Țara băștilor

Două sate gemene – Roșieticii Vechi și Rogojeni – despărțite de un pod lat de un metru. Puntea este și frontieră între două raioane din nordul Republicii Moldova: Șoldănești și Florești. Roșieticii Vechi, precum și Rogojeni sînt amplasate la Gura Solonețului, afluent al rîului Răut. Localnicii își numesc satul „Climăuți”, așa cum apare la prima atestare din 1486, deși în 1623 a fost redenumit „Roșietici”. Unicitatea celor două localități rurale se datorează locuințelor rupestre, numite băști, ce datează din secolele XIX-XX. Cei mai mulți băștinași au luat calea pribegiei, dar casele lor, rămase pustii și în paragină, înfățișează lumea de altădată.  Despre viața, cultura și tradițiile acestor sate vorbește și comoara pe care a descoperit-o, în anul 2018, un student basarabean. Acesta a găsit în podul unei case părăsite, peste 4.000 de fotografii (negative) din perioada Moldovei sovietice, făcute de fotograful Zaharia Cușnir, originar din satul Roșietici. Imaginile developate au făcut înconjurul lumii. Așa că mi-am propus să aflu cum au fost valorificate local, și, mai important, cum s-a transformat realitatea acelor vremuri (anii 1950-1970).

Aventura, strigați: „URA!”

Este ora 02:05, sînt în stația de lîngă McDonald’s Iași, așa cum mi-a indicat șoferul unei curse Cluj – Chișinău, pe care îl sunasem pe la miezul nopții să-l rog să mă ia în capitala Republicii Moldova. Situațiile extreme cer soluții disperate. În stație mai sînt 10 oameni. Așteptăm.

Aud un cuplu vorbind rusește, în șoaptă. Mă apropii să facem cunoștință, dar ei încep brusc să vorbească în limba ucraineană. Respir adînc, îi întreb dacă au nevoie de ajutor. N-au. Mă întorc să plec și observ chipurile celor doi care se luminează. Realizez că a venit autocarul. Aud o voce tremurîndă – de frig sau frică? „E-ee-este plin. O să încăpem oare?”. Mă agit, știu că trebuie să fiu la 7:00 la Chișinău. Nu-mi permit să ratez cursa, așa că ocolesc rîndul și mă furișez în autocar cu riscul de a fi huiduită.

Mi-am găsit un loc pe ultimul rînd, la geam. Lîngă mine se așază chiar acel cuplu. Tăcere. Curiozitatea și scaunul incomod nu-mi dau voie să adorm. Știu că urmează o noapte fără somn și o zi grea. O știre despre bombardamentele dintr-o gară ucraineană îmi captează atenția. Un plîns înăbușit îmi străpunge timpanele. Oksana a izbucnit în lacrimi. I le-au provocat imaginile la care mă uitam. Încerc să o liniștesc. Îmi povestește că vrea să plece în Germania, la studii, dar nu are pe nimeni acolo și merge la o prietenă, în Moldova. Mama ei a rămas în Ciortkiv (oraș în Ucraina); a refuzat să plece. Durerea din ochii ei este contagioasă. Adormim istovite, vorbind.

Mă trezesc brusc. Dau draperia albastă într-o parte, cu ochii încă lipiți. Nu recunosc locul. Glasul șoferului se aude ca un ecou: „Pregătiți actele, ajungem la vamă!”. Îmi iau geanta la puricat. Panică. Se pare că am uitat pașaportul la Iași. Intră vameșul să ne ia actele. Oksana mă îndeamnă să caut în geacă. „ESTE! Huh!” – strig eu. 37 de perechi de ochi mă privesc. Vameșul rîde. La scurt timp ni le aduce: „Drum bun!”. În cinci minute am ajuns la punctul de intrare în Moldova.  Întîlnim o coadă de vreo 20 de mașini.

