Viza pentru Statele Unite ale Americii: supliciul așteptării

Cluj, Iași, Brașov. Sau, de fapt, din orice oraș din țară ai fi, dacă ești student și ai gînduri de plecare în State pe durata verii, ajungi inevitabil să stai la coadă, lîngă ușa Ambasadei SUA de la București. De acasă pleci cu un formular de înscriere gata completat, pașaportul adînc înfipt în buzunare, o oră prestabilită pentru interviu și tupeu. La fața locului, realizezi că, de fapt, pașaportul e tot ce îți trebuie. Asta, și răbdare. Deși bănuiești probabil că nu vei fi singurul care vrei viză pentru vara ce bate la ușă, nu îți spune nimeni cum stă treaba. La poarta Ambasadei, la marginea capitalei, în plin cîmp, răbdarea ți-e cel mai bun aliat. Restul vine de la sine.

Fustiță plisată. Cămașă la dungă. Dosar la subraț sau geantă atîrnînd leneșă pe umeri. Ochelari de soare, obligatoriu, căci peste cele enumerate mai sus, bat primele, dar puternicele raze de soare ale dimineții. Ai zice că e deja vară. Dar nu, mai e pînă atunci. Acum se face doar pregătirea studenților pentru vară. Pentru vara americană.

Nu e o tabără de instruire sau vreun training oficial. E doar o lungă coadă aflată la 10 kilometri în afara București-ului, acolo unde te lasă în plin cîmp vreun mijloc RATB care o cotește rapid înapoi înspre agitația capitalei. Rămîi însă la ușile Ambasadei Statelor Unite ale Americii, acolo unde sute de alte suflete așteaptă însemnul important în pașaportul vișiniu din mîinile fiecăruia: viza.

Vinerea Patimilor

E una din vinerile în care viza J pentru studenții înscriși în programul Work and Travel se eliberează pe baza dosarului întocmit cu luni înainte și a unui interviu față în față dat în maxim cinci minute, la urma căruia afli de la un reprezentant al Ambasadei dacă pleci sau nu la vară. Una din vinerile din lunile aprilie, mai și iunie în care acest tip de vize se eliberează, explicînd astfel cozile lungi și nervii întinși de stau să plesnească în două din cauza așteptării. De vreme ce te afli acolo, tragi aerul cald al dimineții adînc în piept și îți repeți la fiecare doi pași înaintați că se va termina repede, în ciuda aparențelor și a fețelor ostenite și deja plictisite.

Nu se mai ține cont de nici un orar dinainte stabilit, cînd coada se ramifică și lungește de la un minut la altul

Teoretic, fiecare dintre cei aflați la coada ce înaintează greoi sînt programați la o anumită oră, la interviul pentru viză. Practic însă, deși tu ar trebui să intri la ora nouă, ai în fața ta oameni de ora 12 și în spate, de ora opt. Nu se mai ține cont de nici un orar dinainte stabilit iar coada se ramifică și se lungește de la un minut la altul, creîndu-și de una singură propriile reguli. În soarele de la marginea Bucureștiului, în nerăbdarea pe care o poți tăia cu un cuțit, ora la care ai fost programat contează poate doar pentru mama de acasă, care așteaptă la rîndul ei ca odrasla-i să ducă la bun sfîrșit misiunea birocratică și stufoasă la care s-a angajat.

Răbdarea pierdută la marginea capitalei

Dimineața se scurge greoi pentru coada de studenți scăldată în soare. Unul oftează în răstimpuri, altul înroșește difuzorul telefonului cu apeluri date de plictiseală. „Mă omoară așteptatul ăsta”, spune un tînăr pe un accent ușor de descifrat, de ardelean, în timp ce își trage tacticos ochelarii Ray Ban din vîrful capului, în vîrful nasului. Își verifică din cînd în cînd ceasul de la mînă și mai urnește cîteva glume cu cei doi cunoscuți ai săi. Urmăresc cu privirile o fată abia ieșită din Ambasadă. „Ia uite-o pe asta. Se vede pe fața ei că rîde în sinea ei, ar vrea parcă să se exteriorizeze mai mult, da’ n-are cu cine, că e singură.” Cîțiva schițează un zîmbet, însă nici unul nu are chef să guste o glumă sau să ia parte la ea, cînd coada e atît de lungă.

Marginea trotuarului e un bun spriijin pentru cei care vor să își ia un răgaz de la statul în picioare.Un tînăr îmbrăcat la dungă stă comod pe o mapă „Student Travel”, așezată direct pe bordură. Din ea se văd colțurile formularului cu care ar trebui să intre în clădirea la porțile căreia așteaptă. Pare însă distras și nu observă că îndoaie actul pe care e plasat decît atunci cînd unul din prietenii săi îl trage de mînecă cu un „Man, vezi că îndoi DS-ul”. Îi răspunde plictisit celui interesat de binele lui, după care se ridică totuși de pe bordură și bagă în dosar colțurile actului.

