De aproximativ două luni de zile Ucraina este bombardată de militarii ruși.  Nu există niciun acord de pace, deși au avut loc atîtea negocieri. Iar situația în țara vecină e dramatică. Cu toate acestea, comunitățile din orașele care au fost ferite de bombardament fac zilnic exerciții de solidaritate pentru conaționalii lor veniți din zonele distruse de ruși

Din 26 februarie sînt voluntar în vama Siret, oraș situat în județul Suceava, format din localitățile componente Mănăstioara, Pădureni și Siret (reședința). Este un important punct de frontieră la granița de nord a României, către Ucraina. Zeci de organizații oferă sprijin neîntrerupt refugiaților ce au venit de atunci și pînă azi în România, pe la Siret. Acum, după 35 de zile, situația este ceva mai liniștită.

Este luni dimineață. Încărcăm mașina cu alimente iar pe geamul mașinii punem inscripția DOPOMOHA (trad. ajutor – n.r.). Aproximativ o tonă de alimente, haine și alte produse sînt încărcate pentru a fi transportate în Ucraina, în orașul Ivano-Frankivsk, unul în Tismenița, iar altul la centrul de persoane cu dizabilități și loc pentru  refugiați din Melnița-Podilska. Sîntem cinci voluntari în această misiune, iar doi sînt din Italia. Rolul meu e cel de traducător.

Astfel de transporturi umanitare către Ucraina sînt organizate de la Siret o dată sau de două ori pe săptămînă. Ajung în orașele mai puțin afectate ale țării vecine, unde s-au retras ucraineni din Harkov, Kiev sau Donețk, zone puternic bombardate de ruși. Unul dintre aceste orașe este și Tismenița, aflat la 60 km de Ivano-Frankivsk. Am decis să merg în Tismenița să văd cu ochii mei locul în care ucrainenii se refugiază și locul unde aceștia încă se pot simți în siguranță în țara lor.

La 30 de kilometri de vama românească și vama ucraineană, ajungem în primul oraș – Cernăuți. Oprim pentru puțin timp, deoarece au început din senin să sune sirenele. Primesc un telefon din partea unui prieten care locuiește de cîțiva ani în Ucraina și care îmi recomandă să mă opresc din drum pînă la încetarea sirenelor. M-a cuprins teama și pentru moment am avut sentimentul că trebuie să ne întoarcem. După ce sunetul sirenelor s-a stins, am zăbovit încă puțin prin centrul Cernăuților. Orașul e aglomerat, plin de oameni; teama, îngrijorarea se citesc pe fiecare chip. Deși mă aflu de aproximativ două ore în oraș, am senzația că mereu sînt în pericol. Iar ei trăiesc permanent cu acestă teamă. 

Ne punem din nou în mișcare și, după un drum de trei ore, ajungem în Ivano-Frankivsk. Drumul nostru pînă aici a fost foarte tensionat. Am avut permanent confirmarea că mă găseam pe teritoriul unei țări aflate în stare de război, mai ales la vederea filtrelor militarilor ucraineni. Din Cernăuți și pînă în Ivano-Frankivsk sînt construite, din 100 în 100 de metri, așa-zise ziduri de siguranță, formate din saci de nisip și plăci de beton, pentru a putea fi folosite de militarii ucraineni în situații de auto-apărare, în caz de invazie sau focuri de armă trase la întîmplare din mașini străine. Am fost opriți, la un moment dat, de unul dintre militarii aflați la o astfel de bază, care ne-a avertizat că pe timpul nopții, imediat ce ne intersectăm cu o asemenea bază, luminile mașiinii trebuie oprite, iar în interiorul ei să fie aprinsă lumina. Este o informație utilă nu doar pentru noi, ci și pentru cei care vor să circule pe teritoriul acestei țări.

