Țara care nu există pe hartă

A început în ’92 și nici azi nu i se vede capătul. A ucis oameni, a schingiuit trupuri, a destrămat familii și a asmuțit străini să se urască unii pe alții. De 30 de ani, conflictul de pe Nistru e rana sîngerîndă a Republicii Moldova. Atacurile armate au încetat demult, dar orice criză din țară ajunge mai devreme sau mai tîrziu să readucă în discuție problema transnistreană, să redeschidă această rană care pulsează dureros și care nu reușește să se vindece niciodată. 

E un sfîrșit senin de martie, dar soarele e amăgitor. Un vînt tăios și rece hoinărește de-a lungul Nistrului. E miezul zilei. Mă întreb cum privesc astăzi oamenii conflictul și urmările lui. În căutarea unui răspuns, îmi încep călătoria de-a lungul satelor aflate în imediata apropiere a graniței. Pornesc pe urmele unor povești despre celălalt mal al rîului care acum mai bine de 30 de ani a devenit martorul tragediei noastre.

Alături e război. Mă aștept ca ecoul acestuia să aibă reverberații și în țara noastră. În vreme ce ne apropiem de satele așezate pe partea dreaptă a Nistrului, mă uit cu atenție pe geam ca să observ puncte de control. Facem o scurtă oprire după Speia și caut din privire patrule de-a lungul graniței dintre Republica Moldova și autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană. Nu se zărește nimic. Apele rîului, de un verde briliant, își urmează cursul firesc. În zare, casele sînt aranjate ca niște mărgele. Se vede satul Butor. Mă întorc nerăbdătoare la mașină. În vreme ce trecem de indicatorul Șerpeni, croindu-ne loc printre gropi, nu ne întîmpină decît liniștea.  

Satul Șerpeni a rămas în istorie ca principalul cap de pod al operațiunii Iași-Chișinău, din cel de-Al Doilea Război Mondial. Complexul Memorial construit lîngă sat este asemănător cu Kurganul Mamaev din Rusia sau cu Fortăreața Brest din Republica Belarus: stîlpi albi ca zăpada, care ridică o cruce și o clopotniță spre cer, marchează locul uneia dintre cele mai sîngeroase bătălii din istoria ultimului mare război. Terasa din spatele memorialului deschide o priveliște mai bună asupra celuilalt mal. E acoperit de o pădure plină de uscăciuni. Dar locul păstrează nu doar amintirea verii anului 1944. În ’92, cazacii care au luptat de partea separatiștilor stăteau acolo.

„Atunci, în ’92, îi vedeam pe cei din partea aceea. Acum e liniște”

Mai facem cîțiva kilometri, urmați de un popas lîngă cimitirul din centrul satului. Nu e țipenie de om. Doar doi muncitori trebăluiesc prin cimitir, acum că se apropie Paștele Blajinilor. Din cînd în cînd, se apropie de mașină, iau unelte, apoi dispar în spatele porților albastre, ușor scorojite de vreme și se fac nevăzuți printre morminte. Nu vorbesc deloc. Tăcerea lor hrănește presimțirea care mă paște de cînd am poposit aici, că satul este pustiu. După un sfert de ceas, o văd venind pe Olguța. E fiica Victoriei Mihalaș, cu care am stabilit să ne întîlnim. Ne conduce timidă prin labirintul de ulicioare prăfuite și înguste.

Lîngă poarta casei ne așteaptă mama ei, o femeie puțin trecută de 40 de ani, cu părul negru, tuns scurt și un smoc de fire argintii în frunte. E numai zîmbet și surîsul acesta nu i se ofilește pe chip nicio clipă. Lucrează la grădinița din sat. A trăit toată viața aici. Ne invită în casă și pune ceainicul la fiert. Vorbim puțin despre vremea de afară și despre drumurile proaste de la intrarea în raion. O întreb dacă mai există oameni prin localitate și îi descriu peisajul aproape gol la care am asistat acum cîteva minute. Îmi povestește că, de fapt, Șerpeniul e unul dintre cele mai populate sate din raion. Mă încumet să o întreb ce se mai aude pe aici. „E liniște. Atunci, în ’92, îi vedeam pe cei din partea aceea. Acum e liniște”.

