23 de ani de la revolta studenteasca din Iasi

„Vrem lumina sa-nvatam/ Si apa sa ne spalam!” – asta strigau studentii in urma cu 23 de ani pe strazile Iasului communist. Era iarna anului 1987, imediat dupa revoltele muncitoresti de la Brasov. Manifestarea pornita in campusul Titu Maiorescu de catre cateva studente nemultumite a luat amploarea dupa ce, pe parcursul deplasarii grupului prin zonele principale ale orasului, s-au alaturat tineri din toate campusurile studentesti, dar si oameni obisnuiti. Curajul de care au dat dovada studentii ieseni a dus la o situatie nemaintalnita in Romania epocii de aur, ce a zdruncinat siguranta nemarginita al regimului comunist si a inviat speranta romanilor din intreaga tara ca „se poate”. Despre semnificatia zilei de 17 februarie 1987, reporterii Cuzanet au stat de vorba cu Adrian Panaete si Dumitru Buzatu, participanti la revolta studenteasca si cu Doru Tompea, pe atunci coordonator al activitatilor studentesti din judetul Iasi.

17 februarie 1987. Ziua in care studentilor li s-a umplut paharul. Invatatul la luminare, fara apa si caldura in camine – sunt doar citeva aspecte ale vietii de student din anii ’80. Prof. univ. dr. Doru Tompea, actualul rector al Universitatii „Petre Andrei” din Iasi, era in acele timpuri coordonator al activitatilor studentesti din Iasi. „Luni, 16 februarie 1987, a fost o zi memorabila. In sedinta saptamanala a biroului de partid, punctuala a fost informarea pe care au facut-o prorectorii celor cinci universitati din Iasi, vizavi de modul in care trebuia aplicata o horarare de partid si de stat, care prevedea economii severe la consumul de lumina, de caldura si de apa calda. Printre masurile astea erau vizate si campusurile studentesti ca spatii in care se consuma current electric. Iasul, fiind al doilea centru universitar al Romaniei, a resimtit din plin efectul acestei hotarari de de partid si de stat, care viza economii foarte dure de la aceste utilitati”.

„Am atras atentia ca momentul este prost, tocmai se terminase vacanta studentilor (n.r.: luni, 16 februarie 1987), care veneau in masa de acasa si creau aglomeratii mari in toate campusurile. In conditiile in care ei vin si gasescu un mediu ostil, rece, fara apa calda, intuneric, ghetarie in caminele studentesti, se vor crea premisele unor incidente. Am intervenit pentru ca universitatile sa aplice cu retinere aceste masuri, pentru ca altfel riscam astfel de evenimente. In seara zilei de 17 februarie s-au creat aglomerari de studenti, in fata caminelor studentesti din Copou si mai ales in fata «Balenei». Au tras un chef, au cantat la chitara, au facut o petrecere studenteasca, care apoi s-a mutat si in alte campusuri”.

A doua zi dupa adoptarea acestei hotarari, in jurul orei 18.00, cateva studente ale Facultatii de Litere din cadrul Universitatii „Al. I. Cuza”(UAIC), cazate in campusul studentesc Puskin, actual „Titu Maiorescu”, au iesit din camine din cauza frigului si s-au adunat in jurul fantanii arteziene denumita „Balena”. Pe fondul cantecelor de chitara, au inceput sa se planga de conditiile din ce in ce mai proaste din camin, au dat foc la cursuri si manuale, sa scandeze diferite lozinci pentru mobiliza din ce in ce mai multa lumea din complex. „Am atras atentia ca momentul este prost, tocmai se terminase vacanta studentilor (n.r.: luni, 16 februarie 1987), care veneau in masa de acasa si creau aglomeratii mari in toate campusurile. In conditiile in care ei vin si gasescu un mediu ostil, rece, fara apa calda, intuneric, ghetarie in caminele studentesti, se vor crea premisele unor incidente. Am intervenit pentru ca universitatile sa aplice cu retinere aceste masuri, pentru ca altfel riscam astfel de evenimente. In seara zilei de 17 februarie s-au creat aglomerari de studenti, in fata caminelor studentesti din Copou si mai ales in fata «Balenei». Au tras un chef, au cantat la chitara, au facut o petrecere studenteasca, care apoi s-a mutat si in alte campusuri”.

