după fotografii din expoziția FAMILIA REGALĂ LA IAȘI (1916-1918). DE LA REFUGIU LA MAREA UNIRE, organizată la Muzeul Unirii din Iași