Cînd a început războiul avea 12 ani, dar chiar și acum, la peste 30 de ani distanță, își amintește scene din copilărie. „Noi, din ogradă, vedeam cum ei se luptau, vedeam chipuri de om care fugeau, vedeam tancurile. Aici, după casă, pe deal, era un paznic care avea pușcă. Și el mai împușca din cînd în cînd de pe casa lui cu două etaje. Într-o dimineață o mers o rachetă pe deasupra și o chicat (a căzut – n.r.) mai la vale, lîngă o brigadă de tractoare”.

Doamna Victoria pregătește ceștile de ceai. Are o expresie blîndă pe chip, care contrastează cu tot ce mi-a povestit pînă acum. Nu poartă pică nimănui și nu e speriată. Vorbim despre tăierile de electricitate și gaze din această iarnă. Nici acum zîmbetul nu îi pălește. Mă anunță cu un soi de mîndrie: „Drept să-ți spun, pentru noi n-o fost așa o problemă de mare pe timp de iarnă cu factura. Noi avem compensație. Am înțeles că cei din alte sate de pe malu’ Nistrului o primit mai de demult. Noi din an am prins a primi ajutor”. În 2021, locuitorii unor localități din raioanele Căușeni și Anenii Noi au început să beneficieze de compensarea diferenței de tarife la energia electrică și la gazele naturale. Proiectul de lege a fost adoptat pentru a oferi condiții egale de susținere de către Guvern tuturor familiilor care se află în zona de securitate.

Punțile care unesc cele două maluri

Cînd o întreb dacă există bărci sau vapoare în sat, care să facă legătura între maluri, spune că nu. Singurul pod din apropiere, despre care știe, e cel de la Vadul lui Vodă, la 50 de kilometri depărtare. Mai stă în cumpănă cîteva secunde, de parcă ar vrea să își amintească ceva, apoi îmi povestește: „Acum vreo doi ani, s-o făcut la noi la Stadion un proiect ca să ne înfrățim cu Butorul (sat din cadrul comunei cu același nume, din Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului – n.r.). Ei au fost la noi, au jucat fotbal cu ai noștri. Dacă nu mă greșesc, și amu o fost o delegație din partea ceea”. Așadar, pe această bucățică de Nistru, punțile nevăzute care s-au construit între maluri încă se mențin.

Doamna Victoria ne petrece pînă la poartă și în vreme ce ne luăm rămas-bun, schițez în mintea mea traseul pe care vreau să-l parcurg în continuare. Ulița învăluită în praf este în continuare singuratică, chiar dacă e după-amiaza zilei de sîmbătă și vîntul s-a mai domolit puțin. În mașină, introduc în aplicația „Hărți” destinația finală. O linie groasă, albastră, precum cea lăsată de marker pe o coală de hîrtie, se întinde de la Șerpeni spre nord, mai întîi în frînturi, apoi unduindu-se. Pînă cînd ajungem pe șosea, privirea mea rămîne ațintită spre geamul din dreapta, în direcția unei țări care nu există pe hartă, dar care s-a născut în urma unui război. E o fîșie subțire de pămînt, care se întinde pe 200 de kilometri de-a lungul malului stîng al Nistrului. Mă gîndesc la cei 30 de ani de cînd teritoriul este un motiv de dispută. Niciun stat membru al ONU nu recunoaște suveranitatea Transnistriei. De jure, acesta este teritoriul necontrolat al Moldovei. De facto – un stat independent cu putere proprie, economie, instituții sociale, pașapoarte și monedă.