Uniti pentru conditii mai bune

Numarul studentilor aflati in fata fantanii arteziana a inceput sa creasca, pe masura ce ieseau tineri de la diferite facultati, din fiecare camin in parte, inclusiv de la cantina Universitatii. Unul dintre acesti studenti – de la Facultatea de Istorie si Filosofie – era si Dumitru Botezatu, care isi facea atunci portia de munca voluntara, lunara la cantina. Actualul vicepresedinte al Consiliului Judetean Vaslui isi aminteste cum „tinerilor nu le-a fost frica atunci, fetele au fost cele mai curajoase initial, dupa care s-au alaturat foarte multi altii. Si trebuie sa recunosc ca si eu m-am alaturat lor, de altfel, fiind intrebat de catre niste responsabili din vremea aceea daca am fost la manifestare, le-am spus ca «am fost si i-am insotit pe parcursul deplasarii lor». La confuzia afisata de ei am raspuns cu «daca preferati m-au insotit ei pe mine».”

„Coloana, in momentul in care a ajuns in dreptul Universitatii, s-a intors. Si asta pentru ca deja in dreptul Bibliotecii se vedeau masinile Politiei si trupe masate. Probabil ca daca s-ar fi ajuns acolo, s-ar cam fi terminat acolo toata povestea- am fi negociat, am fi discutat si am fi fost trimisi inapoi. Totusi, cei din fata au intors coloana, au intrat prin Codrescu si au coborat pe Sararie. Prin urmare, in timp ce trupele ne asteptau la intersectie, s-au trezit cu grupul de manifestanti dincolo, spre Independentei”.

Grupul de studenti a venit treptat cu ideea de a aduna si colegi de-ai lor din alte campusuri studentesti, si s-au indreptat spre zona Targusor. Acolo era cazat si Adrian Panaete, student in anul I la Facultatea de Matematica, si actual profesor la Colegiului National „A.T. Laurian” din Botosani. „In jurul orei 19:00 a aparut coloana de manifestanti in Targusor. Au intrat prin capatul strazii. Erau cam de la intrare pana la coltul primului camin, in momentul respectiv. Au marsaluit pana in jurul caminelor 3 si 4 si inapoi. In momentul in care au iesit de acolo, coloana era pe toata intinderea strazii”. Dublandu-si capacitatea, studentii au continuat traseul spre celelalte camine din zona – campusul Codrescu, a caminelor Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa” si a caminele pentru familii de studenti – cu scopul de a ajunge in fata UAIC. Intre timp, autoritatile judetene deja fusesera alarmate de fenomentul nemaintalnit in centrul universitar iesean sau in Romania comunista. Intuitia de moment a grupului colectiv, dar si vocile unora dintre manifestanti, au facut ca acestia sa schimbe traseu, miscare strategica ce a evitat intalnirea cu fortele de ordine si le-a permis sa continue manifestare. „Coloana, in momentul in care a ajuns in dreptul Universitatii, s-a intors. Si asta pentru ca deja in dreptul Bibliotecii se vedeau masinile Politiei si trupe masate. Probabil ca daca s-ar fi ajuns acolo, s-ar cam fi terminat acolo toata povestea- am fi negociat, am fi discutat si am fi fost trimisi inapoi. Totusi, cei din fata au intors coloana, au intrat prin Codrescu si au coborat pe Sararie. Prin urmare, in timp ce trupele ne asteptau la intersectie, s-au trezit cu grupul de manifestanti dincolo, spre Independentei”, rememoreaza Adrian Panaete. Luate prin surprindere, organele de ordine ale partidului nu au mai putut opri inaintarea tinerilor.

Odata ajunsi in zone centrala a orasului, murmurul general al grupului din ce in ce mai mare de studenti s-a transformat treptat pe parcursul deplasarii studentilor in lozinci si scandari – „Vream apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam!”, „Noi, al tarii tineret, vrem caldura si curent!” sau „Nu traim in grote, nu traim in pesteri!” au facut Iasul sa rasune in noaptea din februarie 1987. „Desi a avut un caracter spontan, si nu au existat elemente care sa ne demonstreze intr-un fel ca ar fi fost ceva organizat, avea un substrat real foarte puternic. Erau tensiuni mocnite in societate, exista un soi de «conspiratie» a tuturor impotriva regimului, un fel de intelegere tacita a oamenilor care protestau impotriva a ceea ce cred eu ca era raul in acel regim”, precizeaza Dumitru Buzatu.

