De la Iasi pana la Bucuresti faci 7 ore cu trenul. Mai astepti alte 8 ore sa iti vina avionul, dupa care calatoria pana-n Spania iti mai mananca alte 3 ore, timp in care injuri autoritatile locale pentru faptul ca nu s-au sinchisit de soarta aeroportului din Iasi. Sa te fereasca Dumnezeu insa de un nor de cenusa care pluteste deasupra tarii tale si care te face sa te orientezi catre varianta cu autocarul. O aventura simtita din plin si povestita de reporterii CuzaNet.

„Gata baietu’ distractia! Acuma incepe munca nu…hehe…te bagi si tu la masline nu?”. Sunt vorbele cu care am fost primit printre cei cincisprezece oameni care astepatu autocarul intr-o dimineata de vineri cand soarele inca isi amana rasaritul. Am zabovit timp de cateva minute sa ii explic femeii ca plec in interes de studiu cu toate dumneaei mi-a raspuns doar printr-o incrucisare de sprancene. Un alt roman de pe plaiurile mioritice ma ia si el la vorba tot despre subiectul cu maslinele. Alte 10 minute pierdute explicand. Dupa ce am intrat in autocar, apare vesel viitorul meu coleg de “chinuri” care isi aseaza punga plina cu oua rosii, cozonac si carnati pe scaun. Prevazand parca o intoarcere la acelasi subiect tabu, am decis de aceasta data sa il abordez eu cu intrebarea “La masline, nu?”. In rest, pe celelalte locuri vedeai lumea marunta, oameni purtati de nevoie si de treburi sezoniere, venind de pe meleagurile apropiate orasului.

Nu am stat prea mult pe ganduri si am adormit. Somnul mi-a fost calauzit de o serie de manele din perioada de plenitudine a acestui gen. Melodii precum „De ce ma minti”, „Stau si plang in fata ta” , „Numele tau” au avut grija de a-mi popula timpanul de muzica si de a ma trezi ori de cate ori se ivea cate o ridicare de ton. Picioarele-mi cadeau incet, incet in amorteala, parca protestand la adresa spatiului dintre scaune ce nu era deloc confortabil pentru persoanele inalte, cu marimea de la pantofi de la 44 in sus. Aerul conditionat functiona deasupra capului ca un ventilator sovietic ce nu a mai fost uns de zile bune cu ulei.

„E inchis ca a violat doua babe, dar e baiat bun”

Prin dreptul Brasovului, ultimele ore ale diminetii te camufleaza intr-o ceata atat de groasa, incat lumina zilei razbea cu greu, iar prin ferestrele autocarului, de-a lungul drumului presarat cu gropi, nu se putea deslusi nimic la zece pasi. Cum era si firesc, toti pareau extenuati, rebegiti de frig, cu pleopele stand sa se inchida instantaneu ca dupa o noapte de somn tulburat in repetate randuri.

Am bagat de seama ca o femeie de pe scaunul din fata, de vreo patruzeci de ani, scunda si indesata, cu parul prins intr-un batic, cu nasul mare si turtit intre care vedeai pometii obrajilor proeminenti care ascundeau un zambet insolent si sfidator, ma invita la conversatie. Era aceeasi doamna care m-a intrebat de masline in loc de salut. Voia sa afle cati ani am, eu ii raspund si nici nu apuc sa pronunt douazeci si unu pana la capat ca imi si spune „Ah… atata are si nepotul meu”. Fac greseala ca dupa „Sa va traiasca!” sa o intreb cu ce se ocupa nepotul. Iar atunci primesc sentinta – „e inchis ca a violat doua babe in sat, dar e baiat bun”. Am preferat sa tac si sa-mi ascund expresia fetei.

Pauza de 30 de minute de la Brasov a insemnat si o alimentare cu un stoc nou de calatori. Rand pe rand scaunele se ocupa, iar mireasma din autocar se cufunda intr-un amestec de salam, carnati, branza si chipsuri. Alte 7 ore mai asteptau sa fie parcurse pana la frontiera cu Ungaria.

„Cine-a pus banii pe asta, nu-l mai cearta nevasta”

Drumul pana la Vama Nadlac a fost surprinzator de lin. Ajuns acolo, cobor pentru a-mi cumpara o sticla de suc intr-un magazin scund, dar incapator, cu tavanul sustinut de stalpi si grinzi, innobilat de curand cu denumirea englezeasca de mini-market. Era ticsit de oameni infierbantati, care discutau in grupuri de cate doi sau trei, iar unul din vorbitori, intorcandu-si capul intr-o parte, ca sa-l priveasca pe ascultator in fata, face un semn smecheresc din ochi. Nu am bagat in seama prea mult acest amanunt, insa deodata vad un alt cetatean care iesea de la baie, cu un covoras pe care si-l petrecea pe dupa spate si pe care-l vara grabit la subsuoara.