După o oră de așteptare chinuitoare încă sîntem în vamă. Toți pasagerii respiră îngreunat. Un copil plînge, începe și al doilea. Așteptarea pare infinită. Un bărbat e iritat: „Mă doare capul de la muzica asta”.

S-a sfîrșit chinul, trecem frontiera. Gropile din drumurile moldovenești îmi dau senzația că sunt în interiorul unei mingi. Este peste putință să adorm. Îmi continui dialogul cu Oksana. Are 22 de ani, dar fața întunecată, plină de riduri și cearcăne, mă face să cred că minte. „Am îmbătrînit cu 15 ani în ultimele cinci săptămîni”. Cel pe care îl credeam soțul ei se dovedește a fi, de fapt, fratele. Aveau multe planuri, ruinate acum de  războiul ruso-ucrainean. 

Am ajuns la Chișinău, recunosc aerul de acasă. Mă întîmpină un răsărit de soare orbitor. Nu-l pot savura, vîntul îmi cerne în ochi tot praful din Gara de Sud-Vest. Îmi iau rămas bun de la Oksana, sper s-o revăd într-o zi. Fug de vîntul nemilos în sala de așteptare din gară. Sun la taxi, îngrijorată că deja am întîrziat și sînt așteptată. Următoarea destinație este Gara de Nord.

Urc în taxi, o Toyota Auris neagră. Miroase a vanilie. Întreb șoferul dacă pot achita cu cardul. „Domnișoară, sîntem în Moldova”, îmi zice el, cu o sprînceană ridicată. Cu riscul de a-l deranja din nou, îl întreb dacă putem opri în drum să mai luăm pe cineva. Acceptă. „Dar să știți că va fi cu tarif suplimentar”.

Camaradul de călătorie

El iese de după porțile unui bloc locativ. Înalt, puțin cocoșat, cu mîinile în buzunare și o căciulă albastră pe cap, din care ies fire de păr răsucite în spirală. Își ascunde mimica feței după gulerul gecii. Deschide ușa taxiului, iar în loc de „Bună, sînt Victor”, aud: „Cînd am văzut ce vînt este, speram să nu vii”.  Îmi zîmbește ca un adolescent rușinat.

Victor Maxian (Gălușcă) este absolvent al Academiei de Teatru și Arte Plastice, în cadrul căreia a studiat Regie și montaj. În prezent, activează în redacția Radio Europa Liberă de la Chișinău. În căutarea unui subiect pentru documentarul care urma să-i fie lucrare de licență, explora meleagurile Moldovei. Așa a ajuns în satul Roșietici și s-a îndrăgostit de energia locului. Așa a apărul apoi documentarul său – „Cine iubește și lasă”, în 2018. Pe atunci încă nu știa că va fi „studentul ce a descoperit o comoară”, despre care mai tîrziu se va scrie în peste 25 de limbi, devenind subiectul mai multor articole în publicații precum „Washington Post” sau emisiuni la posturi de televiziune precum BBC, și spre care ne îndreptăm acum. În toamna anului 2021, Victor a organizat o expoziție în aer liber în satul Roșietici, cu peste 60 de fotografii reprezentative pentru acest loc.

Am ajuns în Gara de Nord. Vîntul nepotolit ne stinge entuziasmul. O doamnă cu un cărucior, pe care are o cutie și o oală, stă chiar la intrarea în gară: „Beleashi goreacie, beleashi goreacie! Copilași, luați cîte un bileash proaspăt” (bileash – plăcintă cu brînză sărată, n.r.). Victor îmi propune să așteptăm pînă se deschide tutungeria din gară. Ne luăm cîte un cappuccino spumos și îmi povestește despre cum „a fugit de război” la București. Se gîndea să rămînă acolo, dar a revenit după două săptămîni. La București a lucrat în redacția Radio Europa Liberă.

