Studentia ca o calatorie

„«Go, be free», asta am vazut ca scrie, intr-o zi, cand mergeam pe Cuza Voda, pe un zid al unei case locuite de rromi”, imi spune Eliza. Pentru ea a fost inca o invitatie convingatoare la calatorie. „Calatorie”, fiindca nu-i vine sa „fuga” din tara”. Mai ales astazi, cand toti tinerii trec granita fluierand, nu mai ai cum sa „fugi”. Intr-o Romanie parca transformata-n Titanic, ea nu vrea sa fie personajul principal. Mereu isi doreste sa plece. Apoi, mereu isi doreste sa se intorca. Dupa ce si-a petrecut adolescenta incercand viata cu degetul in cinci tari diferite, Elizei inca-i mai este frica sa nu esueze intr-un ocean. N-o recunoaste fatis, dar se intoarce pentru ca „afara” s-a simtit mereu „ca afara”, iar nu ca „acasa”.

Cu aroma sariturii in gol inca proaspata, Eliza se simte parca adoptata de „satul global” al lui McLuhan. Asta pentru ca dupa atatea drumuri, are senzatia ca lumea se micsoreaza. Cu cat calatoresti mai mult, cu atat Pamantul se micsoreaza si se tot micsoreaza, pana ajunge la fel ca imaginea de pe Google Maps. Chiar asa l-a si vazut cand s-a aflat la 3000 de metri altitudine. In cele 40 de minute, cat i-a luat avionului sa atinga acea inaltime, fata Elizei s-a facut pe rand galbena, verde, rosie, mov-albastra. „ Eram cu un instructor profesionist care m-a intreabat : «cum vrei sa sarim? Pe spate, pe-o parte, normal, clasic?» Eu eram «OMG» (n.red.: „Oh, My God! – „O, Doamne!”) si am zis «Nu. Clasic sa fie! Cel mai simplu!» Am avut o cadere libera de vreo 30-40 de secunde, ceea ce in timpul ala ireal parea jumatate de ora.” Nu era perfect senin. „Si am trecut printr-un nor. A fost atat de fain, incat efectiv am simtit particulele mici de apa inghetata ca pe niste mici pietricele.”

Intoarcerea acasa

Zona Fundatiei. E Iasul unei dupa-amieze namoloase cu burnita. Se insereaza, iar imaginea cu utilajele masive, la mana a doua, care scobesc in pamant, pare apocaliptica. „Daca as fi intr-un film science fiction, as crede ca CCS-ul (n.red.: Casa de Cultura a Studentilor) e un refugiu pentru oamenii care au avut nesansa sa supravietuiasca. Orasul e in paragina. Parc-as trai dupa Al Doilea Razboi Mondial”, imi spune. In ultimile doua saptamani pe care trebuia sa le mai petreaca-n Ankara, Eliza nu mai avea rabdare. Tot ce voia era sa-si faca bagajele si sa se intoarca pe strada Armeana, unde locuieste, sa mearga pe Cuza Voda si sa treaca in vizita pe la Universitate, urcand Copoul.

E studenta in an terminal la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice, specializarea Relatii Internationale si Studii Europene, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iasi. Pana la urma s-a intors din Ankara. „M-a simtit asa dezamagita de tot ce se intampla aici! Mi-am dat seama brusc de cat de multe chestii poti sa faci intr-o alta tara, intr-o alta capitala, intr-ul alt oras! Si cat de multe pierdem noi, aici! Nu-mi pare rau – orasul asta m-a facut sa fiu ceea ce sunt si imi place de mine. Dar m-am trezit dezamagita de mine insami, spunandu-mi «OMG! Eu am stat atata timp aici, cand puteam sa fac atatea lucruri, cand puteam sa plec de tot, de atatea ori!»”

