Ultimul șuierat de tren

Este ora nouă jumătate, o dimineață cam posomorîtă, parcă și vremea știe unde mă aflu. Sînt într-o gară, un loc prin definiţie obişnuit cu forfota. Dar e o liniște spartă doar de zgomotele unor utilaje şi ale unor mașini din apropiere. Poate totuși e prea dimineață. De pe peron se vede fosta fabrică de cărămidă din Ciurea, o clădire de patrimoniu industrial în ruină acum. Iar dacă privești mai sus, în depărtare, pe culmea dealului zărești palatele romilor de la Zanea.

Gara Ciurea, de la margine de Iaşi, a primit, de curînd, funcțiunea de haltă. Sînt două clădiri – una veche, făcută din cărămizi, cu uși mari din lemn, peste care greutatea timpului a lăsat urme, și cea nouă, la fel de singuratică. Din prima iese o bătrînică zîmbitoare, cu părul creț și alb. O întreb dacă știe ceva despre ce s-a întîmplat acolo, iar zîmbetul i se cam șterge de pe față. A auzit că a fost un accident acum mult timp, dar nu-mi poate spune prea multe.

Merg la următoarea clădire. Mă uit în jur și văd niște tabele cu mersul trenurilor. Sala de așteptare mică nu adăpostește pe nimeni. Doar niște afișe spun clar că nu se mai vînd bilete acolo, trebuie să cumperi din tren. Bat în geam, poate, poate cineva totuși să fie, dar nu aud pe nimeni. Ies afară și prin deschizătura casei de bilete scoate capul o doamnă, Liliana Pleviț. O întreb despre accidentul de la Ciurea, cel rămas ca unul dintre cele mai grave din istoria feroviară a României, dar spune că nici nu vrea să audă. „Mă apucă groaza de accidentele feroviare”, spune femeia. Lucrează de puțină vreme, cam cinci – șase ani pe postul de impiegat de mișcare.

De cînd este aici, spune că s-au făcut cîteva peroane, dar lumea nu înțelege și coboară și acum printre linii. Oamenii au început să meargă cu trenul, nu foarte mult, dar totuși mai mult decît înainte. Mai ales dimineața, trenurile sînt pline. În trecut, activitatea era mult mai intensă, erau peste 20 rute funcționale, dar acum s-au redus destul de mult. Se aducea multă marfă cu trenul la fosta fabrică de cărămidă, dar acum se miră dacă mai vede vreun marfar. De cînd lucrează, a văzut un tren de marfă cu 15 vagoane și asta i s-a părut foarte mult. Tatăl ei a fost tot lucrător la CFR, impiegat la Bîrnova. La dorința lui îi calcă pe urme. De mică a crescut în lumea aceasta. Își amintește cu emoție de călătoriile la bunici, alături de mama și de sora ei, în vagonul restaurant. Acum asemenea vagoane nici nu mai există.

Azi e singurul angajat din gara Ciurea. Înainte erau chiar și opt oameni, lucrători de la linii, cei de la manevre, casierul, cei care lucrau la revizie de vagoane. Bilete nu se mai vînd de la finalul anului trecut, tocmai pentru că nu există casier. Pînă acum un an, vindeau impiegații, dar nu puteau face mereu asta și au decis să închidă. Spune că este lipsă de personal, oamenii nu mai vin la CFR. Salariile nu sînt atît de mari, iar „din tineret, nu vor să vină pentru că responsabilitatea este foarte mare, chiar foarte mare. Un buton dacă l-ai apăsat greșit trenul s-a dus jos, în doar o secundă de neatenție”. Companie îi mai țin romii din zonă. Mai vin în gară și-și îndreaptă tablele cu ciocanul pe șina de tren.

Catastrofa de la Ciurea

În spatele cortinei de liniște lăsată acum peste gara Ciurea, istoria a păstrat amintirea celui mai mare accident feroviar din România, produs pe data de 31 decembrie 1916, pe stil vechi/13 ianuarie 1917 pe stil nou. Era stare de război, toată lumea se refugia spre Iași. Trenul venea de la Galați, aglomerîndu-se peste măsură. Erau oameni peste tot, chiar și pe tren, cu toate că era iarnă. „Nu era un colţişor liber, nu se putea să-ţi fixezi cele două picioare măcar pe o scară sau un tampon”, a declarat unul dintre călători. „Spre groaza noastră, un bărbat şi un băieţel de zece ani au fost daţi jos îngheţaţi. Alte umbre ce se clătinau, împietrite de frig, povesteau că, la unele curbe, mai mulţi oameni – bărbaţi şi femei fuseseră aruncaţi de pe tren”, avea să scrie mai tîrziu Yvonne Blondel, fiica fostului ambasador francez la Bucureşti. În tren se aflau civili, ofițeri și soldați ruși și membri ai misiunii militare franceze, dar și figuri importante ale vremii, precum Emil Costinescu, fost ministru de Finanţe, Yvonne Blondel, geograful George Vîlsan, comandorul hidrograf Alexandru Cătuneanu.