Lui Victor îi plac călătoriile spontane. Își amintește despre cum a plecat, împreună cu un prieten, la mare, în Ucraina: „A fost un drum de 10 zile, cu bicicleta. Ne-am luat sacul de dormit în spate, dormeam prin păpușoaie, a fost foarte vesel”. În studenție, mergea cu trenul de la Chișinău la Giurgiulești: „Ne luam mîncare, de fumat, cărți de citit și plecam”. Cursa făcea peste 24 de ore într-o direcție (cursă internă). Erau două vagoane, cu paturi. Cînd trecea de Basarabeasca, mergea atît de încet încît puteai să cobori din tren și să mergi pe lîngă, „așa făceam o zi încolo și alta înapoi”.

Vînzătoarea de la tutungerie deschide, iar noi intrăm imediat după ea. Victor își cumpără o pungă de tutun și plecăm în căutarea unui autobuz spre Florești. În gară pasagerii sînt vînați de șoferi așa cum vînează braconierii speciile pe cale de dispariție. „Băieți, încotro?”, întreabă un șofer. Ne indică autobuzul său. Luăm două bilete de la casierie, deși acesta insistă că „nu trebuie”.

Urcăm în autobuz,  unde mai sînt doar trei călători. Alegem scaunele din spate. „Altfel nu-mi încap picioarele”, zice Victor. Muzica retro de pe backgroundul discuțiilor noastre ne răscolește amintiri. Lui îi amintește de perioada copilăriei și adolescenței, cînd își ajuta părinții, care aveau o tarabă în piața de la Strășeni, vindeau piese de biciclete. Acum au emigrat în America, împreună cu fratele și sora lui, nu i-a văzut de mai bine de un an.

Așa, povestind, am ajuns în gara auto de la Orhei. „Dom’ șofer, reușim să fumăm o țigară?”. Răspunsul e afirmativ. Aici e plin de lume. Trei tovarăși discută despre conflictul armat din Ucraina: „Noi suntem următorii”. Ne întoarcem în autocar, tremurăm de frig. Mirosul de brînză și murături ne aduce cu picioarele pe pămînt. Rînd pe rînd, ies toți pasagerii, rămînem doar noi doi.

La Prodănești „se strică” limuzina (așa am poreclit autobuzul). Șoferul ne pune în fața faptului împlinit. Presupunem că nu a vrut să meargă mai departe, pentru că nu ar fi rentabil. „Ce facem?”. Coborîm. Victor încearcă să oprească o mașină. Nimănui nu i se face milă de doi străini care mai au puțin și prind țurțuri în intersecția pustie. După 30 de minute, apare o „rutieră” (microbuz, așa se spune popular în Moldova). „Dacă vreți în picioare”, spune șoferul. Adevărul este că sîntem gata să mergem și în portbagaj, doar să ajungem. Victor sună primarul din Rogojeni să-l anunțe că venim și să-l întrebe dacă poate să ne ia pînă în sat, căci de unde oprește rutiera și pînă în Roșietici mai aveam de mers vreo patru kilometri.

Am coborît la o altă intersecție, cea de la intrarea în sat. În intersecție, Victor îmi povestește despre localitate și despre cum a fost ajutat de primar cînd a venit să-și filmeze documentarul. I-a oferit o casă în care să trăiască.

Actualul sat Roșietici este pe vîrful dealului, dar cîndva era la poalele lui. Acolo este și casa fotografului Zaharia. Oamenii au început să-și strice casele și să să-și construiască altele pe deal, lîngă gară (ridicată în 1894). Biserica a fost construită în 2008, de un ins pe nume Țîra, care a fost cîndva purtătorul de cuvînt al lui Mircea Snegur, fostul președinte al Republicii Moldova. În Roșietici nu era biserică, oamenii se duceau în satele vecine sau în Rogojenii din vale.

Monumentul din intersecție, pe care scrie „Rogojeni – prima atestare documentară 1894”, a fost făcut din piatră de la Cosăuți. „Este un fel de piatră moale și tare în același timp, care ușor se dă la modelat și sînt mulți meșteri în sat care fac tot felul de sculpturi, pe care le exportă în România, la biserici”. Brîul de pe monument este împletirea binelui și răului.

