Broboane de sudoare i se scurg grăbite pe la tîmplele albe. O pereche de mîini aspre bătute de comunismul cu al său Colectiv, frămîntă de zor un o covată de aluat puhav, într-o casă de la marginea satului Tescani. Tanti Zonia ţine ca în fiecare an de 9 martie, la ea în casă să plutească aroma celor 40 de mucenici. Chiar şi acum cînd în curtea sa nu mai suflă decît nişte păsări şi trei pisici, tradiţia trebuie să meargă mai departe.

Obiceiuri date prin făină

În satul băcăuan al bătrînei, „la toată poarta, gospodinele frămîntă sfinţişori şi pregătesc rachiul proaspăt să-şi omenească bărbaţii.” Trezită de dimineaţă, de la primul cîntat al cocoşului, tanti Zonia şi-a pregătit bucătăria, a coborît făina din podul casei, şi-a adus covata şi s-a pus pe treabă. „Ca să faci lucru bun, ai nevoie de două mîni puternice, ca altfel aluatul se ia după mînă, dacă palma-i leneşă, aluatul va fi moale şi se va lipi de tavă”, mă atenţionează gospodina cu ochii împrăştiaţi în făină. La cei 76 de ani ai săi, bătrîna lipsită de riduri adînci, se poate lăuda că are mîni de fier chiar dacă ambele i-au fost rupte din umăr cu mulţi ani în urmă cînd creştea cîte trei-patru vite la curte. „Trebuia să le duc la cireadă zilnic şi aveam o junicuţă mai zburdalnică, aşa că o ţineam legată ori de cîte ori o duceam pe cîmp. Pentru că  bărbatul îmi era plecat la Ghelinţa la servici, cum era greu de strunit, mi-a rupt mîna dreaptă de n-am mai fost bună vreo patru săptămîni”, îşi aminteşte în timp ce stă cufundată cu mîinile în făină, pînă la cot.

Acum 13 ani, la jumătatea lui iulie, soţul său care a trecut de chinurile armatei şi a comunismului, a fost ucis chiar în faţa porţii de un şofer beat. „Nu mai ştiu nimic de dînsul, a venit şi ne-a ajutat cu înmormîntarea şi dus a fost. Mi-a promis că în fiecare iarnă îmi va aduce lemne, că mă va ajuta doar pentru că nu l-am băgat la închisoare, dar nu mai ştiu nimic de el”.

Cu mulţi ani în urmă, nea’ Jan muncea la mulţi kilometri depărtare de casă. Timp de zece ani a  împletit frumos făina de 9 martie şi i-a trimis pe tren bărbatului ei. Astăzi însă, ar face şi 80 de sfinţişori să-i trimită, însă „cel de Sus nu ma lasă să-l mai hrănesc.” Acum 13 ani, la jumătatea lui iulie, soţul său care a trecut de chinurile armatei şi a comunismului, a fost ucis chiar în faţa porţii de un şofer beat. „Nu mai ştiu nimic de dînsul, a venit şi ne-a ajutat cu înmormîntarea şi dus a fost. Mi-a promis că în fiecare iarnă îmi va aduce lemne, că mă va ajuta doar pentru că nu l-am băgat la închisoare, dar nu mai ştiu nimic de el”. Bătrîna lăcrimează. Amintirile o tulbură chiar şi în zi de sărbătoare. La fel ca sfinţişorii care ajung să se usuce în coşuleţul împletit din nuiele de pe masă, şi cele 40 de păhăruţe de rachiu se vor evapora sub privirile-i triste. Nu se îndură să le împartă vecinilor pe toate de pomană.

Sfinţii din album

În Moldova, mucenicii au forma cifrei opt, o stilizare a formei umane, şi sunt copţi din aluat de cozonac, apoi unşi cu miere şi nucă. Tradiţia supravieţuieşte din vremuri străbune, ea reprezentîndu-i pe cei 40 de Martiri care au fost ucişi de împăratul Licinius pentru că nu au renunţat la credinţa în Dumnezeu în schimbul adorării idolilor romani. Nu-şi aduce aminte să fi auzit la biserică asemenea poveste, însă tanti Zonia duce mai departe tradiţia pentru că aşa a fost învăţată acasă.

Cu un batic verde legat şmechereşte la spate pentru a-şi ţine în frîu firele albe din creştet şi cu un şorţ pe care stau cu gurile căscate celebrele personaje animate, Tom şi Jerry, bătrîna a frămîntat timp de 15 minute stînd în picioare, fără să scoată un oftat cît de mic. Deşi e puţin înăltuţă şi plinuţă, a-i zice că oboseala ar cotropi-o rapid, însă la cele două scaune cu pernuţe mov nici nu s-a uitat. Ori că nu a obosit deloc ori că i-a fost prea milă de pisicile care torceau în cor de bine ce le era.

