Ultima primăvară în Basra

Povestea de viață a lui Amalid Karim este o poveste despre supraviețuire, despre speranță, despre încercări și noi începuturi. Acum 25 de ani, părăsea Irakul cu un singur scop: să găsească un refugiu. Experiențele ei de viață spun povestea unui patern cultural, a unui arhetip – femeia irakiană cu un destin dramatic, dar care reușește să se salveze, o metaforă pentru însăși țara ei.

Ultima zi în Basra a prins-o fix în ziua de Nowruz, sărbătoare care marchează prima zi de primăvară și noul an pentru poporul irakian. O sărbătoare care s-a transformat subit într-o perspectivă cumplită – un manifest de război.

În zorii zilei de 22 martie 1998, în sudul Irakului a izbucnit cel mai puternic conflict armat între protestatarii irakieni și forțele de securitate. Aflîndu-se în mijlocul unor intense bombardamente aeriene și de artilerie, infrastructura orașului Basra și sistemul de apă au fost afectate considerabil. Mii de civili au fost uciși, închiși, dați dispăruți, ori nevoiți să părăsească țara în cel mai scurt timp posibil, așa cum s-a întîmplat și cu familia lui Amalid Karim. „Tot ce am avut, am pierdut în urma războiului. Am renunțat la întreaga afacere a familiei – fabrica de cusut și uzina electrică. Am avut un teren mare, mai mult de zece hectare de teren agricol, unde creșteam curmali, copaci de rodie, lămîi și smochini. L-am pierdut chiar și pe acesta”.

Numit odată „Veneția Orientului”, pentru canalele sale numeroase și clădirile mici, dar elegante, cu paravane din lemn și zăbrele, care mărgineau străduțele înguste, împînzite de tot felul de negustori ambulanți și comercianți din India, Egipt și Golful Arabic, Basra a fost timp de decenii întregi cel mai mare oraș-port și centru comercial major din Irak. Un nume complet străin pentru mai mult de jumătate din populația lumii, iar pentru Amalid acel loc numit „acasă”.

„Nu existau prea multe blocuri prin zonă, dar fiecare om avea cîte o casă. Orașul era aproape de cel mai frumos și mai bogat fluviu, Shatt al-Arab, care leagă rîul Tigru de Eufrat și se revarsă în Golful Persic. Obișnuiam să ne plimbăm des de-a lungul lui, pentru că avea cea mai limpede și dulce apă, cei mai gustoși pești, iar cît cuprindeai cu ochii o mulțime de nave maritime”, își amintește Amalid.

Atît de prezente și vii îi sînt acele amintiri care o poartă prin vremurile minunate de odinioară. Amintiri dulci-amare despre Basra, un amalgam de senzații asociate cu familiaritatea de acasă – sunetul nestăvilit al valurilor, jocul razelor de soare din verile toride, sentimentul libertății resimțit în fiecare pas făcut cu picioarele goale prin nisipul auriu.

Între 16-19 decembrie 1998, trupele americane și britanice au invadat Irakul, într-o operațiune militară complexă, cunoscută sub numele de „Vulpea Deșertului”. În teorie, invazia ar fi trebuit să constituie o misiune simplă, curată și rapidă, prin care cea mai puternică forță militară din lume i-ar fi eliberat pe irakieni de sub regimul dictatorial al lui Saddam Hussein. În practică, ceva a scăpat de sub control, iar conflictul a degenerat într-un război civil, care a schimbat pentru totdeauna înfățișarea Orientului Mijlociu. Un model eșuat de război împotriva terorii, în care o mulțime de irakieni și-au pierdut viața, căminul, identitatea și libertatea.   

Trei luni de război mai tîrziu, Amalid Karim s-a văzut nevoită să își abandoneze țara și să emigreze în căutarea unui loc în care să fie pace. „Noi nu puteam să mai trăim acolo. Noi fugim din 1998”, istorisește femeia.