Revolta florilor

Ajunsi deja in centrul orasului, studentii nu mai sustineau doar cauza lor, ci a tuturor romanilor marginiti de regimul comunist, dupa cum precizeaza vasluianul Dumitru Buzatu: „toti aceia care au participat atunci erau constienti ca este nevoie de o schimbare, de introducere a unui cadru democratic, de afirmare a valorilor legate de individ. Era un fel de raspuns la tendinta aceea de nivelare, de atomizare a societatii”.

In functie de locul ocupat in coloana, participantii au intrat in contact si cu ieseni de rand, a caror admiratie pentru curajul lor a fost depasita de frica fata de Securitate si fata de politistii amplasati in lant, la distante de cativa metri, pe toata lungimea convoiului.

Adrian Panaete isi aminteste cum „au inceput sa apara oameni la balcoane care ne aplaudau si spuneau «Bravo, studentilor!». Reactia oamenilor a fost una pozitiva, insa nu si una de solidaritate”. Laudele „spectatorilor”, a simplilor trecatori sau a celor din interiorul locuintelor erau intarite de gestul acestora de a arunca flori manifestantilor. „Studentii au inceput sa se deplaseze pe un traseu care viza mobilizarea oamenilor din oras, prin mjlocul orasului. Erau foarte multi oameni, locuitori ai zonei respective, care fie se alaturau grupului, fie se opreau pentru a arunca flori tinerilor. Se adunasera acolo oameni de toate varstele, insa cu toate acestea, multora le era totusi frica. Atunci nu am simtit, pentru ca emotia era foarte puternica, insa in spatele coloanei se aflau puternice forte de ordine, un sir impresionant de dube ale Politiei, ale Securitatii, sub pretextul masurilor de securitate. Nu prea era de joaca cu aparatul represiv al regimului de atunci, cu modul de actiune a acestora”, afirma Dumitru Buzatu.

„Meca! Meca!”

Din Bulevardul Independentei, urmatoarea oprire urma sa fie campusul Tudor Vladimirescu, nucleul vietii studentesti iesene, cu scopul de a mobiliza oameni si dintre miile de tineri ai Universitatii Tehnice „Gh. Asachi” din Iasi(UTI). Ecoul expresiei „Meca! Meca!” (n.r.: studentii de la Mecanica, UTI) s-a spart in momentul in care manifestantii au observat ca organele de ordine si profesorii au ajuns acolo inaintea lor, blocand toate iesirile. Adrian Panaete precizeaza ca „acolo, profesorii de la Politehnica erau deja alarmati, fusesera trimisi foarte multi dintre ei in camine. Cam pe capatul fiecarui culoar era cate un profesor care vorbea cu studentii sa stea linistiti in camere si nu au avut cum sa iasa cei din T1 pana la T11”. Cu toate acestea, studentii din cel mai mare camin al campusului, T17, au insistat sa iasa. „Stiu ca la un moment dat, privind din afara, se vedea scara pe care se cobora de sus. Era plina, holul de jos la fel. Portarul era intre cele doua randuri de usi, cu usile blocate cu zavoare. Foarte multi studenti erau masati in jurul caminului T17 si foarte multi in spatele usilor, pe interior”, adauga acesta.

„Erau studenti care ieseau pe ferestre pe niste funii facute din cearcefuri, profesorii ii impingeau inapoi in cladire, altii au iesit in pijamale. Erau foarte curajosi, pentru ca in fata blocajului aceluia masiv, ei incercau totusi sa iasa din camine”.