Primul lucru la care te uiti sunt ochii ei verzi, cu colturile un pic lasate in jos, care scapara umanitate. Nu pastreaza tot timpul contactul vizual. Cu privirea atintita undeva peste umarul tau, dincolo de cei sapte metri, jumatate de asfalt care se termina in Fundatie, ea pare ca vede o speranta nascuta de nicaieri. Calca in praf, in glod, in cacat de caine, isi murdareste papucii, blugii, dar merge mai departe. Isi zice ca „asta este” si cauta o ariergarda, un adapost in spatele liniilor inamice. Unul in care se poate totusi servi o cana cu ceai verde de menta si-o intaritoare adecvata. Ba nu. Eliza cauta din priviri un loc unde vinul alb sa nu-i aduca dureri de cap ori de stomac.

Un joint oprit la jumatate de-un tsunami

Primul pahar de vin. Cele mai consistente „calatorii initiatice” pe care le-a facut in perioada studentiei au fost cele cu Work and Travel si cu Erasmus. Cu Work and Travel a plecat in vara dintre primul si al doilea an de facultate. Impreuna cu un prieten. „Pe el il cheama Dan si fusese acolo, cu aceleasi job-uri, doi ani consecutivi. Stia orasul si unde sa se cazeze. Asa am ajuns in Ocean City din Maryland.” Toate lucrurile care ii plac sunt „super faine”. Si oraselul asta i-a parut, de asemenea, „super-fain”- o insulita inconjurata de Oceanul Atlantic. Statiunea de vacanta situata pe Coasta de Vest i s-a aratat „super-draguta si super-organizata”. Eliza imi detaliaza harta urbanistica, vorbindu-mi despre cele doua bulevarde paralele din care tasnesc perpendicular cateva stradute si despre podul care leaga Ocean City de continent.

„Am lucrat la un magazin de suveniruri super-dragut, de pe plaja. Patronii aveau patru magazine deschise, dar am lucrat doar la doua dintre ele. Erau o familie foarte faina, cumparam iarba de la ei! Luam „pot”, asa cum e termenul americanilor pentru marijuana. Magazinele erau super dragute, exact cum vezi in filme. Si pline de o groaza de chestii!” Eliza vindea lucruri de la un dolar la 50 de dolari. De la magneti de frigider si carucioare pentru copii,la scoici, umbrele si wind chime- uri – „chestiile” alea pe care le atarni si zdrangane cand se porneste vantul. E greu sa le prinzi vibrand toate, deodata, pe plaja. Elizei i s-a intamplat cu prilejul unui cutremur. La scurt timp dupa alarma aceasta, a fost anuntata alerta de tsunami.

Eliza, relaxata la sfarsit de program, impartea un joint si filosofa despre nimic, cu proprietarii micii afaceri de pe plaja. „Se zvonea ca acel mic tsunami vine in 24 de ore iar toata lumea trebuia sa paraseasca orasul”. Locuitorii au fost evacuati si trimisi intr-o cazarma de pe continent, in grija Crucii Rosii. Din toate cate le-a trait acolo, cel mai greu i-a fost cu ceea ce nici acasa nu-i vine la indemana: sa se trezeasca. „Trebuia sa ma scol dimineata la patru, sa ma duc la baie, pentru ca la cici, sase nu se mai putea. Erau doar doua bai, una pentru fete si alta pentru baieti, pentru 2000 de oameni”.

Strania poveste a caramelele sarate

Al doilea pahar de vin. Studentii care pleaca cu Work & Travel trebuie, indeobste, sa-si mai caute un loc de munca. Daca vor sa mai ramana cu bani de un iPhone dupa ce-si platesc datoriile. Asa ca Eliza a mai incercat sa lucreze intr-un magazin de haine, de unde si-a dat demisia. „Era foarte departe de unde stateam si nu-mi placea. Pe deasupra, patronul era unul naspa. Dar, nici o problema, mi-am gasit un al doilea job, la un magazin de dulciuri. Dan, tipul cu care am plecat, lucrase acolo doi ani. Asta era al treilea si m-a ajutat sa ma angajez”. Dintr-o data se intristeaza putin si, precum alcoolicii anonimi, recunoaste: „da, m-am ingrasat, m-am facut pufoasa, dar asta numai pentru ca fabrica de ciocolata era deasupra magazinului. Acolo am vazut cum se fac, dar dupa aia a fost randul meu sa le arat cum se mananca.”