Liniștea cu care m-a întîmpinat satul Șerpeni pare molipsitoare. Înaintăm și lăsăm în urmă localități cufundate în tăcere. Unde și unde, oameni muncesc pe cîmp, ară pămîntul. În fața noastră se perindă case scunde, unele dintre ele proaspăt văruite, altele lăsate fără straie, gri, din piatră și beton. Seamănă cu niște pitici, ascunși sub acoperișuri din șindrilă. La intrarea în Criuleni facem o scurtă oprire, ca să actualizăm harta. Ies afară ca să mai arunc o privire spre celălalt mal. De data aceasta, Nistrul capătă o nuanță mai intensă decît cerul. Nu se vede nicio încrețitură pe albastrul apei. Rîul e în continuare domol. Malul învecinat pare desenat în acuarele, cu aceiași copaci despuiați, alb și maro, pe care i-am văzut de pe terasa Memorialului din Șerpeni. Singurul lucru care mi se pare curios sînt stîlpii de linie electrică, instalați de ambele părți, uniți de fire negre, care seamănă cu bucăți de ață și care se rătăcesc pe fundalul azuriu al cerului. Sînt încă un fel de punți între cele două maluri.

Nici război, nici pace

Ne apropiem de Hidrocentrala de la Dubăsari. Îmi simt inima pulsînd sub coaste. Toată liniștea care m-a însoțit în această călătorie mi se pare dintr-odată prevestitoare de furtuni. De data aceasta nu mă apropii doar de rîu, ci de punctul de trecere a frontierei dintre Transnistria și Republica Moldova. Ies din mașină, înarmată cu telefonul și carnețelul pentru notițe. Cobor digul și merg de-a lungul apei. Tatonez puțin terenul. Sînt multe familii cu copii care se plimbă și înalță zmeie din hîrtie. Un ciclist merge de-a lungul malului. Cîțiva adolescenți ascultă muzică lîngă o mașină parcată ceva mai departe. Un cuplu merge înaintea mea, înspre hidrocentrală. Încerc să vorbesc cu ei.

— Mă scuzați, sînteți din partea aceasta sau cealaltă a Nistrului?
— Aceasta.
— Voiam să aflu dacă putem să ne apropiem de hidrocentrală sau avem nevoie de documente?
— Nu știu. Și noi mergem încolo.

Schimbul de replici e în limba rusă. Singurul care răspunde este bărbatul. Vorbește cu reticență. Îmi răspunde cu jumătate de gură. Cei doi sînt cu cîțiva pași mai în față, nu se opresc pentru nicio clipă și, după ultima replică, grăbesc pasul. Nu reușesc să-i mai întreb nimic. Rămîn în urmă. În fața mea se întinde drumul distrus, plin de gropi și priveliștea spre construcția metalică. Dincolo de ea, o bucată de pămînt cu care nu sîntem în război, dar nici nu facem pace.

În martie ’92, gardiștii și cazacii au blocat cu blindate podurile de la Vadul lui Vodă, Tighina, Camenca, Rîbnița, creînd „posturi de control”. Astfel de posturi au fost înființate și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul Hidrocentralei Dubăsari. Două luni mai tîrziu, pe 20 mai, în zona hidrocentralei, lîngă satul Corjova, 13 apărători ai orașului au fost prinși în ambuscadă și și-au pierdut viața. A doua zi a început evacuarea populației.
Azi, în zona hidrocentralei e liniște. Vîntul se întețește din nou. Apar scame de nor pe cer, dar seninul lui încă e vizibil, dincolo de albul care începe să-l invadeze. Nu se aude agitație și nici nu se vede nimeni patrulînd podul. Mă apropii de postul de trecere și încerc să văd ceva dincolo de construcția verde, pe care atîrnă două plăci cu cuvintele „Милиция!” (trad. din rusă Miliția! – n.r.) și „Ведется видеонаблюдение” (trad. din rusă Zonă supravegheată video – n.r.). Nu apare nimeni. Cobor treptele de lîngă hidrocentrală ca să arunc o privire spre malul alăturat.