,,Trebuie să avem nădejede, curaj și să fim buni”

Ajungem în cele din urmă la centrul de donații din orașul Tismenița, acolo unde am descărcat ajutoarele pentru ucrainenii veniți din zonele afectate. Localnicii din Tismenița ne-au primit foarte călduros, dar nu erau momente de bucurie. Cu lacrimi în ochi și cu steagul Ucrainei în mînă, Liubomera Teteiana, directorul centrului de ajutoare din Tismenița, ne-a arătat tot ce se află în interior. A povestit cît de darnici și implicați sînt ucrainenii din zonă. Stă cu teamă permanent, dar în același timp nu se îndepărtează de dreapta credință și de nădejdea în Dumnezeu. ,,Sînt foarte impresionată de modul în care țările vecine se mobilizează. Eu, chiar dacă pot pleca, nu o fac, pentru că știu și am nădejdea că Dumnezeu ne va apăra țara, ne va apăra pe noi și pe copiii noștri. Despre poporul rus… nu îl judec. Noi încă de la început am vrut și vrem pace. Dacă observați, Ucraina nu ripostează, dar rezistă. Am nădejdea că toată această nebunie se va termina. Trebuie să avem nădejede, curaj și să fim buni. Mulțumesc vouă, voluntarilor din România și Italia, care v-ați mobilizat și că ați avut curajul să veniți pînă aici”, ne-a spus Liubomera Teteiana.

După ce ne-a arătat centrul, Liubomera ne-a invitat la masă, în cantina de vizavi de grădinița din orașul Tismenița, unde am gustat preparate delicioase, pregătite de bucătareasa Ocsana Ludomerovici.  Am aflat că în oraș nu lucrează absolut nicio instituție. Școlile au trecut în online. Din cînd în cînd, un magazin este deschis pentru ca lumea să-și poată face cumpărăturile necesare pentru două sau trei zile. Este o situație diferită față de ceea ce am întîlnit în Cernăuți, oraș în care instituțiile mari, precum băncile sau școlile, încă aveau activitate.

În centrul de ajutoare, ucrainenii care vin din zonele bombardate primesc o masă caldă, îmbrăcăminte sau transport să plece mai departe. Treaba aici este foarte bine organizată, deși nu există certitudinea că acest centru va avea posibilitatea să primească în continuare refugiați. Se face tîrziu, iar din informațiile primite circulația mașinilor este permisă pînă în ora 10 seara. Este momentul în care plecăm pentru o noapte din orașul Tismenița- Ivano Frankivsk. 

Ajungem în țară și pregătim mașina pentru încă un transport umanitar, de data aceasta în apropierea Cernăuților, în regiunea Ternopilska. De dimineață, pornim. Într-un centru organizat în oraș sînt găzduite 100 de persoane cu dizabilități. Tot aici sînt primiți și refugiați veniți din estul Ucrainei. La centrul Melnița-Podilscka, din Ternopilska, condițiile oferite refugiaților sînt peste măsura așteptărilor, iar copiii au un loc unde să facă sport, să se joace și să își ocupe timpul într-un mod constructiv.

Pe drum ne-am izbit de aceleși imagini văzute și în drumul spre Tismenița. La intrarea în oraș nu am fost întîmpinați de un indicator „BINE AȚI VENIT!”, ci de militari ucraineni ascunși după baricade din saci cu nisip și plăci de beton. Am fost opriți pentru un control de rutină. Fiecare mașină, fie că iese sau intră, este verificată. M-am uitat la militarul care ne-a controlat și nu am putut să nu observ cît de bucuros a fost cînd a deschis remorca și a văzut toate ajutoarele pentru refugiați. Deși militar, și-a stăpînit cu greu emoțiile. Sînt oameni, înainte de toate, iar misiunea lor e cu atît mai dificilă.

Am plecat din Ucraina cu gîndul ce se întîmplă acolo, felul în care se mobilizează comunitățile, chiar dacă nu foarte departe de zonele lor situația este complicată, e absolut impresionant. Nu au nici cea mai mică idee despre cît va dura acest necaz, dar oamenii fac efortul de a ajuta în continuare. În perioada aceasta, solidaritatea este cuvîntul cel mai des întîlnit.