Luptătorul cu morile de vînt

Între timp, apare la orizont, ca o fantomă, o Lada 2107, albă. „Iaca și dom’ primar!”, exclamă Victor. Alexei Burlacu, născut în 1964, în satul Cașunca, raionul Florești, își duce crucea de funcționar public din 2003, la Primăria Rogojeni. Urcăm în mașina primarului. „Unde v-ați pornit, măi copii, pe frigul acesta?”. Deși e duminică, telefonul lui Alexei sună ca la un call-center în orele de vîrf. Vorbește cu „cineva de la raion”. Îi e ciudă că nu are o echipă care să-l ajute să aplice pentru granturi europene și este nevoit să se roage „pe la raion”. Este convins că „din cauza idioților de la putere” fetele lui au plecat în America și nu vor reveni vreodată.

Din fonduri europene, dar și cu ajutorul sătenilor, primarul a reușit să recondiționeze o bașcă (încăpere subterană boltită, n.r.) și să o facă muzeu. De asemenea, construiește o scenă, unde ar vrea să se facă festivaluri vara, să atragă turiști și să ofere producătorilor locali încă o piață de desfacere. „Eu nu pot să trag energie electrică la scenă pentru că trebuie să fac proiect, coordonări, atîtea probleme îți pun (cu referire la autorități), că nu mai vezi lumina. Așa au birocratizat toată sistema. Strașnic! Strașnic!”, recunoaște el.

Problemele de care se izbește Alexei Burlacu nu se termină aici. Lucrează pe un salariu de opt mii de lei (400 euro). „Eu trăiesc pe entuziasmul meu, dacă într-o bună zi nu m-a lepăda femeia mea. Iaca, voi sînteți tineri, să-mi spuneți, poate eu sînt prost și nu înțeleg, cu ce un burdănos de la raion lucrează mai mult decît mine?”.

Victor îi înțelege durerea. „Odată cu avansarea rușilor, nici nu știu ce să fac. Mă întreb dacă se merită să continui aici treaba. Sînt între a rămîne și a pleca din țară. Dacă rămîn aici va trebui să mă fac martir, ca dumneavoastră. Merită oare să ne ținem cu dinții de locul ăsta? Mata, ce spui, să rămîn, sau să plec, să-mi stric și eu viața sau să îmi caut rostul în altă parte?”, întreabă Victor.

Alexei își pune mîna pe ochi și tace. După un moment de ezitare îi răspunde nesigur: „ Eu lupt cu morile de vînt, Victoraș. O să-ți spun ca la copilul meu, cît o să mai pot trăi nu știu; eu azi nu văd ziua de mîine. Eu pe ai mei copii nu-i mai pot întoarce. Dacă eu n-aș fi aici, soția ar pleca la ei. Eu nu vreau să plec, sînt visător. Înțelegeți, pierdem rădăcinile, aici îmi sînt îngropate toate neamurile… Rușii au început război, românii au început a face niște fățărnicii pe care nici ei nu le înțeleg. Minciuna a devenit la modă. Mi-e greu să-ți spun ce să faci, dar indiferent ce vei face, eu cred că nu trebuie să lași lucruri neterminate. Să mergi la Roșietici să vezi ce-i cu expoziția, am înțeles că au mai stricat pe acolo”.

Pe lîngă faptul că este visător, Alexei este nostalgic. „La România, cînd era Ceaușescu, era greu de trăit, mîncare era puțină, dar se străduiau să fie pe tejghea producția locală. Nu permitea importurile și exporturile și a scos țara la nivel înalt. Numai în așa fel, se poate. La Cașunca (satul de baștină al primarului) era tot satul plin de sere, oamenii noștri vindeau în Ucraina producția noastră, dar acum nu trebuie la nimeni”.

– Victoraș, tu ai fost în America?