Dumitru Buzatu isi aminteste cum au luat nastere si situatii hilare dinn partea celor care au impartasit entuziasmul gruparii si voiau sa li se alature. „Erau studenti care ieseau pe ferestre pe niste funii facute din cearcefuri, profesorii ii impingeau inapoi in cladire, altii au iesit in pijamale. Erau foarte curajosi, pentru ca in fata blocajului aceluia masiv, ei incercau totusi sa iasa din camine”. In incercarea de a se alatura „fratilor de suferinta”, studentii de la Politehnica au spart un geam din interior, moment in care portarul a intrat in panica, le-a deschis usile si s-a tras restras din calea lor. „Atunci au iesit cei din T17. Am inteles ca si dintr-un camin mai mic din spate de la T17 au fost studenti scapati din vedere care au iesit. Din ce am aflat de la cei de la Politehnica, profesorii au stat in continuare sa-i tina inauntru pe ceilalti, insa in ciuda acestui fapt la iesirea din complex coloana era imensa. Tin minte ca s-a iesit din Tudor cu directia spre centru, si desi coloana nu iesise inca din campus ajunsese deja in zona Bucsinescu”, explica Adrian Panaete amploarea pe care a luat-o fenomenul.

„Incepand de miine, veti avea apa calda, veti avea conditii, complexurile studentesti vor fi minunate!”

Casa Patrata, cum era numit Comitetul Judetean (n.r.: actualul Consiliu Judetean) a fost urmatoarea oprire a grupului din ce in ce mai mare de manifestanti. Acolo se afla coordonatorul activitatilor studentesti, Doru Tompea, care isi aminteste cum tinerii „s-au oprit in fata Casei Patrate, au scandat si acolo lozinci ca «Vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam», «Vrem carte». Se mai auzea si o «Libertate!». Atunci a iesit secretarul cu propaganda si cu invatamantul de atunci, Alecu Floares, care a spus cateva lucruri vizavi de faptul ca tara trece prin greutati, ca fiecare cetatean trebuie sa dovedeasca patriotism, ca vor lua masuri sa nu se exagereze in mediul studentesc”. Adrina Panaete rememoreaza momentul: „in fata Casei Patrate, erau amplasate boxe mari, s-a tinut un discurs de genul «Incepand de miine, veti avea apa calda, veti avea conditii, complexurile studentesti vor fi minunate»”.

Studentii nu s-au lasat impresionati de discursul lui Alecu Floares, si dupa mai bine de o ora au incercat sa-si continue drumul prin Iasi. „Pe parcursul deplasarii, din mers, au aparut si diferite strategii. Intr-un mod oarecum coordonat, participantii s-au deplasat pe trasee care erau de natura sa sporeasca numarul acelora care intrau in convoi”, relateaza Dumitru Buzatu. Una dintre aceste strategii era trecerea prin cartierul muncitoresc Nicolina, insa ideea a fost abandonata din cauza masurilor din ce in ce mai stricte ale autoritatilor, care adunasera „importante forte ale Securitatii si ale trupelor anti-tero”. Studentii nu au aflat decat dupa multa vreme ca muncitorii din Nicolina protestasera cu o zi inainte ca si ei.

„Din ce am auzit atunci de la ceilalti, erau trupe masive la bariera din Alexandru, in ideea sa blocheze o eventuala intrare a studentilor in cartierele muncitoresti. In Piata Unirii atunci, printre studenti s-au manifestat doua curente. Sa mergem in Alexandru- in cartierele muncitoresti- sa scoatem muncitorii, iar al doilea, sa mergem linistiti acasa. Pana la urma s-a plecat spre camine. Organizat”.

In Piata Unirii s-a facut urmatorul popas, unde manifestantii au dansat Hora Unirii, in vazul agentilor de ordine, ce i-au urmarit in continuare, cu scopul de a-i impiedica sa se aproprie de zona Garii si a cartierului muncitoresc Alexandru. „Din ce am auzit atunci de la ceilalti, erau trupe masive la bariera din Alexandru, in ideea sa blocheze o eventuala intrare a studentilor in cartierele muncitoresti. In Piata Unirii atunci, printre studenti s-au manifestat doua curente. Sa mergem in Alexandru- in cartierele muncitoresti- sa scoatem muncitorii, iar al doilea, sa mergem linistiti acasa. Pana la urma s-a plecat spre camine. Organizat”, relateaza Adrian Panaete. Asa s-a destramat grupul, aproximat de diferite voci de la cateva sute la cateva mii de tineri, care au sfindat pentru o seara regimul.