În stația de la Bârnova s-a verificat dacă frînele manuale de la fiecare vagon sînt bune. Crezînd că pot merge mai departe în siguranță, au plecat, dar din cauza supraaglomerării, pe una dintre cele mai periculoase pante trenul a prins viteză foarte mare și s-a oprit abia în stația Ciurea. Se crede că doar de la primele două vagoane frînele  cu aer comprimat au funcționat, iar celelalte, din cauza greutății sutelor de călători, au fost blocate și nu au putut fi manevrate de către frînari. Trenul a deraiat și s-a ciocnit de o garnitură de cisterne, plină cu păcură, combustibil pentru armată. Lămpile cu gaz, cărbunii din sobele improvizate ale vagoanelor au dus la incendierea acestora, apoi au luat foc şi cele două vagoane de muniţii staţionate din gara Ciurea.

 „Iadul adevărat”

Mulți au murit din cauza focului, alții din cauza impactului deraierii, cei de pe vagoane au fost aruncați pe dedesubtul „trenului morţii”, așa cum a fost descris în presa vremii, alții au fost aruncați în zăpadă. Un semn de întrebare apare asupra straturilor de nămeți ce în pozele ce ilustrează tragicul accident lipsesc și a urmelor de incendiu. „Un şir întreg de vagoane arse, cari nu mai păstraseră decât scheletul de metal, muiat ca ceara de focul ce-l mistuise… în jurul gării totul părea ruină şi mormânt…”, a declarat un martor. Multe piese din acest puzzle încă lipsesc, pentru că după accident nu a fost făcută nicio anchetă oficială. Unii istorici și cercetători spun că nu ar fi fost o întîmplare nefericită, ci o mînă criminală, trădare sau conspirație, dar acestea rămîn presupuneri, ce nu se pot proba din lipsa dovezilor.

Nici numărul exact al morților nu se cunoaște cu exactitate. Se estimează că ar fi fost între 800 și 1.000, ba chiar și mai mulți. Au fost îngropați în gropi comune în spatele gării Ciurea. Vestea accidentului s-a răspîndit destul de greu, presa întreagă funcționînd sub incidența cenzurii în perioada de război. „A fost acolo iadul adevărat în toată grozăvenia lui și puținii care au scăpat cu viață erau ca nebuni de oroarea scenelor ce s-au petrecut sub ochii lor”, a scris memorialista Elena Emandi.

Cei de la CFR au spus atunci că nu au nicio vină și că starea de război și oamenii care și-au asumat să urce în trenul arhiplin au condus la această tragedie. Victimele accidentului au devenit victime de război.

Rămășițe de istorie

În Arhiva de Istorie orală a Radio România există un document sonor, mărturia unuia dintre puţinii supravieţuitori ai acestui accident, generalul Dumitru Tăutu. Înregistrarea a fost făcută în 1979.

„Din cauza vitezei, foarte mulţi soldaţi aflaţi pe acoperişul vagoanelor sînt aruncaţi în zăpada moale, afînată, fără să păţească mare lucru. (…) Din păcate, în mijlocul acestui dezastru atât de îngrozitor şi-au făcut apariţia oameni-hienă care, veniţi din întuneric, dispăreau cu bagajele victimelor care mai scăpaseră de la sinistru. (…) Lîngă gara Ciurea un cimitir al celor peste 1.000 de victime a rămas mărturie a celei mai mari catastrofe feroviare din lume. Mai puţin de 300 de supravieţuitori am ajuns în dimineaţa zilei de Anul Nou 1917 în gara Iaşi, transportaţi cu nişte vagoane platforme”.

Mărturia lui Dumitru Tăutu este lungă, detaliată și dureroasă. Și el confirmă faptul că zăpada a fost salvatoare pentru unii, deși în fotografii nu apare.

Astăzi ceea ce mai amintește de gravul accident este o troiță monument în memoria miilor de morți și o placă dedicată comandorului hidrograf Alexandru Cătuneanu, autorul primei hărți a țărmului Mării Negre. Prof. dr. Mariana Păvăloiu, de la Academia Navală Constanța, a povestit într-un reportaj difuzat de TVR Iași, felul în care a acționat comandorul: „Marinarul știe de om la apă și la fel a făcut și aici. Om la foc – a sărit să apere”. Deși putea să se salveze, s-a întors în flăcări să ajute pe alții, chiar dacă asta a însemnat să-și piardă viața.