Pe Leila și pe mama ei, Tamara Panuța, le cunosc în vreme ce stau cocoțată pe balustradă, fotografiind hidrocentrala. Le observ imediat. Vorbesc cu același cuplu cu care am încercat să discut și eu. Ascult curioasă frînturi din conversația lor, dar nu se aude mare lucru, din cauza vîntului care se dezlănțuie. Schimbă doar cîteva vorbe, apoi cuplul se îndepărtează. Nu pierd prilejul și le iau locul. Cele două sînt de pe malul drept al Nistrului. Le întreb cum se resimte războiul din Ucraina aici. „Pînă ce e liniște. Mă rog, s-o început problemele astea de la Chișinău, dar așa, nu, nu avem probleme. Cu transportul putem trece doar pe podul celălalt, care vine dinspre Poltava. Aici liber ne ducem pe jos, acolo este vama lor (arată înspre pod), dăm pașaportul, ei ne înregistrează și ne ducem mai departe”. Sînt din raionul Dubăsari. În urma războiului din 1992, raionul a fost împărțit în două: o parte controlată de Republica Moldova și o parte controlată de autoritățile separatiste din Tiraspol. „Erau într-un rînd probleme, cînd la început-început, cu războiul. Dar pe urmă, pe cei din raionul Dubăsari au început doar să ne înregistreze”. Îmi povestesc că nu doar cei din partea dreaptă trec granița. Și cei din stînga Nistrului vin să-și facă actele aici, pentru că poliția raională și procuratura sînt de partea aceasta a rîului. „Sîntem și noi o bucățică de centru raional”, glumește doamna Tamara.

Leila e studentă în anul al doilea la Universitatea Pedagogică din Chișinău, la limbi străine. Își amintește că la început și pe ea au luat-o cu asalt cei de la facultate, întrebînd-o: „Cum acolo la voi?”. Liceul l-a făcut pe malul stîng, la Corjova, într-o clasă cu predare în limba română. „Acolo făceau diferență, și profesorii, și copiii, «că voi sînteți de pe malu ăsta». Cei de acolo aveau și note mai bune, și la concursuri erau evaluați altfel. O profesoară, care vorbea doar rusă ne întreba pentru ce am venit aici, ne spunea că n-o să dăm bacul, că o să venim la ea cu lacrimi și o să plîngem”.

Mă uit înspre celălalt mal, acolo unde se întinde Corjova, încercînd să ghicesc care dintre clădirile minuscule din zare, aranjate ca într-un puzzle, ar putea fi școala în care a învățat. Vîntul se întețește, așa că ne luăm rămas-bun. În mașină, notez detalii pe care le-am remarcat de-a lungul celor 40 de minute petrecute la hidrocentrală. Sub una dintre replici, notez și subliniez: Oare cum privesc celălalt mal cei de la Chișinău? Vreau să găsesc un răspuns. A doua zi, de dimineață, pornesc în căutarea lui.

„Comoara” Transnistriei, cel mai mare depozit de muniții din Europa

În copilăria mea, chipul doamnei Raia Roșca era inconfundabil. Fața îi era crestată de riduri adînci, iar părul era o claie purpurie, pe care o vedeam prin grădină ori de cîte ori aruncam o privire pe geamul din dormitorul părinților. Mulți ani după, o găsesc tot în grădina ei, împînzită de toporași. Se bucură să mă vadă. Străbate poteca bătătorită pînă la gard. Părul ei nu mai pîlpîie. Acum e cărunt și doar capetele mai păstrează vag nuanța sîngerie. Are 72 ani. Trăiește la marginea capitalei Chișinău. A participat la războiul din 1992. O rog să-mi povestească ce-și amintește din perioada aceea. „În ’92, poporul acolo n-o putut să hotărască nică (nimic – n.r.), pentru că la fel ca poporul din Ucraina, cînd ești sub armă, nică nu poți. Oamenii atunci credeau că s-or liniști. Noi toți credeam că s-or liniști, că o să dispară conflictu’ ista”.