Ultima sută de metri, deloc ultima

Odată cu trecerea orelor, rezervele de apă, suc sau alimente de ronțăit și pierdut vremea se subțiază. În rîndul de studenți se simte iritarea pentru faptul că nu există în jur vreun butic de unde să își poată potoli setea sau foamea. Nervii se sparg însă odată cu înaintarea în coloană, iar cei care au intrat pe ultima sută de metri de așteptare, sub placajul de plastic ce seamănă cu o stație alungită de autobuz, sînt parcă mai destinși. Soarele nu îi mai bate în cap. Au în fața lor oameni care ies constant pe porțile clădirii, arborînd zîmbete triumfătoare de „Ce tare-s eu, mi-am luat viza”.

Peisajul sec de cîmpie năpădită de buruieni înalte e înlocuit de zidurile impunătoare ale clădirii

La începutul rîndului, Stanley, unul din angajații Ambasadei, controlează meticulos numele de pe formularele de confirmare și din pașaport, după care aplică tacticos o etichetă cu un cod de bare pe spatele actului de călătorie al studenților. De aici, se trece la o altă etapă de așteptare, mai scurtă și, în fapt, ultima înainte de intrarea în clădire. Dacă te uiți înapoi, la chipurile celor din urma ta, răsufli ușurat. Coada pe care tocmai ai depășit-o e deja departe, iar în fața ta, peisajul sec de cîmpie năpădită de buruieni înalte e înlocuit de zidurile impunătoare ale clădirii.

Deschide ușa, americane!

Cu un clic sonor. Așa se deschid ușile și așa știi că ai voie să intri. Odată ce ai pășit însă la interior, e ușor să uiți unde te afli, pentru că în primă fază, ai impresia că ai nimerit tocmai la aeroport. „Jos cu centura sau alte obiecte de metal de pe voi”. După ce asculți conștiincios vocea tăioasă a bărbatului dur care se află în spatele aparatului de scanat, treci și prin clișeisticul moment în care aștepți să vezi dacă nu ai ceva de metal pe tine, de care tu nu știai și care să facă să bîzîie cadrul sub formă de ușă pe sub care urmează să treci. Studenții sînt însă cu toții „curați” și, odată cu procedura prin care tocmai au trecut, încep să realizeze rînd pe rînd că s-au angajat la ceva serios iar glumele rămîn în fața porții. Mai mult decît atît, la nivel general, se înțelege care e toată treaba cu așteptarea. Parcă prinde altfel de sens și e de înțeles, cînd lucrurile se întîmplă cu atît de multă seriozitate și profesionalism.

Doar așteptarea tot nu ia sfîrșit. După controlul de la intrarea în Ambasadă, ești pus din nou la coadă. De data asta nu te mai bate nici un astru în cap și ești ferit de căldură. Unde mai pui că în curtea interioară unde s-a format acum grupul care așteaptă sînt și bănci. Este deja lux, față de ultimele ore în plin cîmp, în coloană, pe trotuar.

Birocrație adusă de peste ocean

Prezentarea dosarului. Luarea amprentelor. Susținerea interviului. Toate se fac într-o singură încăpere lunguiață, dotată cu multe bănci pe o parte, pentru așteptat, desigur, și un rînd de ghișee, în cealaltă parte. „Tichetul numărul X la ghișeul numărul Y”, „Vă prezentați cu același tichet mai tîrziu, pentru luarea amprentelor”, „Vă prezentați cu același tichet mai tîrziu, pentru interviu”, „Where will you work in the summer?”. Întrebările și indicațiile curg în toate direcțiile, peste mulțimea de tineri care ocupă băncile.

Interviul pentru viză nu constă, de regulă, în mai mult de cinci întrebări generale

Peste toate însă, răpăie necontenit vocea unei angajate, care ghidează studenții către ghișeele numerotate, în funcție de bonurile de ordine primite la intrare. Vocea monotonă guvernează atmosfera din încăpere, însă nu ajută la emoțiile acumulate în timp. „Frate, aș înnebuni dacă aș lucra aici și aș auzi-o pe tipa asta mereu. Parcă e pusă pe «repeat», are același accent mereu.” Mă uit în grabă la cel de lîngă mine care nu mai suportă fundalul sonor. O fi avînd emoții, căci își mișcă picioarele a tic nervos și urmărește numerele de deasupra ghișeelor cu prea mare atenție.

Pentru majoritatea celor aflați în sală, interviul pentru viză nu constă în mai mult de cinci întrebări generale legate de locul de muncă sau statul ales pentru vara ce urmează, universitatea și studiile de acasă sau drepturile pe care le ai ca imigrant temporar în Statele Unite. În total, fiecare dintre studenții prezenți în încăperea lungă a Ambasadei s-au prezentat la ghișee de trei ori: depunerea actelor, amprente și interviu. La finalul șirului de deplasări, majoritatea zâmbesc cu gura pînă la urechi. Viza e gata luată pentru mai toți cei prezenți. Ies în soarele amiezii pe rînd, ca scăpați de la tortură. În realitate, recunosc cu toții față de părinții sau prietenii de afară că nu a fost cine știe ce. E doar o viză. Și e toată a lor. Asta, sau vara care tocmai urmează să li se aștearnă la picioare.