„Trebuia sa pun mitraliera pe studenti. Mai bine cred ca faceam”

„Apoi au fost legitimati foarte multi, intrebati de unde se intorc. Desigur, toti au spus ca au venit de la rude, din oras, de la prieteni, nimeni nu a spus ca venea de la manifestatie”, povesteste Adrian Panaete reactiile primite la intoarcerea in caminul din Targusor. In campusul Titu Maiorescu, Dumitru Buzatu isi aminteste ca „am gasit lumina si caldura in camera. Aveam sa vedem ca tratamentul special a durat doar in acea seara”. Daca studentii isi sarbatoreau victoria si curajul, in cadrul administratiei locale acea seara a fost una alba. „Lucrurile s-au complicat, s-au dat toata noaptea telefoane de la Securitate, de la Bucuresti. Nicu Ceausescu de abia dimineatat a fost gasit, si a fost informat de ce s-a intamplat. Ulterior, el si-a permis sa schimbe rapoartele care au ajuns la tovarasul Nicolae Ceausescu: n-a mai pus o prezenta de 750 de studenti cat am numarat noi, ci de 150, sa mai inmoaie din posibilele masuri care se luau impotriva studentilor. Presedintele Studentilor de atunci, Ani Matei, actualmente prof. univ la Bucuresti, a insistat foarte mult ca represaliile sa nu fie escaladate. In schimb, Nicolae Ibanescu, prim secretar al Comitetului Judetean de Partid, a avut o atitudine extraordinar de dura. La un moment dat a afirmat explicit si textual ca «trebuia sa pun mitraliera pe studenti, mai bine cred ca faceam». Asta spune tot despre modul in care gandea un prim secretar de partid in anii aia. Daca nu se intervenea chiar din interiorul Organizatiei Studentesti, prin Ani Matei si chiar prin Nicu Ceausescu, represaliile erau fara precedent”.

„Primul secretar a avut o atitudine brutala fata de profesori. Ne-a acuzat ca nu avem calitati pedagocice, ca nu am lucrat cu patos revolutionar, ca nu am slefuit vlastarele comunismului. Ca am scapat din mana studentii si ca noi suntem principalii responsabili de demonstratia studentilor”.

„De exemplu, la anul I de la Matematica, unde eram eu, se stia ca nimeni nu a iesit. Au fost foarte putini studenti de anul I, astfel incat discursul a sunat cam asa: «Probabil nu stiti ce s-a intimplat aseara, dar au avut loc niste manifestari nu tocmai potrivite unor studenti». Am primit asigurari ca vom avea conditii foarte bune pe viitor”,

In aceeasi zi, in cadrul fiecarei facultati a UAIC s-au tinut sedinte, la care erau prezenti toti studentii, indrumatorii de an, persoane din conducerea de partid si de la Comitetul Judetean de Partid. Sedintele s-au derulat diferit, in functie de informatiile pe care le detineau despre participarea persoanelor de la facultatile respective la manifestatie. „De exemplu, la anul I de la Matematica, unde eram eu, se stia ca nimeni nu a iesit. Au fost foarte putini studenti de anul I, astfel incat discursul a sunat cam asa: «Probabil nu stiti ce s-a intimplat aseara, dar au avut loc niste manifestari nu tocmai potrivite unor studenti». Am primit asigurari ca vom avea conditii foarte bune pe viitor”, rememoreaza Adrian Panaete. In ceea ce priveste colegii de la alte facultati, acesta adauga ca „studentii din anul al II-lea de la Matematica, din cadrul caruia au iesit foarte multi, au fost sfatuiti «Sa aiba simtul raspunderii!» si rugati sa se ridice cei care au fost la acea manifestatie. S-au ridicat doi oameni. Unul dintre ei se numeste Laurentiu Leoreanu, actualul primar de la Roman. Pana sa zica cei care conduceau sedinta ceva, Laurentiu s-a uitat spre celalalt, s-a uitat prin amfiteatru si a intrebat «Stati putin. De ce ne-am ridicat numai noi ? Stiti ca am fost toti». Si s-au ridicat toti. In momentul acela, cei care conduceau sedinta au incercat sa aplaneze situatia si le-au cerut sa se aseze si sa faca promisiuni.

In ceea ce priveste studentii Facultatii de Filologie, de la care a pornit intreaga revolta, abordarea a fost diferita. „Li s-a promis ca incepand din acea zi conditiile se vor schimba, iar reactia din sala a fost «De ce de astazi ? S-a intamplat ceva?» . Pur si simplu, au fost luati peste picior de catre studenti”, isi aminteste Adrian Panaete diferitele cazuri.