În prezent, crede că unul din cele mai mari pericole pentru Republica Moldova îl reprezintă Depozitul militar de la Cobasna, din Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului. Este situat la aproximativ doi kilometri de granița cu Ucraina. Baza militară a fost înființată în anii ’40, ca depozit de muniții de artilerie nr. 1411. „Acolo sînt mii de tone de armament. Cînd o scos rușii din Europa, din bazele militare, tot armamentul l-o adus și l-o stabilit aici, la noi”, îmi povestește doamna Raia, cu vocea tremurîndu-i ușor. La începutul anilor 2000, aproape jumătate din armamentul sovietic a fost fie distrus, fie transportat înapoi în Rusia. Astăzi, mai sînt aproximativ 20.000 de tone de muniție. O eventuală detonare poate fi comparată cu explozia unei bombe nucleare cu capacitate de 10 kilotone, ceea ce ar putea provoca un dezastru uman și ecologic.

Înainte să ne luăm rămas-bun, o întreb ce cred astăzi oamenii din partea aceasta a Nistrului despre malul stîng. „Poporul moldovenesc foarte tare vrea să fim împreună, o țară, cum am fost vasăzică. Că iaca avem neamuri acolo…”

Bastionul „secerei și ciocanului” sovietic

Sînt pe o altă punte care unește malurile înfrățite și totuși înstrăinate. De data aceasta, e o zi răcoroasă de aprilie, iar cerul seamănă cu un cearșaf de un alb murdar. Aerul e dens și greu. La miezul zilei, podul peste Nistru, pe care l-am traversat de atîtea ori în copilărie, este destul de animat. Îl străbatem lent. La ambele capete ale acestuia se află puncte de trecere ale forțelor rusești „de pacificare”. Localnicii le spun „mirotvorțî” (în trad. din rusă pacificatori – n.r.). Un soldat înarmat stă lîngă o blindată. Altul veghează îndeaproape mașinile care se mișcă printre blocuri. Trecem pe lîngă ei. Apele Nistrului sînt liniștite și reflectă cenușiul lipsit de viață al cerului. La celălalt capăt, alți doi soldați ne urmăresc îndeaproape, unul stînd lângă blindată, altul lîngă un bloc. Ne petrec cu privirea. Peste pod se află posturile de grăniceri ale autorităților de la Tiraspol. Dar mai avem de așteptat pînă să ajungem la ele. În preajma sărbătorilor pascale, fluxul de automobile care traversează Nistrul crește. În fața noastră se întinde o coadă de mașini nemișcate. Pe contrasens, la fiecare cîteva minute un automobil trece grăbit, ca o pasăre eliberată din colivie. La intrarea înspre Republica Moldovenească Nistreană, însă, trecerea e mai anevoioasă. Aerul, greu de respirat, devine parcă și mai împovărător din cauza așteptării. Cîteva minute mai tîrziu, un grănicer ne cere să deschidem portbagajul și îl inspectează rapid. Spre deosebire de anul trecut, cînd abia a început războiul din Ucraina, acum controlul este mai lejer. Prezentăm actele și anunțăm data pînă la care vrem să stăm. „Доброго пути!” (în trad. din rusă Drum bun! – n.r.), ne spune înapoindu-ne documentele. Înaintăm pînă la sensul giratoriu, de acolo o luăm pe drumul care leagă Chișinăul de granița cu Ucraina, apoi cotim pe centura Dubăsari. Sub cerul înnorat, la ora amiezii, orașul pare adormit.