– Nu.

– Victoraș, eu am fost de multe ori, mă duc la Anul Nou, sînt Moș Crăciun, am dus 12 kilograme de ciocolată, 6 kilograme de zefiri (bezele, n.r.), cadouri… Îmi place să văd cum cresc nepoții. Dar știi, ei n-au tradiții, ei dansează altfel, spun poezii altfel, ei nu mai cunosc limba noastră. Ei doar o să țină minte că «bunelul meu a făcut ceva»”.

Dialogul dintre cei doi mi-a deturnat atenția de la drum, așa că, parcă într-o clipire, am intrat pe drumul îngust, pietruit și alb de lîngă primele case din sat. Dealurile stîncoase, casele părăsite, cîțiva săteni la o poartă ruginită – toate par de necuprins cu doi ochi. „Bună ziua, dom’ primar!”, strigă Maria, o femeie la 50 de ani. Ea, după cum spune Victor, este din „tineretul satului”.

Hobbit houses

Maria are grijă de muzeu, așa că se oferă să ne facă un tur. Bașca este un fel de „hobbit house”,  varianta moldovenească. Aici timpul parcă stă în loc. Icoane, prosoape și lenjerie de pat brodate, covoare țesute, oale de lut, unelte de grădinărit, toate aranjate ca pe vremuri, cînd bașca era locuită. Acestea au fost colecționate de la săteni, avînd o vechime de zeci și chiar sute de ani. „Aveam de la socri un covoraș țesut, l-am adus în muzeu, dar mi l-au furat. O doamnă mi-a propus tocmai 300 de lei (15 euro) pentru el, dar n-am vrut să-l dau; l-a luat altcineva pe gratis. Oamenii strică, din invidie sau de beție, nici nu știu. Vezi că și acolo în vale, la tine, tot au mai rupt din fotografii”, îi spune femeia lui Victor.

Maria își amintește că băștile erau locuințele construite de tineri imediat după nuntă.  Cei mai „avuți” își improvizau o bucătărie și un dormitor, cu o sobă în fiecare cameră și lejancă (vatră de lut, asemeni unui pat, clădit cu soba, care se încălzește cînd se face focul, n.r.). Alții aveau totul într-o încăpere de 3m². În „bucătăria” din muzeu, Victor lovește tavanul cu capul, este nevoit să stea îndoit. „Parcă trăiau pitici aici”.

Acum, majoritatea băștilor sînt abandonate, stăpîni au devenit melcii și păianjenii; uneori se mai găsește cîte un șoricel de cîmp rătăcit, care sălășluiește între pereții de piatră și lut. În cazurile bune, acestea au fost transformate în debarale sau „bucătării de vară”, căci se țin reci pe timp de caniculă. Ne luăm rămas bun de la îngrijitoarea muzeului și ne îndreptăm spre o bașcă locuită.

Singura care mai trăiește sau mai bine zis supraviețuiește în bașcă este tanti Mărioara, o bătrînă de 80 de ani. De după gard se zăresc grădina îngrijită, copacii văruiți, casa și bașca vopsite în culori de galben și albastru. Prietenii ei de suferință, un maidanez și o pisică gri, se gudură pe lîngă picioarele noastre, parcă ne invită în ogradă.

Bătrîna ne iese în întîmpinare, bucuroasă că îi calcă cineva pragul după atîta amar de vreme. Bașca ei ține pasul vremii – modernizată, cu ușă și geamuri termopan, un frigider și un radio. Deasupra vetrei pe care doarme sînt țintuite în peretele de lut două icoane, una cu calendar. O curățenie de duminică, dar nu ne lasă să ne descălțăm și își cere scuze că e dezordine.