Cum am inchis usa magazinului, dand sa ma indrept spre autocar, am auzit versurile „Asta n-are, asta n-are, asta e castigatoare, cine-a pus banii pe asta, nu-l mai cearta nevasta”. La prima vedere puteam sa fac diferenta dintre “organizador” si “jucatori”, insa a fost doar o parere de moment. Covorasul pe care-l purta cu atata dibacie cetateanul din magazin era acum plasat astfel incat sa obturezeze cat de cat calea catre intrarea in autocar. Numai ce-i vedeai pe cei pe care ii consideram „jucatori” cum iti cereau sa le tii 50 de euro pentru ca ei sa scoata, chipurile, alti 50 pentru a demonstra ca pot continua jocul. Doi dintre calatori au pus mana pe banii aceia, iar din acel moment au devenit jucatori cu drepturi depline. O scurta magie si un mic artificiu tehnic al „organizatorului” pe care si acum incerc sa-l deslusesc , a facut ca aproape 500 de euro sa treaca din patrimoniul calatorilor in cel al maestrilor de alba neagra. Unul dintre pagubiti a indraznit sa isi ceara drepturile inapoi. Gestul sau de darzenie fost repede diluat de un pumn aplicat la nivelul barbiei, combinat mai apoi cu o gadilare a abdomenului cu lama unui cutit. In autocar tacere. Toata lumea parea ca nu vede si nu stie nimic despre acea intamplare. Soferul insa repeta obsesiv regulile autocarului, printre care mai strecura pe alocuri si avertismentul „Nu jucati alba-neagra!”. Ar fi prins destul de bine acest sfat barbatului care si-a folosit pe tot parcursul calatoriei o doza de bere pentru a opri inflamarea locului in care a fost lovit.

„In Spania mi se pune Papa Noel, nu trece o seara fara sa vin incarcat de telefoane, bijuterii si ceasuri”

Inainte sa parasim teritoriul romanesc, s-a facut o sortare a calatorilor in functie de locul unde trebuiau sa ajunga in Spania. Am vazut cum cei care se indreptau catre un oras mai mic erau repartizati in microbuze. Am avut norocul sa nimeresc tot intr-un autocar, insa Daniel, un vecin de prin Pacurari care avea drept destinatie Castellon, era cat pe ce sa imi descarce telefonul la cate telefoane dadea. A fost repartizat intr-un microbuz. Se plangea de conditiile existente, de lipsa spatiului si a aerului conditionat sau de zgomotele facute de scaune la intersectarea rotilor cu groapile din asfalt. La ultimul apel, vocea-i tremuranda incerca sa lege cateva cuvinte pe care cu greu le-am inteles. Din cauza unei frane, unul din bagajele care era asezat pe locurile din spate, i-a lovit moalele capului intr-atat incat sa-l ameteasca putin. Inainte sa inchida a aruncat un blestem catre compania de autocare, jurandu-se ca nu va mai calca in viata sa intr-un autocar. Drumul prin tarile europene mi l-am omorat cu telefoanele primite de la el, dar si cu lectura unui curs de drept penal. Deodata, pe nesimtite, baiatulului din dreapta mea i s-a deschis pofta de vorba. Poate va suna ciudad, insa colegul respectiv m-a ajutat chiar sa inteleg in profunzime anumite fapte de natura ilicita.

Pe chipul colegului meu, Catalin pe nume, observam multe dintre culorile si rotunjimile unui dependent de droguri, ba chiar mai ascundea in ochii injectati si in adancul cutelor acea pofta de a mai priza cocaina. Nu trecusera Sarbatorilor Pascale, ca m-am si transformat intr-un soi de preot pentru Catalin. Rand pe rand mi-au fost prezentate pacatele pe care am incercat intr-un exercitiu de imaginatie sa le incadrez oarecum in paradigma juridica. Catalin si-a inceput confesiunea – „Am dosar pentru ca m-au prins cu 6 grame de coca. Asta-i o nimica toata la cate kile am consumat pana acum” (detinere si trafic de droguri). „Acasa mi se spune Papa Noel, nu trece o zi far asa vin incarcat de telefoane, bijuterii si ceasuri, trebuie sa vin cu ceva in mana. Cel mai mult imi place cand prindem cate o cisterna plina cu motorina, aia e mana cereasca. Ne punem cagule ca in filme si ne bagam la furat!” (furt calificat si talharie). „Cred ca am vreo 10 identitati pana acum, de la droguri nici nu mai stiu cum ma cheama si cum sa ma prezint. Un coleg care-i toba de informatica mi-a facut chiar si un buletin fals”. (fals si uz de fals). „Am devastat intr-o dimineata un cimitir, simteam ca aveam superputeri ” (profanare de morminte). Spre sfasit insa mi-a prezentat si o fapta pe care o socotea el drept una buna – “N-am furat niciodata de la romanii mei, e lipsa de respect fata de propriul frate”. Si cam aici s-a incheiat taina spovedaniei. Am incercat, in scurtul meu periplu ca preot, sa ii explic de efectele nocive ale drogurilor si sa-l lepad de patima furatului desi el insusi declara “pana si furatul e o arta”, asa ca in filmele lui Scorsese.

Lucian Balanuta

***

Cu pleopele prinse intr-o panza de paianjen, cu urechile infundate care ma fereau de zgomotele din jur, am avut puterea sa mai trag un pui de somn pana cand un barbat din spate m-a batut pe umar sa ma trezesc. Ajunsesem in Barcelona. Coborand de pe scari aud sunetele bagajelor trantite unul dupa altul. Le-am cautat vreme de cateva minute si am pornit catre statia de autobuz. In fata mea o priveliste superba se intrezarea. Mi-am spus ca trebuie sa imortalizez acel peisan si, cautand meticulos aparatul foto in gentuta pe care o aveam spanzurata de gat, mi-am dat seama ca lui Catalin i-a lipsit, intr-un moment de-al meu de neatentie, „respectul fata de propriul frate”.