Noi începuturi în Regatul Hașemit al Iordaniei

În condițiile unui conflict sîngeros, care continua să evolueze, și în urma presiunilor noilor autorități, întreaga familie a fost pusă în pragul unei alegeri cumplite – să ia drumul emigrării. Peste noapte au devenit ai nimănui. Înstrăinați, fiecare într-un colț de lume: Amalid și fratele mai mare – în Iordania; sora mai mică – la Londra; mama – în Arabia Saudită. „Tata a fost singurul care nu a părăsit niciodată Irakul; ținea prea mult la patrie pentru a o lăsa în mîinile unor străini”, spune Amalid.  

Au abandonat tot ce au cunoscut vreodată și au ajuns în Regatul Hașemit al Iordaniei. Au locuit la niște rude deja stabilite acolo, pînă ea și fratele ei și-au putut permite să închirieze un apartament. „Nu am dus niciodată lipsa banilor, am reușit să mă angajez destul de repede. Avantajul meu era că terminasem două facultăți în Irak. Lucram pentru o companie germană de aparate auditive pentru copii, primeam piesele din Germania și le asamblam aici”.

Pe durata șederii sale în Iordania, nu a avut nici un fel de contact cu familia, singurele persoane cu care ținea legătura erau fratele și mătușa. Prin intermediul mătușii l-a cunoscut pe viitorul ei soț, cu care s-a căsătorit la scurt timp. „Eu mă aflam de cinci ani în Iordania, iar el la rîndul său părăsise Irakul în 1994, stabilindu-se la București. Ne știam doar numele, ne-am întîlnit pentru prima dată acasă la mătușa mea, iar după șase luni ne-am căsătorit în Dubai”, povestește Amalid.

Nimic nu poate alunga dorul de casă

Amalid își amintește că primul contact cu Dubaiul a venit ca o revelație. Era în mijlocul a tot ceea ce înseamnă viață de lux – străzi mari și largi, zgîrie-nori impozanți și mașini scumpe. „Multă aglomerație, multe persoane, mulți străini. O lume complet nouă, o lume a banilor”.

Primul job pe care l-a obținut în Dubai a fost la o școală privată. Opt ani a predat matematica, apoi viața de familie a devenit o prioritate. „Obținusem în Irak două diplome: prima la Facultatea de Inginerie și Electricitate și cea de-a doua în cadrul Facultății de Matematică. Îmi plăceau copiii și eram încîntată că puteam să îi învăț matematică, pentru că era o materie care le-ar fi fost utilă în viitor”. 

În 2009, a venit pe lume Ali Yuser, fiica lor. Tot în această perioadă, soții Karim au început să pună bazele unei noi afaceri – propria companie de transport naval. O afacere care viza organizarea și gestionarea transportului maritim de mărfuri. Timp de zece ani au găsit Dubaiul mai degrabă ca pe un soi de scăpare. Dar nici succesul noii afaceri și nici veniturile mari nu puteau alunga dorul de casă, absența unui cămin. Locuiau în cel mai luxos oraș din lume, aveau o situație financiară favorabilă, dar nu se simțeau împăcați cu starea lucrurilor. Trăiau o viață în lux, dar parcă lipsită de culoare. Sufletește le era greu. Nu mai simțeau acea mulțumire, acea alinare, acea simplitate a vieții. De parcă inima le șoptea că nu aici se află refugiul și salvarea lor.

Un loc numit „acasă”

A sosit pentru prima dată în Republica Moldova pe 12 februarie 2012, la șase luni după ce soțul ei, pilot de meserie, a decis să înterprindă o călătorie de afaceri pentru a se familiariza cu potențialul turistic al zonei, în căutarea unui loc în care și-ar fi putut înființa propria companie aeriană. „Cînd a revenit în Dubai, mi-a povestit despre cum Moldova e așa micuță și frumoasă, atît de naturală și de verde, atît de liniștită și de pașnică. Simțea că de acum înainte, acolo îi este toată viața, că acolo își poate îndeplini toate visele”, povestește femeia.   

Plecarea din Dubai a constituit o decizie majoră, dar au simțit că așa trebuie să se întîmple. „Sigur că la început ne-a fost greu. Nu cunoșteam limba, nu cunoșteam nici o altă persoană. Eram doar noi trei – eu, fiica și soțul. La scurt timp după mutarea noastră definitivă în Moldova, ne-au expirat actele de identitate. Atunci am aflat că singura noastră posibilitate de a mai rămîne pe teritoriul țării era să acceptăm statutul de refugiați ”, spune Amalid.