Bucătăria deja a început să transpire sub greutatea focului puternic din soba de cărămidă. Fuioare de fum se mai strecoară afară ori de cîte ori mai bagă lemne pe foc. Un miros de cuptor încins se amestecă cu cel de vanilie din covată. Geamurile subţiri, crăpate pe ici pe colo, nu pot fi deschise, pentru că aşa au fost construite de nea’ Jan, iar femeia rezistă. Rareori îşi mai şterge cu mîneca fruntea asudată dar nu deschide uşa, „aluatul trebuie să crească pufos, cît mai repede. Acuş sosesc nepoţii”, spune cu un zîmbet de bucurie pe chip în timp ce dă prin maşină nuca proaspăt cojită.

„Ca să nu mai fiu singură, am luat-o cu mine după doi ani de la moartea mamei lor. Avea doar 12 ani. Am crescut-o singură, iar acum e la facultate. E cea mai mare bucurie a mea”.

După ce a rămas şi fără soţ şi fără singura fiică într-un timp foarte scurt, cei trei nepoţi i-au alinat bătrîneţile. După cum îmi spune, ea a rămas de asemenea unica alinare a acestora după ce mama lor a murit răpusă de o boală de ficat. „Cel mai mare avea numai 10 ani, iar cel mai mic 8 atunci cînd i-a părăsit. Copiii au crescut mari acum, iar mama lor trăieşte doar în poze”, îmi povesteşte cu un nou rînd de lacrimi fierbinţi pe obrajii roşii. Cei doi băieţi o vizitează rar, amîndoi fiind nevoiţi să muncească pentru a se întreţine. Doar nepoata îi ascultă greutăţile şi o protejează. „Ca să nu mai fiu singură, am luat-o cu mine după doi ani de la moartea mamei lor. Avea doar 12 ani. Am crescut-o singură, iar acum e la facultate. E cea mai mare bucurie a mea”, îmi şopteşte ştergîndu-şi un al treilea val de lacrimi de la ochii încercănaţi.

Odată ce aluatul a trecut de marginea coveţii, bătrîna îşi suflecă din nou mînecile largi şi dă startul modelării. În două tăvi negre ca tăciunele, toarnă cu grijă ulei, după care îngrămădeşte cele 40 de opturi asimetrice şi le vîră cu zgomot în cuptorul încăpător al sobei. Doar 30 de minute o mai despart de bucăţile coapte de alunat cu care a bucurat cîndva o familie numeroasă.

Tradiţia din pahare şi cuptoare

După portiţa de aluminiu a cuptorului, prăjiturelele cu nucă trosnesc în bătaia fierbinţelii. „Acuş, acuş le scot. Soba asta veche e o minune, nimic nu arde chiar dacă întîrzii să scot ce are înăuntru.”

Pe masa înflorată, pe lîngă farfuria cu nucă rasă amestecată cu zahăr, zăbovesc trei păhărele de rachiu de prune făcut chiar de femeie. „Are cel mai bun rachiu din capătul satului, toţi vecinii îşi fac drum pînă aici, doar doar va scoate din pod o sticlă să-i cinstească”, îmi spune tanti Maria, sosită în vizita zilnică la vecina sa din timpuri îndepărtate. „Am bidoane şi de acu’ cinci ani” o completează gazda cu un zîmbet ştrengar în timp ce inspectează păhărelul plin ochi. Deşi din curte îi lipseşte o mînă de bărbat de mai bine de un deceniu, femeia nu a stat cu mîinile în sîn aşteptîndu-l pe nea’ Jan. Din pensia de cinci milioane şi-a renovat casa, şi-a făcut gardurile prin curte şi a avut grijă de întreaga gospodărie. Chiar dacă din grajd lipseşte de mult mugetul junicuţelor zburdalnice, tanti Zonia are o curte care cere a fi îngrijită. Cu aproape un hectar de lucrat din primăvară pînă-n toamnă, bătrîna nu stă o secundă să piardă vremea la telenovele, aşa cum fac bunicile stereotipe.

După cele 30 de minute promise, în care femeia a trecut pe rînd de la fericire la tristeţe şi nostalgie, cei 40 de sfinţi sunt gata. Fierbinţi şi aurii aceştia aşteaptă acum să fie împărţiţi mai întîi către soţul să de pomană, apoi către oraşul celor doi nepoţi, iar la urmă către studenta care aşteaptă săptămînal pachetul de acasă.

Pentru ei munceşte an de an să le ofere cei mai buni şi aromaţi sfinţi, întocmai ca ţuica din pahare. Pentru ei şi-ar mai dori să mai trăiască încă 40 de ani. „Aş da de pomană tot rachiul din pod ca să fie aşa!”