„Amaratii de sambata” care manaca o masa calda la Biserica Pogorirea Sfintului Duh din Iasi compun un tablou nefericit de familie: cersetori, oameni fara casa, batrani si copii, la aceeasi masa, ascultand cuvantul Domnului.

Surorile adunarii

„Ce faceti, dragii mei? De cind va asteptam!”. In cuvintele preotesei nu gaseai un strop de adevar, dar nici sarcasm. Impreuna cu bucataresele, Anda Manole venise cu zece minute inainte sa-si faca aparitia „amaritii de simbata”. De cind i-a vazut atit de punctuali, incearca sa ajunga mai devreme, simulind o truda nejustificata in a se trezi si a pregati farfuriile de mincare care urmeaza a fi golite in citeva ore.

Parintele Vasile Manole nu mai are mult si va ajunge si el. Pe linga crucea preotiei, mai duce si grija unei firme de constructii din oras. Lumina saraca, slaba si blinda a primelor ore ale diminetii curge maiestuos prin pervazul ferestrelor, pe covorasul persan din sala, apoi pe chipurile oamenilor. Ultimii veniti cauta un loc unde sa se aseze. Sora Stratina ii cearta cind isi gasesc confortul pe gresia rece. „Nu e frumos! Ridicati-va, ca acusi vine parintele!”.

Bucataria, desi micuta, este foarte curata. Linga sora Stratina sta o alta femeie, „sora” in adunare ca toate celalalte. Tacuta, cauta farfurii si castroane in dulapul de deasupra chiuvetei metalice. Chipul sau, nimbat de seriozitate, ma stinjeneste. Dupa citeva minute de tacere apasatoare, imi spune sec: „Sunt sora Lenuta. Slavit sa fie Domnul!”. Ii raspund in acelasi mod, cu o retinere in glas. Sora Stratina imi zimbeste vesela. „Nu spui tot asa! Aici se raspunde cu «In veci amin!»”. Salutul aproape ma amuza, dar raspund asa cum mi se spune si parca o urma de ingaduinta se asaza pe chipul surorii Lenuta.

In casa de adunare, saracii se aseamana cu un tablou nefericit de familie. Asteapta nerabdatori farfuria cu mincare, dar nu indraznesc sa se apropie de bucatarie. Stiu ca masa nu incepe pina nu se aduna toata lumea si ca preoteasa ii urmareste ca un uliu. Ochii ei matura multimea.

Cu parul ascuns intr-un batic, draguta si mereu rosie in obrajii durdulii, de nu ii dai mai mult de 50 de ani, sora Stratina ma invita sa ii stau alaturi, in bucatarie. Mirosul mincarurilor aburinde aproape ma ameteste. „Azi le gatim ciorba de fasole si sarmale de post. Nu stiu de unde vii dumneata, dar aici se tine post cu strictete. Trebuie sa ii învatam si pe ei cum se traieste crestineste si cinstit fata de bunul Dumnezeu”, spune sora Anda.
Gardutul din fier forjat se trinteste cu zgomot. Parintele Manole deschide usa salii de adunare si este de indata impresurat de sarmani.

Hrana cea de toate zilele

Cei care maninca la Biserica Pogorirea Sfintului Duh, numita si „Curelari”, spun ca mincarea este buna. „Ii buna, cum sa nu? Ii bine gatita. Decit deloc! Ce sa facem, daca suntem amariti?”, zice Gheorghita, unul dintre „clientii” cantinei. „Ma dati la televiziune?”, intreaba barbatul, schimonosindu-se in fata mea. Isi varsa oful, spunind ca nu ii este rusine pentru ceea ce face. „Si eu am fost la viata mea om cu stare. Am avut casa si nevasta, da′ am dat-o pe bautura si m-o lasat. Acum stau pe unde pot, ca nu ma tine nimeni. Ce daca-s amarit, am dat in cap la cineva?! Ce sa fac, sa ma duc sa fur pentru o pita? Asa sa ziceti acolo, cum zic eu. Is vai de capul meu acum, da′ pentru asta nu-s hot”.