În calea noastră, casele se zăresc printre coroanele înmugurite ale copacilor. Majoritatea sînt hruşciovki (locuințe construite în perioada în care Nikita Hruşciov conducea URSS, între anii 1950 şi 1960, cu cîte 4-5 etaje, specifice periferiilor Moscovei şi numeroaselor oraşe ruseşti, în care au permis rezolvarea crizei de locuinţe – n.r.) și par niște pitici ascunși printre coroanele brazilor și ale copacilor pe jumătate goi, pe jumătate stropiți în culoare. Chiar dacă sînt case mai vechi, mulți locatari au început să-și renoveze apartamentele pe exterior. Mergem pe strada Lenin, apoi o luăm în direcția străzii Karl Marx. Facem o scurtă oprire lîngă Administrația de Stat a raionului Dubăsari și a orașului Dubăsari, o clădire reprezentativă pentru acest stat. Intrarea a fost modernizată, dar nu și pilonii, care păstrează urmele împușcăturilor din 1992. În partea de sus a administrației se vede stema Republicii Moldovenești Nistrene – imaginea secerii și ciocanului încrucișate, simbolizînd unitatea muncitorilor și țăranilor, în razele soarelui care răsare peste Nistru. Imaginea este încadrată de o coroană de spice și știuleți de porumb. În partea de sus a stemei, între extremitățile convergente ale celor două spice, se află o stea pentagonală de culoarea roșie. În partea de jos a stemei e o panglică roșie, pe care e inscripționată denumirea statului în limbile oficiale: moldovenească, rusă și ucraineană.

Ne continuăm călătoria pe strada Cotovschii. Trecem pe lîngă magazinul „Sheriff”. Și acesta e un soi de simbol al locului. Сompaniile asociate cu „Sheriff” funcționează ca un „stat în stat”, activînd în toate sectoarele economiei – de la comerțul cu produse alimentare, mașini, carburanți și medicamente pînă la producția și exportul de alcool, de la afacerile hoteliere și serviciile de internet pînă la telefonia fixă și mobilă, de la bănci și asigurări pînă la sport și mass-media. Holdingul „Sheriff” a luat naștere la un an după războiul din 1992. Astăzi, monopolul economic al imperiului de afaceri constituie 80-85% din piața transnistreană.

Mai facem o oprire lîngă Fabrica de confecții din Dubăsari. Mă uit înspre fațada clădirii, decorată pe toată înălțimea cu un mozaic. Îl întreb pe un bărbat în vîrstă, care trece pe alături, ce înseamnă și cînd a apărut. „Так ещё в советское время, когда строили швейную фабрику. Называется «Труд швей»”. (în trad. din rusă Păi, încă în perioada sovietică, cînd s-a construit fabrica de confecții. Se numește „Munca croitoresei” – n.r.). Panourile din mozaic ale perioadei sovietice sînt altă carte de vizită a Transnistriei. În cea mai mare parte, sînt realizate în stilul realismului socialist și înfățișează eroi muncitori, eliberatori, cosmonauți, sportivi, pionieri și colhoznici.

„Dă, Doamne, să se termine mai repede războiul!”

Parcăm în fața unei case gri, ascunse în spatele unei porți masive din metal. Imediat ce huruitul motorului se stinge, iar singurul zgomot de pe stradă rămîne lătratul cîinilor, se aude scîrțîitul ușii. În cîteva clipe o întîlnesc pe Maria Iovv, care a acceptat să îmi vorbească despre locul care îi este casă. Se apropie încet, aproape legănîndu-se, de poartă și ne poftește imediat în bucătărie. Trăiește singură în Dubăsari, dar s-a născut în Mahala (sat considerat nominal de Republica Moldova ca fiind separat din regiunea Dubăsari și aparținînd comunei Corjova – n.r.). A lucrat în colhoz, apoi la fabrica de confecții. Soțul ei a decedat acum 36 de ani. Fiicele ei s-au măritat și au plecat de acasă. Una dintre ele s-a stabilit la Chișinău, alta a plecat mult mai departe, în Statele Unite ale Americii.