Mustrari, avertismente, si supravegherea profesorilor

„S-a luat atunci o masura fara precedent, ca fiecare cadru didactic sa ia in monitarizare proprie, speciala, de cum se scoala de dimineata, pana se culca, cate sase studenti”, precizeaza Doru Tompea, care a fost demis in aceeasi saptamana din functia de coordonator al activitatilor studentesti. „La unele facultati, represaliile au fost mai mult mimate, pentru a se da cat de cat o minima satisfactie organelor de partid. La alte facultati, masurile au fost mai dure, unde unii profesorii o luasera pe urma studentilor, intrasera in camine, verificasera incaltarile, si au facut liste de studenti suspecti. Nu au fost omogene reactiile autoritatilor. Masura generala a fost aceea de a fi comunicat in scris acasa, parintilor, ce au fost chemati la decanate, la organele de partid si au fost sanctionati cu mustrari sau avertismente”.

„Profesorii au fost sustinatori ai nostri. Imi amintesc numeroase scene in care am comentat impreuna actiunea. Ne-am si distrat pe marginea declaratiilor care au fost date in masura in care s-au solicitat ceva explicatii din partea administratiei”.

Actualul rector al Universitatii „Petre Andrei” din Iasi subliniaza si un caz aparte, al Facultatii de Istorie a UAIC, „unde decan era profesorul Ioan Agrigoroaiei, un om de o tinuta morala si profesorala impecabila, nu a facut nici un fel de exces, ba a incercat sa-si protejeze studentii”. De acord cu aceasta afirmatie este si Dumitru Buzatu, student la respectiva facultate in acea vreme. „Profesorii au fost sustinatori ai nostri. Imi amintesc numeroase scene in care am comentat impreuna actiunea. Ne-am si distrat pe marginea declaratiilor care au fost date in masura in care s-au solicitat ceva explicatii din partea administratiei”. Mai mult decat atat, fara sa simta presiunea ca tineri de la alte facultati, povesteste cum „a doua zi in camin, m-a intrebat un coleg daca mi s-au uscat «ciubotele». I-am spus ca ne e nici o problema, ca le-am pus la uscat, si ca daca mai este nevoie, mai iesim odata. Exista o frenezie si cam disparuse teama de-acuma”.

„Ceausescu intotdeauna a avut teama fata de studenti, fata de mediul studentesc”

Politicianul Dumitru Buzatu subliniaza faptul ca „autoritatile, dar si sustinatorii regimului de atunci au actionat intr-un mod inteligent pentru ei, facand sa se estompeze cat mai mult semnificatia acelei miscari”. Una dintre metodele de a nu atrage si mai mult atentia asupra miscarii a fost cea de a nu pedepsi sever participantii la actiune. Adrian Panaete sustine ideea, spunand ca „au fost cativa care au pierdut facultatea pe motivul asta, dar din cate am analizat eu dupa aceea, erau studenti de care aveai de ce sa te legi – aveau multe absente etc. Nu stiu sa fi atacat vreo persoane care sa fi fost participant si sa fi avut o situatie scolara buna. Probabil ca nu au avut curajul sa starneasca lumea cu o reactie de genul acesta. Pur si simplu, au fost cateva exmatriculari dupa aceea, fiind folosit momentul pentru a se descotorori de niste studenti de un anumit tip”.

 „Atitudinea regimului fata de mediile studentesti a fost paradoxala, si teama fata de studenti se manifesta printr-un grad de toleranta mai ridicat decat in mediile muncitoresti”.

Doru Tompea explica aceasta situatie: „regimul nu a dorit sa amplifice asa de mult aceste masuri, pentru ca Ceausescu intotdeauna a avut teama fata de studenti, fata de mediul studentesc. A avut o teama organizata si fata de studenti, dar si fata de corpul profesoral. Atitudinea regimului fata de mediile studentesti a fost paradoxala, si teama fata de studenti se manifesta printr-un grad de toleranta mai ridicat decat in mediile muncitoresti”. Daca masurile imediate nu au fost din cele mai severe, cele pe termen lung au fost menite sa asidure comitetul de partid ca o astfel de situatie nu se va mai repeta vreodata. „S-au inasprit masurile de monitorizare a studentilor, au fost urmariti cu rigoare la activitatile de la cursuri. Si asa, formatul de atunci al vietii de student era foarte aglomerat –in jur 40 de ore de curs pe saptamana. Era un program si un orar foarte aglomerat intentionat, tocmai pentru a se crea posibilitati foarte reduse ca acestia sa se intalneasca, si sa nu aiba timpul necesar pentru a deraia de la linia oficiala a partidului”, completeaza Doru Tompea.

