Un vis cît 200 de medalii

Două mîini micuțe se izbesc una de alta de parcă ar vrea să sugrume toată emoția ce le răvășește cu gîndul la desconspirările ce urmează să le facă. Sînt aceleași două mîini care au strîns tare coarda de li s-au impregnat urmele ei la concursurile de gimnastică ritmică. Astăzi și-au deschis pumnii pentru a li se contura harta succesului pe care l-au avut în întreaga lume.

O mogîldeață de copil cu părul bălai, prins în două codițe – ca și la întîlnirea noastră, de altfel – s-a impus în fața lumii ca o campioană. Diana avea doar patru anișori și nu vorbea prea bine, dar a înțeles că sacrificiul pe care ea îl face prin renunțarea la copilărie și la păpușile ce îi erau aît de dragi era esențial pentru un viitor strălucit. Și chiar dacă totul a început prin dorința mamei, pasiunea și ambiția au fost cele care au aruncat-o direct în brațele marilor competiții. Atît naționale, cît și internaționale. „Am fost selectată de la grădiniță pentru a face antrenamente în gimnastică ritmică. Și cum mamei i-a plăcut foarte mult această idee, mai mult din cauza ei m-am dus. Însă cu timpul a început să-mi placă și mie și chiar am făcut o pasiune din asta”, îmi spune tînăra gimnastă, îmbujorată de amintirilor începutului de drum.

Primii pași spre succes

Cărămizile puse cap la cap cu multă trudă și pasiune i-au construit drumul către succes, aducînd-o astfel față în față cu prima competiție națională. Ochii mici și albaștri ca cerul i se luminează de parcă ar retrăi acum acele clipe, iar sensibilitatea i se revarsă prin toți porii, subțiindu-i vocea de parcă în orice moment e gată să rămînă fără vlagă. „Aveam doar șapte ani cînd am participat la primul meu concurs. Îmi aduc aminte că era la București și că aveam foarte multe emoții. Dar totul a fost bine și m-am clasat pe locul opt din 95.”

România a bătut rusoaicele cu ajutorul ei. Ăsta e cel mai bun lucru care i s-a întîmplat. „M-am bucurat foarte mult cînd în 2011, în Estonia, la concursul Miss Valentine, le-am bătut pe rusoaice. Atunci am luat locul întîi la minge, iar Rusia s-a clasat pe locul 2.”

Succesul abia de atunci urma să i se contureze. Orele de antrenamente ce se desfășurau pînă seara tîrziu și sîrguința cu care executa fiecare mișcare, fie cu mingile, fie cu corzile sau cu orice altceva, și-au spus cuvîntul. Astfel că, la puțin timp distanță de prima competiție națională, fata s-a apropiat cu pași repezi de campionatul mondial de gimnastică ritmică. „Primul campionat a fost în Ucraina, în Izmail și am luat medalia de bronz”, spune cu zîmbetul pe buze tînăra ieșeancă.

De atunci participă la mai toate concursurile de gimnastică. Estonia, Polonia, Rusia, Franța, Ungaria, Bulgaria și multe alte țări nu au rămas o necunoscută pentru fată, iar România, în urma acestor concursuri, a devenit o spaimă la titlurile mari. „În Ucraina am fost de trei ori și am luat medalii de aur și argint, clasîndu-mă în primele 16 locuri, ca și în Italia. În Estonia, la Miss Valentine m-am clasat pe locul întîi, iar în celelate țări am luat diverse medalii, de la aur, pînă la bronz.”

Deși are un trup firav și este mică de statură, pe Diana aceste lucruri nu au împiedicat-o să strîngă în istoria carierei sale peste 200 de medalii și peste 20 de cupe.

Româncele, spaima rusoaicelor

Ca orice alt mare campion și Diana are o medalie de care este foarte mîndră. Bucuria lăuntrică ce a dosit-o pînă acum în spatele unei figuri mai serioase, i se revarsă deodată prin zîmbetul ce se lărgește pînă la urechi. Și dacă pînă acum mai ferea privirea, ascunzîndu-și-o în pămînt spre un punct fix, atunci cînd a început să vorbească despre această medalie mă privea fericită, drept în ochi. România a bătut rusoaicele cu ajutorul ei. Ăsta e cel mai bun lucru care i s-a întîmplat.

„M-am bucurat foarte mult cînd în 2011, în Estonia, la concursul Miss Valentine, le-am bătut pe rusoaice. Atunci am luat locul întîi la minge, iar Rusia s-a clasat pe locul 2.” Acum Diana are alte vise mărețe. Ea vrea să concureze în America și vrea să cîștige. „Mi-ar plăcea să merg la o competiție în America. Trebuia să mergem anul acesta acolo, dar cum federația nu a avut bani pentru a suporta costurile, nu am mai mers.”, spune fata întristată.

Sacrificii de campion

Pînă a ajunge la un astfel de succes, tînăra gimnastă a făcut multe sacrificii. Pentu că tot ce face ca gimnastă face din plăcere, Dianei nu i-a fost greu să renunțe la timpul ei liber. Cu toate că uneori și-ar dori și ea să stea liniștită acasă, cu familia. Dar competițiile care băteau la ușă una după alta mai ceva ca urătorii de Anul Nou nu i-au permis acest lucru. A mers la sală la antrenamente de fiecare dată cînd i s-a cerut, fără să strîngă din dinți de ciudă și fără să ofteze că este obosită. A continuat mai departe pentru ceea ce își dorește.