Pe plita sobei, într-o tigaie încinsă, negră de la fum, se prăjeau turte. „Nu are bani să cumpere pîine”, îmi șoptește Victor. Fumul înecăcios ce se îmbibase în camera mică, prost ventilată, îl face pe Victor să tușească. Iese afară și după două minute revine. Știe că nu acceptă ajutor, așa că decide să negocieze o turtă: „Îmi vinzi o turtă cu 100 de lei?”. Tanti Mărioara îl privește cu sfială, dar în cele din urmă acceptă. „Numai să nu mă spuneți la nimeni, măi băieți, vă dau și două”. Ori sîntem noi flămînzi, ori bucata de aluat prăjit chiar e delicioasă. Are gustul copilăriei.

Prînzul cel de taină

„Rămîi gazdă sănătoasă, că plecăm la altă casă”. Cu aceste cuvinte ne despărțim de tanti Mărioara, care ne promite că se va ruga la biserică pentru sănătatea noastră. Pe străduțele prăfuite, mergînd leneș, ajungem la Șamancă (rom. vrăjitoare). „Credeam că nu-i acasă”, îmi zice Victor. Tanti Valerica a fost plecată „la gară”, să-și îngrijească fratele. „I s-a simțit lipsa, ultima oară cînd am fost, nu era”. Căsuța cochetă, văruită, cu brîu albastru și acoperiș de oală se vede ca în palmă de la cîțiva metri. Gardul alb, înalt de vreo 50 de cm, și un motan sînt toată garda ei.

Pe tanti Valerica o găsim sădind trandafiri, care vor înflori abia peste un an. Ne vede, lasă hîrlețul din mîinile bătătorite și vine să ne deschidă portița. „Vai, Victoraș, da’ de ce nu mi-ai spus că vii? Vă pregăteam ceva”. Ochii umeziți ne privesc cu blîndețe. Ne invită în căsuță. Holul este proprietatea potăii din curte. „E frig afară, mi-e milă s-o las să mănînce acolo, așa îmi ține de urît”.

Desface un borcan de carne tocată, din rezervele pe care și le făcuse pentru iarnă, ne taie pîine proaspătă și scoate o carafă de vin alb. Se uită la mine supărată: „Copchilo, da’ tu de ce nu mănînci, nu bei?”. Cum să-i spun că nu mănînc carne? Roșesc, și așa ne dă din puținul ei. Victor mă salvează: „Ia adu mata și niște salată de aceea bună”. Am mîncat sățios, iar tanti Valerica nu ne lasă să plecăm, așa că ne antrenează în povești despre viața ei. Victor se întinde pe lejancă, rulîndu-și o țigară. Tanti Valerica își amintește de fiecare dată: „M-o arătat la televizor, Victoraș m-o filmat pe ascuns, m-o văzut tot satul”. Dumnezeu nu i-a dat copii, ne mărturisește. „Moșneagul meu a murit, i-am îngropat pe toți. Iaca un frate mi-a rămas și acela își bate joc de mine de pe patul de moarte”. În lacrimi se roagă să moară și ea cît mai curînd, chiar și mîine, dar își amintește de trandafirii pe care nu i-a terminat de sădit. Ne oferim să o ajutăm.

Victor scoate apă din fîntînă, tanti Valerica ține firul de trandafir și eu iau lecții de gradinărit. „Apasă pămîntul mai bine”. I-am udat, mi-am murdărit toate hainele de pămînt, dar am făcut-o pe Șamancă fericită. Ne spală o sacoșă plină cu mere. „Să aveți ce mînca la drum, uite ce slabi sînteți”. Plină de recunoștință pentru că am vizitat-o, dar tristă că plecăm, îl îndeamnă pe Victor: „Mergi să vezi ce-i acolo, la tine; am înțeles că ți-au mai stricat din fotografii”.