Social versus politic

Dupa 23 de ani de la revolta studenteasca nu exista inca o definitie clara a ceea ce s-a intamplat la Iasi. Parerile sunt si acum impartite intre cei care au participat ca reprezentanti ai studentilor, lucrul asupra carora se pun toti de acord este faptul ca „per total a fost o reactie spontana, necoordonata de cineva, pentru ca s-au vazut sincope in desfasurare. Probabil a tinut de disciplina si de solidaritatea care exista intre noi atunci”, cum precizeaza Adrian Panaete. Mai mult decat atat, el sustine ca miscarea a avut un caracter strict social, desi efectele ei au fost si de ordin politic.

Dupa mai mult de 15 ani pe scena politica, Dumitru Buzatu considera in schimb ca miscarea nu a fost numai legata de revendicari social, acestea constituind doar pretextul ce a adunat in jurul studentilor o mare masa de oameni pentru a se deplasa in tot orasul. „Eu as zice ca cei care sustin ca a fost o chestiune care prevedea revendicari sociale fac jocul acelei propaganda din vremea aceea, un joc de estompare a semnificatiei miscarii respective. As vrea sa-i intreb eu pe aceia care sustin doar caracterul social al miscarii: era oare chiar lipsit de semnificatie politica gestul de a face demonstratie noaptea in Romania anului 1987? Adica, atunci toti faceau demonstratii si intamplator au facut si studentii una?! Sa nu ne inselam! Aceasta revolta a studentilor a marcat profund contextul politic de atunci”, completeaza acesta.

Doru Tompea apeleaza la varianta potrivit careia „permisivitatea regimului fata de studenti a facut posibila manifestarea din 17 februarie `87, si mai apoi manifestarile din 14 decembrie `89. Cum a fost totusi posibil in acel regim concentrational sa se produca un astfel de protest, nu stiu. Toate s-au intamplat pentru prima data la Iasi. Dupa `56, au fost manifestatii studentesti in Ardeal si la Bucuresti, Timisoara, Cluj in sprijinul revolutionarilor Revolutiei Anti-sovietice din Ungaria. Dar de atunci, timp de 31 de ani, in Romania nu se mai intamplase asa ceva”.

La un pas de caderea regimului

Singura scandare care putea fi interpretata ca avand caracter politic a manifestantilor din Iasi a fost „Libertate!”, atunci cand studentii din complexul Tudor Vladimirescu erau blocati in camine. Cu toate acestea, nimeni nu isi poate inchipui cu exactitate ce turnura ar fi luat protestul daca studentii s-ar fi deplasat pana la cartierele muncitoresti Nicolina sau Alexandru. In timp ce Doru Tompea considera ca „daca se facea o jonctiune cu cei de la uzinele Nicolina, unde erau framantari cu masa muncitoreasca, poate ca evenimentele capatau o alta amploare, poate incepea mai repede Revolutia”, Dumitru Buzatu sustine ca „nu cred ca societatea romaneasca, si nici Iasiul ca atare nu era un oras atat de pregatit din punct de vedere al conditiilor reale existente in societate pentru a sustine o revolta de durata, care sa zguduie din temelii regimul”. Precizeaza in schimb ca revolta studentilor din 17 februarie 1987 a fost mult mai mult decat o miscare sociala, pentru ca a constientizat si regimul de atunci, dar si societatea romaneasca ca «se poate»”.

„Lucrurile astea, adunate intr-un puzzle dau atmosfera acelei epoci, care pentru voi acum e inexplicabila. Poate chiar si pentru noi, cand ne intoarcem in timp”, concluzioneaza Doru Tompea.

Alexandra Panaete

Gianina Petruca

Alexandra Sandru