Povestea despre caramele traditionale in orasele plajelor a auzit-o de la un localnic. Era in cazarma unde a stat pe timpul avertizarii de tsunami cand a aflat o istorie din 1889. Atunci o furtuna a fost cat pe ce sa stearga Ocean City de pe harta atractiilor turistice. Impreuna cu orasul, magazinul de bomboane a fost inundat. Mr. David Bradley, stapanul dulciurilor, facea curat cand in usa a aparut fata despre care cu totii credeau ca e cea mai ciudata din lume. Itindu-si parul si sprancenele albe de dupa tejghea, a cerut caramele cu unt si vanilie de un dolar. El a fixat mai intai cu privirea pielea rosie a fetitei, care nu era deloc arsa de soare. Caramelele fusesera patrunse de apa sarata a Atlanticului. I le-a dat. Ei i-a placut sortimentul ad hoc si-a plecat cum a venit, ca o amintire psihedelica a unui spectru rosu-cu-alb. „ Din prieteni, in prieteni, acadelele au ajuns populare in zona pentru gustul lor sarat care le nuanteaza dulceata”, imi poveste Eliza.

Dorul de duca incepe cu fumul de iarba

Al treilea pahar de vin. Prima oara cand a iesit din casa pentru a trece granita, a fost acum zece ani, cand a plecat in Grecia cu sprijinul Casei de Cultura Grecesti. O vecina de bloc era inscrisa in comunitatea elena din Iasi, care organiza excursii foarte ieftine pentru copii. Asa a ajuns la 12 ani, in Atena. Nu mai stie mare lucru pentru ca „atunci eram super-ignoranta. A fost o chestie care a trecut efectiv pe langa mine”. Doi ani mai tarziu a inceput sa mearga in vacantele de vara, la parintii ei, care se stabilisera in Torino. De curand, Eliza a facut un maraton prin mai multe orase italiene, cu o prietena ai carei parinti stau in Roma. Din nord, din Piacenza, s-au indreptat impreuna spre Milano si Venetia. Apoi au plecat in Cehia la o alta prietena. Acolo au stat zece zile.

Pe drum, la Praga, au poposit la un concert punk. Canta si o trupa romaneasca, din Timisoara. „Nu aveam unde sa dormim. Am zis «ei, lasa c-aveam saci de dormit si vedem noi ce facem». Am vizitat Praga de dimineata, pana seara, apoi am gasit locul unde era concertul. Toata treaba asta se tinea intr-o fosta fabrica, cu igrasie pe pereti si rugina pe tevi. Era asa, super squash”. Dupa concert, s-au apropiat firesc de membrii trupei. „Hei, suntem si noi din Iasi, din Romania!” Au ramas cu totii sa bea ceva. Apoi, un ceh a gazduit-o si pe ea, si pe sase dintre membrii trupei, care s-au bucurat de palavre pana spre zori.

„Am dormit toti la tipul asta, acasa, in cele doua camere, o bucatarie si o baie mica”, imi spune. Vorbeste natural, fara sa se ascunda si fara nici o urma de teribilism. „E amuzant sa fumezi intr-un grup mai mare: toata lumea vorbeste, unul rade, unul plange, unul se ineaca, unul vomita”. A doua zi a mai dat o raita prin Praga, duca care s-a indreptat spre Brno. „Orasul mi-a dat o senzatie de care sa-mi aduc aminte toata viata. Am trecut peste Podul Carol, renumit pentru ca din 20 in 20 de metri are niste statui foarte inalte, care reprezinta principalii sfinti. Dupa ce ajungeai in cea mai inalta colina din Praga, pe care era construita mega-catedrala Sfantul Vitus, in stil gotic, puteai vedea tot orasul”. I-a placut ca in Cehia e legal sa detii mai putin de un gram de iarba.