Comoara satului Roșietici

După ce toți cei pe care i-am întîlnit la Rogojeni ne-au atenționat despre faptul că expoziția este distrusă, am luat-o la pas grăbit spre pod, spre Roșietici. Sau, cum spune Victor, Climăuți. „Mie îmi place mai mult Climăuți, eu cînd vorbesc cu sătenii doar așa îi spun. Climăuțul acesta are un sat cu care este înfrățit, care se numește Climăuțul de Jos, în Șoldănești, pe malul Nistrului, lîngă Vadul Rașcov și acolo tot sînt băști. Istoria spune că un grup de familii de acolo s-a mutat la un moment dat și au adus cu ei tradiția de a face băști. În mai multe locuri în Moldova găsești așa construcții, doar că trebuie să-ți permită relieful, trebuie să fie deal, piatră. Sînt bijuterii”, spune Victor.

Explorator mai inițiat, el are obiceiurile sale. „De fiecare dată cînd merg într-un loc nou, beau apă de la fîntînă. Asta mă ajută să simt altfel locul”. Zis și făcut. Scoate o căldare de apă rece din prima fîntînă. Dar mă întreb de ce nu mergem direct la casa fotografului. Probabil trage de timp, nu-și dorește să vadă în ce s-a transformat munca sa.

Victor este acum proprietarul casei fotografului Zaharia Cușnir. „Îmi trebuiau drepturile de autor pentru a publica fotografiile, pentru carte, pentru arhiva online, pentru a putea spune lumii povestea lui”. Victor a mai cumpărat încă o casă în sat, care are și două băști. Povestind, am ajuns în ograda lui Cușnir. O casă de lut, modestă, cu geamuri stricate. Pe lîngă grădina casei trece rîul Răut. „Cîndva oamenii pescuiau aici, dar de cînd proprietarul stînii pe lîngă care am trecut aruncă deșeurile în rîu, nici animalele nu pot bea apă”.

Zaharia Cușnir n-a fost fotograf de meserie. Născut în 1912, al șaisprezecelea copil al unei familii din satul Roșietici, a învățat în satul vecin, în școala care a ars între timp. A urmat liceul pedagogic la Iași, dar și-a trăit viața în Roșietici, unde, după ocupația sovietică din 1944, a reușit să mai lucreze un an ca învățător la școala primară. Bătrînii din sat își amintesc că o vreme s-a opus colectivizării, a fost edinolicinik (așa-i numeau rușii pe cei care refuzau să se înscrie în colhoz). Pentru asta a făcut pușcărie. A fost apoi fierar, zidar, sobar, lucrător de rînd în colhoz. A învățat să fotografieze de la un nepot venit din armată. Oamenii îl chemau la evenimente importante: nunți, botezuri, înmormîntări. Așa a ajuns Zaharia să facă portretele oamenilor din cîteva sate: Cașunca, Rogojeni, Țîra, Ghindești, Roșietici și Cenușa.

Azi, fotografiile lui Cușnir nu au doar valoarea documentară pe care o prezintă orice imagine din trecut. Sînt mai mult decît un inventar interesant de fizionomii, obiceiuri, haine, case, mai mult decît niște fotografii vechi de familie sau de eveniment. Zaharia Cușnir a fost un fotograf foarte sensibil. Surprindea momente și expresii care nu sînt la îndemîna oricăruia dintre cei care fotografiază.

În jur, fotografiile din expoziția lui Victor sînt împrăștiate peste tot. Încercăm să le strîngem, le depozităm înăuntru, „măcar ce a mai rămas”. În casă, cu mîna pe cap, dezamăgit, mă întreabă: „Gîndește-te la situația asta instabilă geopolitic – se merită să investesc ani, putere, bani, cînd nici nu se apreciază?”.

Au rămas mai puțin de 20 de fotografii, o parte deteriorate. Îl întreb cu jumătate de gură de ce se întîmplă asta. „Sînt oameni care nu vor să facă afacere din turism. Pe lîngă poarta lor trec în fiecare minut mașini, fac praf și gălăgie. Așa nu mai este satul acela liniștit, pe care îl aveau și vor să-l păstreze. Pe de altă parte, ce au de făcut? Nu vezi că e ziua amiaza-mare și ei sînt deja beți?”.