Sprijiniți de Agenţia ONU pentru Refugiaţi şi Biroul pentru Migraţie şi Azil din Chișinău au primit ajutorul necesar în privința aspectelor legale, iar noua lor viață a prins contur. „După un an și jumătate, am primit statutul de refugiați. Tot atunci am știut că vreau să dau la facultate. Nu puteam să stau acasă degeaba, fără învățătură, fără un job, fără nimic. Dacă nu lucrezi, măcar înveți”, mărturisește Amalid.

Optimistul își construiește viitorul de unul singur

În anul 2015 a reușit să intre la Facultatea de Urbanism şi Arhitectură din cadrul Universității Tehnice a Moldovei (UTM). „Ceea ce mi-a plăcut la Facultatea de Arhitectură din Moldova e că în primii trei ani lucram doar cu desenul de mînă. Simțeam toate punctele, toate liniile, toate măsurile ”.

La facultate a aflat că întotdeauna mai există ceva ce poți adăuga, elimina, implementa sau modifica asupra proiectului tău. O schiță poate fi îmbunătățită la infinit. Există atît de multe elemente și modele care trebuie respectate, încît uneori devine tot mai greu să mai ajungi la un punct final. „Cîteodată, ajungeam să plîng, era foarte greu. Proiectarea era cea mai grea materie. Aveam un pix cu tuș, special pentru arhitecți, cu care trebuia să fii foarte atent, ca să trasezi niște puncte fixe, extrem de micuțe. Odată am stat șase ore să lucrez la unul dintre proiectele mele și am luat doar un patru”.

A învățat că arhitectura este un domeniu mult mai complex decît pare a fi. Nu-i de ajuns doar să știi să desenezi, să te concentrezi doar pe aspectul grafic. De multe ori proiectarea implică atît gîndirea creativă, cît și gîndirea tehnică, acoperind o multitudine de discipline, de la arte, științe, istorie, pînă la geografie și filosofie. „Arhitectura este în general un domeniu complicat. În fiecare zi, dormeam doar cîte două-trei ore maxim. Primul an la facultate a fost greu, era puțină teorie, dar erau foarte multe proiecte”, își amintește ea.

Bursa de merit a obținut-o abia în anul patru, după un an în care s-a confruntat cu mai multe presiuni din partea membrilor consiliului facultății. „Trei ani am urmat cursurile în regim cu taxă, iar apoi am aflat că există o lege pentru noi, studenții străini, prin intermediul căreia cu ajutorul unei note suficient de mari puteam beneficia de burse plătite din bugetul de stat. Eu aveam o notă bună, dar cei din consiliu nu doreau să mă includă la buget. Acum este lege, pentru cine are buletin de refugiat, să poată intra la buget, dacă are notă mare”, povestește femeia.

Provocările nu au fost deloc puține, dar hotărîrea de a le arăta oamenilor că este o optimistă împătimită, care e pasionată și își dorește cu tot dinadinsul să reușească, au ajutat-o să continue. „Într-o zi, profesoara cu care făceam Compoziție și Coloristică s-a apropiat de mine și mi-a spus: «Amalid, dacă tu vrei, poți să fii prima, dacă nu vrei, poți să rămîi ultima». Cuvintele ei m-au încurajat, atunci am decis că vreau să merg înainte, să intru la buget și să termin facultatea cu cea mai mare notă ”.

 „Am învățat limba română în șase luni”

„În primul semestru nu știam deloc limba română, puteam spune doar: «Bună ziua!» și «La revedere!». Vorbeam doar în limba engleză, cu profesorii care știau cît de cît să o vorbească, cu ceilalți era mai complicat. Odată a venit la mine o profesoară, care i-a spus soțului: «Amalid se mișcă foarte greu, nu știe limba, nu cred că ar mai trebui să continue cu facultatea»”, mărturișește femeia.

Își dorea cu ardoare să reușească să învețe limba română. Procesul a fost unul anevoios, dar cu răbdare și mult exercițiu a reușit. „Am învățat limba română în șase luni. Voiam să învăț limba și eram foarte atentă, doar ochi și urechi Poate că la început nu știi deloc limba, dar încetul cu încetul o înveți. Trebuie să faci proiecte, ai nevoie să te consulți cu profesorii, cu colegii. În al doilea semestru deja îmi ziceam «Hai că poți, mergi înainte!». Nu îmi plăcea ca cineva să îmi spună că eu nu pot reuși, doar pentru că nu știu limba”, povestește Amalid.