Ne întreabă dacă am trecut ușor vama sau a trebuit să așteptăm mult. Îi povestesc că din cauza sărbătorilor, coada la punctele de control este mai lungă decît de obicei. „Apu da. Uneori, Tania (fiica Mariei Iovv – n.r.) vine la Podul de la Dubăsari și ne vedem acolo, după ГЭС (în trad. din rusă Hidrocentrală – n.r.), ca să nu trebuiască să aștepte cîteva ore să treacă granița. Eu mă duc pe jos și ne-ntîlnim pe pod”. Punțile dintre maluri sînt așadar și locul de reuniune a familiilor despărțite de rîu.

Vorbim puțin despre locurile pe care le-am văzut în drum spre ea și despre despre viața în acest stat nerecunoscut. Îmi spune că Transnistria este paradisul pensionarilor – gazul este ieftin, pensiile sînt stabile, iar la magazine beneficiază de diverse reduceri. „Chiar amu, înainte de Paște, «Sheriff» le dă pensionarilor cîte 200 de ruble ajutor, împreună cu pensia din aprilie”. Din cei circa 450.000 locuitori ai Transnistriei, mai mult de 155.000 sînt pensionari. Pentru tineri, însă, nu prea se găsește de lucru. Mulți dintre ei, nevăzînd perspective în traiul aici, se mută în Republica Moldova, în căutarea unui loc de muncă. 

În legătură cu războiul din Ucraina, spune că în Transnistria situația e liniștită. Înainte, oamenii se mai duceau prin Ucraina. Mulți dintre locuitorii Republicii Moldovenești Nistrene au acolo rude. „Sînt oameni care nu au cetățenia Republicii Moldova, așa că puteau să meargă doar în Ucraina. Pînă la război mergeau la mare la Odessa, se mai duceau la Седьмой километр (în trad. din rusă „Kilometrul 7” din Odessa, cea mai mare piață angro și cu amănuntul din Europa – n.r.)”. Odată cu începerea războiului, traversarea hotarului înspre Ucraina a devenit mai rară. O stare de tensiune se resimte totuși pe aici, îmi explică femeia, chiar dacă nu escaladează în conflict. „În Transnistria mulți îs cu rușii, dar pe teritoriul ei trăiesc și mulți ucraineni. O parte din ei îs pro-ruși, alții pro-ucraineni. Și oamenii încearcă să nu prea vorbească despre asta, ca să nu facă mai rău”. Astăzi, Republica Moldova este singura spre care se pot orienta. Îmi confirmă faptul că mulți oameni din Transnistria trec podul și își fac actele de cealaltă parte a Nistrului, în raioanele aflate sub controlul guvernului de la Chișinău. Pentru cîteva secunde, în bucătărie e liniște. Oftează prelung, apoi cu voce sugrumată îmi spune: „Dă, Doamne, să se termine mai repede războiul!”.

Ieșim afară. Doamna Maria ne petrece pînă la mașină și ne urează „Drum bun!”. În timp ce străbatem străzile ca să ieșim din Dubăsari, observ un monument ridicat în amintirea celor căzuți în Al Doilea Război Mondial. Oprim puțin și mă apropii de el. Printre crăpăturile pavajului din fața statuii crește un smoc de iarbă verde – aceeași iarbă ca peste tot. Ridic privirea spre cerul de un alb lăptos – un cer pentru toți.

Am fost pe ambele maluri ale Nistrului. Sînt atît de asemănătoare și, în același timp, atît de diferite. Iar acum, cînd călătoria mea pe cele două maluri ale Nistrului se încheie, știu ce unește oamenii de pe cele două petice de pămînt, în pofida tuturor diferențelor. O singură dorință: să nu mai fie război.  

***

Cover foto: Drumul spre Hidrocentrala Dubăsari