Drumul spre una dintre cele sapte minuni ale lumii

Al patrulea pahar de vin. Despre Turcia spune ca a reusit sa sparga cateva mituri neadevarate, in care credea. Si-a dat seama ca vestul tarii este extraordinar de civilizat, pe cand partea anatoliana, de centru si est, este mai putin populata si, in acelasi timp, mai putin occidentalizata. Aici se petrec atacurile izbucnite din sanul populatiei kurde, framantate de soarta popoarelor fara tara, aflate in pericol sa se stearga de nu-si apara identitatea.

„Cu Erasmus voiam sa plec in Olanda. Asta s-a intamplat anul asta, in primul semestru. Parca mai ieri.” Sau in Danemarca. I-ar fi trebuit, insa, o diploma recunoscuta international care sa-i ateste cunostintele de limba engleza. Pentru ca nu avea asa ceva, a fost repartizata la a treia optiune pe care a ales-o, adica la o universitate din Turcia. Pe atunci era convinsa ca avea sa descinda intr-o societate impanzita de habotnici. Se temea ca nu mai avea sa-si mai fumeze iarba.

In Ankara a ajuns cu o luna inainte sa inceapa anul universitar si s-a inscris la un curs intensiv de limba turca. Impreuna cu cativa dintre cei 40 de studenti Erasmus a vizitat Ankara, capitala politica si economica, si Istambul, capitala culturala. Calatoriile prin vestul Turciei s-au intamplat prin octombrie, de ziua nationala a statului, cand au avut liber doua saptamani. Cu sacul de dormit si cu un rucsac in spate, a plecat 10 zile cu o colega din Franta, cu fratele si cu sora acesteia. Pana la urma, in Izmir grupul lor avea deja sapte oameni. De acum incolo aveau sa tot faca autostopul. Au trecut prin Cappadocia. Au vazut Pamukkale sau castelul de bumbac, asa cum il numesc nativii. „Panukkale e la jumatate de ora de orasul Denizli si e o statiune mica. Urci putin si vezi muntele ala alb. Era obligatoriu sa te descalti la intrare, iar gardienii erau foarte amuzanti pentru ca erau imbracati in negru, foarte duri, dar cu picioarele goale. A fost o experienta foarte faina acolo si am simtit ca e un nod de energie pozitiva.” Au mers de-a lungul autostrazii si cine oprea, oprea, cine nu, nu. Au dormit in cladiri parasite, pe plaja, oriunde in drum spre nimic, fara nici o tinta. Asa a ajuns in Bodrum, unde a vazut Mausoleul lui Helicarnas, una dintre cele sapte minuni ale lumii antice.

Cantecul armelor

Al cincilea pahar de vin. Dupa ora opt, strazile din Ankara se pustiesc. La inceput, Eliza se incapatana sa poarte pantaloni scurti. In capitala, viata ei ar fi putut fi perfect ordonata si fara de ceas: de cinci ori pe zi, de la cinci dimineata pana la 12 noaptea, toate moscheele se sincronizau si izbucneau in rugaciune. Auzea slujbele si de la Universitate. Institutia era, de fapt, o Academie de Politie, unde, printre alte cursuri pe care le-a facut, Eliza a urmat si cursuri de tragere si manipulare a armelor. A invatat, adica, cum sa asambleze si sa dezasambleze o arma si, bineinteles, cum sa impuste. Avea sa dea examen din asta. „ Armele erau adevarate, insa nu aveau gloante, iar profesorii ne indrumau. Am avut si simulari de tras cu o arma adevarata, conectata la un program. Era proiectata o imagine pe un perete cu mai multe tinte, iar cand impuscai, din teava iti iesea un fel de laser. Totul era «super-electronical».”