„Moldovenii sînt ca niște străini în țara lor”

După zece ani petrecuți în Republica Moldova, Amalid a observat că „de multe ori cetățenii moldoveni sînt ca niște străini în țara lor”, fiind obligați să cunoască limba rusă, chiar dacă limba oficială de stat este limba română. „Aici se simte discriminarea, dacă nu ești vorbitor de limbă rusă. După ce mi-am primit diploma de la facultate și mi-am dorit să mă angajez, mi s-a tot spus:  «Știți, dumneavoastră nu cunoașteți limba rusă, nu aveți experiența necesară». Era o experiență cumplită, nu puteam să mă angajez nicăieri”.

Conform Strategiei de consolidare a relaţiilor interetnice în Republica Moldova pentru anii 2017-2027, rușii reprezintă a doua minoritate națională în Republica Moldova, în timp ce limba rusă a fost considerată pînă în 2021, limbă de comunicare interetnică alături de limba de stat.

În mod inevitabil discuția cu Amalid a ajuns la războiul ruso-ucrainean, o conjunctură nefavorabilă, care i-a provocat emoția puternică a unui déjà-vu. La 24 februarie 2022, după ce trupele rusești au invadat și au ocupat mai multe părți din Ucraina, întreaga Europă a fost cuprinsă de cea mai mare criză a refugiaților ucraineni. „În această perioadă majoritatea organizațiilor de pe teritoriul Republicii Moldova care apărau drepturile refugiaților angajau voluntari, dar doar persoane vorbitoare de limba rusă. Rezonam cu situația refugiaților ucraineni, le înțelegeam situația, în fond, experiența familiei mele era similară. Atunci am văzut limba rusă ca pe un obstacol, pentru că nici o organizație nu voia să îmi ofere un loc de muncă. Eu știam doar engleză, arabă și română”, povestește Amalid.

O viață trăită fără limite

Pe 7 aprilie 2022, Amalid a primit cetățenia Republicii Moldova. A fost o mîndrie și, totodată, o bătălie personală cîștigată, un prilej de bucurie pentru familia Karim, pentru că își obținuseră pe deplin libertatea. Două luni mai tîrziu, a fost contactată de cei de la Centrul de Caritate pentru Refugiații din Republica Moldova, o organizație non-profit înființată cu scopul de a ajuta refugiații, solicitanții de azil și apatrizii să se integreze pe teritoriul țării. Aceștia i-au propus să facă parte dintr-un proiect care prevedea înființarea unui Club al Femeilor și Copiilor Refugiați din Republica Moldova. Aici, ar fi trebuit să desfășoare mai multe activități didactice și să predea limba arabă copiilor. Propunere pe care a acceptat-o cu entuziasm.

Azi, își desfășoară activitatea tot acolo, ajutîndu-i pe emigranți să-și sporească nivelul limbii arabe, pentru a nu-și uita originile și nici limba maternă. În alte zile, își ajută soțul în cel mai recent proiect al lor – școala de pilotaj, un proiect pe care vor să-l vadă definitivat cît mai curînd. „Ne-am cumpărat un avion mic și ne dorim să punem bazele unei școli de pilotaj aici, în Republica Moldova. Acum suntem la început, avem doar ideea, dar încă ne gîndim cum ar trebui să arate întregul proiect. Ne dorim ca școala de pilotaj să devină o oportunitate pentru cei care nu au foarte mulți bani, dar și-ar dori să devină piloți”.

La cei 52 de ani, simte că în sfîrșit și-a găsit liniștea. „Noi am călătorit mult, am vizitat o mulțime de țări, dar nici o țară nu se compară cu Moldova. Moldova înseamnă acasă, înseamnă pace, înseamnă liniște”.

Pentru Amalid, întreaga viață a fost o călătorie a experiențelor. Un traseu al curajului, al perseverenței și al libertății. Iar mîna destinului a adus-o exact în locul în care trebuia să fie.