Cersetori si amariti ai soartei, ramasi fara acoperis deasupra capului, pe unii ii poti vedea dormind la margini de drum sau linga tomberoanele orasului. Oameni care se framinta pentru ziua de astazi, pentru ca cea de miine este departe. Altii sunt oameni cu familie, dar care traiesc într-o saracie lucie.

Amestecul cacofonic al tuturor vocilor si imaginilor aproape ma deprima. Batrini girboviti, cu priviri ratacite, copii prost imbracati si murdari, oameni schiopi, sprijiniti de cirje sau tigani cu aere de mindrie, dar vesnic nemultumiti, stau cu sufertase sau bidoane goale in asteptarea unui prinz cald. Printre ei, intilnesti si oameni bine imbracati, dar saraci, cu venituri foarte mici.

Firul unei vieti

Geta a trait in Peru timp de 15 de ani, maritindu-se cu un peruan. Amindoi au urmat o facultate in domeniul tehnic, dar norocul nu le-a suris niciunuia dintre ei. Imi povesteÅŸte cum si-a vazut sotul murind pe un santier din Lima. Avind un baietel de trei ani si 100 de dolari pe luna, nu se putea descurca nici cit „un roman la ora actuala”. Intoarcerea in tara ii ramasese intiparita in minte doar ca un vis. Acasa, fratele ei a vindut locuinta in care locuia impreuna cu mama lor si le-a lasat pe amindoua pe drumuri, fugind in Italia.

Dar Dumnezeu a lucrat pentru ea. O buna prietena a adus-o in tara prin intermediul unei emisiuni televizate. „De sase luni vin aici, m-am lasat de fumat si sunt sigura ca Dumnezeu ma va ajuta in continuare. Sa nu crezi ca viata mea a fost obscura si monotona”. Prietena de linga ea, Lili, cu un chip ridat, dar simpatic, conturat de doi ochi albastri, mormaie apreciativ, in timp ce musca zdravan dintr-o bucata de piine.

„Fiecare are lumea lui – imi spune Geta – ; locul meu nu era in Peru, acolo unde locuieste baiatul meu acum. Totul este sa ne infigem radacinile in pamintul care ne convine. Incerc sa imi dau seama de ce lui nu ii convine pamintul asta!”.

Fiorii rugaciunii

Parintele tuseste seminficativ si cu glas sever ii roaga pe cei prezenti sa spuna in cor rugaciunea lui Efrem Sirul. Unii ingenunchiaza, cuprinsi de emotie. Chiar si cei infirmi, ajutati de altii, se asaza in pozitie de rugaciune. O tinara blonda ramane in picioare si murmura alaturi de ceilalti: „Doamne si Stapinul vietii mele, duhul trindaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapinire si al grairii in desert, nu mi-l da mie…”.

„Nu e vorba ca nu ar intelege, deja fac cateheza cu ei in fiecare joi si, desi cei mai multi vin mai degraba simbata decit joia, sunt fericiti, atenti si interesati. Le place cind li se explica cine a fost Iisus Hristos, de ce a murit El pentru noi si citiva plîng, cuprinsi de emotie. Nu exista o alta modalitate de a fi aproape de oameni fara sa fii unul dintre ei. De aici a pornit totul. Ideea aceasta nu imi apartine mie, ci Domnului si inca ma rog Lui sa hraneasca acesti oameni cu piinea spirituala de care toti avem nevoie, nu numai cu cea trupeasca, care se pierde si se uita”, imi explica parintele Manole.

Incet-incet, sarmanii incep sa plece, ducind bidoane si cutii de plastic, pline de mincare, gindindu-se probabil si la cei de-acasa, altii tinindu-si copilasii de mina. Risul lor voios e doar o alta ironie amara a sortii.

Alaiul pleaca intr-o zarva de nedescris, mai tulburatoare, dar mai plina de viata. In sala adunarii, sora Stratina stringe grabita farfuriile de pe masa, in timp ce sora Lenuta spala paharele cu grija. Viata din parohia Bisericii Curelari isi relua cursul normal, iar gardutul de fier forjat inchidea secretelul unei clipe de marinimie.

Cristina Floroiu