Diana a avut parte și de dezamăgiri pentru că nu avut mereu posibilități materiale pentru a își susține talentul. Tînăra gimnastă nu primea premii în bani de la federație așa cum se întîmplă cu marii campioni, ci făcea asta gratis și din plăcere. Singurii bani pe care federația îi dădea erau 100 de euro, care îi ajungeau pentru transport și mîncare în țările unde aveau loc competițiile.

Pe lîngă faptul că este o tînără muncitoare, Diana este și o fată silitoare. Ea și-a împărțit timpul pe care-l are în așa fel încît să aibă timp și de teme. „Mi-am organizat timpul în așa fel încît după școală, stăteam două ore acasă și îmi făceam temele, iar apoi mă duceam la sală la antrenamente.” Și nu sînt deloc puține antrenamentele. „Acum că sînt mare fac cîte două antrenamente pe zi și mă duc doar trei zile la școală. Ar însemna cam 10 antrenamente pe săptămînă, a cîte 2 ore fiecare.” Dar acesta nu este singurul sacrificiu pe care a trebuit să îl facă. Altul a fost schimbarea liceului. Elevă în clasa a-X-a la un liceu din Iași cu profil economic, Diana s-a despărțit de colegii și profesorii cu care abia se obișnuise și s-a mutat la un alt liceu. Asta pentru a fi mai aproape de sala de antrenamente și din cauza că fostul liceu nu îi permitea să absenteze atît de mult timp cît era ea la concursuri. „M-am mutat la un alt liceu care e mai aproape de sală. Aici mi se permite să lipsesc 2-3 zile cît merg la concursuri.”

Pasiune dincolo de limite

Deși cariera i-a fost încununată cu succes, Diana a avut parte și de dezamăgiri pentru că nu avea posibilități materiale pentru a își susține talentul. Tînăra gimnastă nu primea premii în bani de la federație așa cum se întîmplă cu marii campioni, ci făcea asta gratis și din plăcere. Singurii bani pe care federația îi dădea erau 100 de euro, care îi ajungeau pentru transport și mîncare în țările unde aveau loc competițiile.

„Primeam 100 de euro pentru cheltuielile necesare. Și îi primeam doar la competițiile mari.” Cu toate că părinții, muncitori obișnuiți, s-au sacrificat și au reușit să îi plătească drumurile pînă în țara sau orașul în care avea concursuri, acest lucru nu a fost posibil mereu, trebuind să găsească alte soluții pentru face rost de bani. Astfel, Dianei i-a trecut prin cap ideea de a renunța la visul său.„M-am gîndit de două ori să renunț. Prima dată a fost din cauza situației financiare, iar a doua oară a fost din cauza unui accident la picior. După ce am concurat la cîteva concursuri am văzut că mă doare încontinuu. Și nu mai suportam durerea și cînd am văzut că nici antrenorii nu mă credeau, îmi ziceau că mă prefac, am zis că nu mai pot și că renunț.” Dar nu a renunțat, ci și-a adunat toate puterile și a continuat. „După, mi-am dat seama că am luptat atîția ani și că dacă dau cu piciorul la toată munca nu rezolv nimic.”

„După ce împlinesc 17 ani am voie să-mi fac carnet de antrenor, iar de la 18 ani pot să profesez. Am în gînd să iau o clasă de copii de la grădiniță pe care să-i formez eu. Sper totodată să reușesc să ajung cu ei la competițiile unde eu nu am putut să merg.”

Un alt moment dificil și tensionat pentru tînăra gimnastă a fost atunci cînd, după ce și-a rupt un picior și s-a operat, nu a reușit să ocupe poziția cu care echipa putea cîștiga. Glasul tărăgănat cu care mi-a povestit despre dorința ei de a concura în America îi revine. E supărată pentru că știe că ar fi putut mai mult dacă nu ar fi avut acea problemă. „Am fost dezamăgită de poziția pe care am ocupat-o la o competiție mare în Ucraina deoarece din cauza unui accident la picior nu m-am putut clasa pe locul 18, ci pe 22. Și astfel am dus echipa în jos.”

Visuri de viitor antrenor

Viitorul Dianei sună promițător. Fata vrea să împărtășească cu ceilalți cunoștințele sale în gimnastică ritmică. Astfel, ea își dorește să devină antrenoare. E foarte încîntată de această idee și speră să reușească să o ducă pînă la capăt. „După ce împlinesc 17 ani am voie să-mi fac carnet de antrenor, iar de la 18 ani pot să profesez. Am în gînd să iau o clasă de copii de la grădiniță pe care să-i formez eu. Sper totodată să reușesc să ajung cu ei la competițiile unde eu nu am putut să merg.” Diana mai are puțin timp pînă cînd își va îndeplini visul, dar pînă atunci continuă ea să meargă la concursuri și să se întoarcă învingătoare acasă.