In decembrie, cu doua saptamani inainte sa se intoarca in Iasi, s-a hotarat sa porneasca singura spre Istambul. „Exista un site. Iti faci profil, iar lumea vine la tine acasa, sau te duci tu la ei, in functie de recomndarile pe care le primesti. La mine au venit cateva persoane din Olanda, Brazilia si din Spania.” A contactat pe cineva din Istambul. Omul i-a analizat profilul, a citit recomndarile primite de Eliza, a decis ca-i o persoana ok si-a primit-o.

A vizitat Bazarul, dar n-a calcat in cluburi. In Turcia, acciza taxei pe alcool si tutun este cu 60% mai mare decat in Europa. „Totul era foarte scump si pe langa asta, imi gasisem linia de plutire. Nu mai voiam sa ma incarc cu superficialitate si cu energia emanata de oamenii ignoranti care se-ngropa in cluburi”. Sederea ei in Ankara, imi spune, a stat sub semnul calatoriei spirituale. „Cand intri intr-o moschee, trebuia sa-ti lasi papucii la intrare, printre multe alte perechi. La inceput eram « daca mi-i ia cineva?». Nu ti-i ia nimeni. Pur si simplu ii lasi si nu-i ia nimeni”. Eliza statea lanaga femeile musulmane, intr-o loja, asa cum se cuvenea, pentru a nu se amesteca cu barbatii. De sus, ii urmarea pe acestia, cum se inchina adanc, ridicandu-se si coborandu-se de parca ar fi unit cerul cu pamantul.

„Oamenii pe care i-am cunoscut mi-au deschis, cumva, mintea, si am realizat ca toata viata mea se baza pe nimic. Nu aveam nici un principiu, eram total dezorientata, dezorganizata si era un mare haos in mintea mea.” Acum, Eliza spune ca si-a dat seama de ce vrea sa faca din viata sa. Fusese o persoana nervoasa, stresata, anxioasa, plictisita si blazata . Calatoriile au faut-o sa se opreasca, sa-si spuna:”hei, stai asa! Viata chiar iti ofera atat de multe sanse!”

Spiridusul care se scarpina in nas va pleca in Gana

Ultimul pahar de vin. Urmeaza o petrecere in Zona. Va fi acolo si un prieten de-al Elizei, venit din Turcia, la „Cuza”, ca student Erasmus. „ De ce vin la noi? Pentru bautura ieftina, distractie, fete, cluburi si atat. La facultatea mea, nici un profesor nu preda in limba engleza – mi se pare stupid din partea Universitatii, care a incheiat atatea acorduri, cu atatea tari din Uniunea Europeana, sa nu aiba cursuri in engleza. In rest, mai in toate universitatile din strainatate exista astfel de cursuri, pe care le pot urma studentii straini.” Eliza e linistita. Si are cinci tatuaje care sa-mi aminteasca, fiecare, de un simbol sau de-o intamplare cu efect terapeutic, inviorator sau calmant. Peste o luna, va veni in Romania, Cecil. E din Franta. Va studia la Bucuresti, insa Eliza i-a facut un program turistic intins pe zece zile. Vor pleca in Bucovina, la bunica ei. Se roaga ca buni sa nu-i vada nici fulgerul de pe piciorul drept, nici spiridusul care se scarpina in nas, primul ei semn de rebeliune de cand i-au plecat parintii in Italia.

Acum, Eliza viseaza la Ghana. Vrea sa ajunga pe coasta Africii de Vest. Va pleca in august cu Serviciul European de Voluntariat. „Am sa stau o luna. O sa fim un grup de aproximativ 20 de voluntari care vor incerca sa-i invete pe copiii respectivi, normele elementare de igiena.” Dar, inainte de asta, de Pasti se va intalni cu sora ei la Paris. De acolo trebuie sa ajunga la Bruxelles si mai apoi in Olanda. Are bilet la un concert The XX.

Ovidiu Argeanu