 „Dacă spui am uitat, ți-ai săpat singur groapa”

Ioan Octav a lucrat la CFR aproximativ 33 de ani, dintre care șapte ani ca mecanic, după ce a făcut liceul de specialitate. „Nu era pe roz. Ca mecanic te duceai prin zăpezi care erau pînă la brîu”. A fost apoi impiegat de mișcare, pe urmă operator și a prins anii fierbinți în care activitate era din plin. „Nu aveai timp să mănînci, te duceai cu mîncarea acasă, erai terminat, zăpăcit, nu știai ce-i cu tine”.

După cursuri, examene, perioade de probă, de acomodare erai examinat pentru a putea fi angajat. Personalul care lucra pentru siguranța circulației sau operații de manevră trebuia sa fie apt din punct de vedere fizic, medical și psihologic. Spre exemplu, pînă la funcția de impiegat de mișcare trebuia să parcurgi treptele ca revizor de ace, șef tren marfă, șef tren călători. Trebuia să le știi, succesiv, pe fiecare în parte. Instrucția era foarte aspră, nu există să uiți. „Dacă auzi că am uitat, deja singur ți-ai săpat groapa, nu ești bun la calea ferată, nu ai ce căuta”.

La mijlocul discuțiilor a simțit nevoia să schițeze lucruri pe o foaie, pentru a-mi explica mai bine anumite denumiri și situații.

După teribilul accident de la începutul secolului trecut s-au luat mai multe măsuri de siguranță. Dacă ar fi fost două linii poate s-ar fi putut evita ciocnirea, susține fostul ceferist. Așa că s-a construit linia de scăpare, pentru a preîntîmpina un eveniment similar. În stația Bârnova era obligatoriu să se facă probă de continuitate a aerului pînă la ultimul vagon.   

Azi, zumzetul de altădată nu mai există. CFR e ca un tren tras pe linie moartă. Nici personal nu mai este așa mult și nici oamenii nu mai merg atît de mult cu trenul. „Viața ceferistică te ține, te face un om echilibrat și disciplinat în primul rînd. Cîndva, CFR- ul a fost a doua armată, era o autoritate puternică. Acum nu mai este așa ceva”, spune Ioan Octav.

S-a lăsat liniștea

Construită în 1893, Gara Ciurea este monument al zonei metropolitane Iași, deschisă pentru traficul de călători și marfă, aflată pe magistrala nr. 6 București – Iași. „Folosirea pe scară largă a cărămizii de Ciurea la construcţia clădirilor multor gări din România a condus la crearea unei conotaţii încă valabile: cărămida de Ciurea = clădire CFR. Conotaţia este atît de puternică încât chiar atunci cînd acest material este folosit la alte tipuri de construcţii decît cele CFR – locuinţe amplasate în centrul Bucureştiului, de exemplu – limbajul uzual le califică drept «clădiri CFR»”, se menționează în Enciclopedia Gărilor din România (ODCAS, București, 2003).

În Istoria Căilor Ferate Române, lucrare editată de CENAFER București, în 2014, este explicată situația care a adus la starea de colaps, prin care CFR trece în prezent: „Traficul de marfă reprezenta principala sursă de venituri a căii ferate. Odată cu prăbușirea industriei din Romania, nevoia de transport a scăzut dramatic față de 1990. Sute de fabrici și uzine care transportau pe șine au dispărut, industria extractivă a fost redusă vertiginos, producătorii de ciment au găsit alte soluții de transport. În acest timp transportul auto a evoluat exploziv deși starea drumurilor, lipsa autostrăzilor și numărul accidentelor nu este de neglijat. În prezent traficul de mărfuri pe cale ferată din România este axat în special pe transportul unor produse în cantități foarte mari, care ar fi imposibil de realizat cu mijloace auto pe distanțe foarte lungi: produse petroliere, cărbune energetic, containere, lemn, autoturisme”.

E una dintre explicațiile faptului că în prezent, prin Gara Ciurea abia dacă mai trece vreun marfar. Pe cînd în perioada în care Fabrica de cărămizi era deschisă, exista multă activitate pe șinele de tren, cărămida de aici ajungînd în toată țara. Pe lîngă transportul mărfurilor, Gara Ciurea făcea și legătura cu orașul Iași. Rutele erau mai multe, trenurile și ele mai multe și nu în cele din urmă și călătorii.

Azi, gara monument, roșiatică și pustie, aproape că și-a uitat rostul pentru care a fost construită. E încremenită în liniște, dar istoria ei a reținut zgomotele războiului, „glasul roților de tren”, scîrțîitul șinelor, vacarmul călătorilor, gemetele victimelor accidentului din 1917. I-a cunoscut pe toți cei ce-au murit acolo, fiindu-le loc de veci. A cunoscut și gloria, iar acum experimentează decăderea. Ca un ultim șuierat de tren.