Doi ochi albaștri au plecat în căutarea unui loc aparte, un loc de unde să i se poată aduce slavă lui Dumnezeu. În călătoria sa nu avea cu el decît o geantă cu poze și ceva de mîncare. Pașii i s-au oprit în edenul României.

Delta Dunării, Rezervație naturală a Biosferei, care găzduiește peste 360 de specii de păsări, a primit în sînul său și șapte monahi, care se grijesc de Mănăstirea închinată Sfîntului Atanasie, cunoscută de locanicii Milei 23 drept Schitul Stipoc.

O vorbă auzită de la bătrîni încă de cînd eram copil spune că „omul caută ce are în suflet”. Cînd eram mică, nu înțelegeam aceste vorbe, dar, crescînd, am descoperit însemnătatea lor. Chiar și acolo, la mănăstire. Un cuvîntător al lui Dumnezeu a căutat un loc pentru El, fiindcă asta avea în suflet – iubire față de Creator.

Un pas și sîntem în barca ce ne va duce într-un univers diferit de cel cotidian. Înaintînd pe canalele Dunării, un val de liniște și siguranță se izbește de barcă, făcîndu-ne să lepădăm orice grijă, cel puțin pentru cîteva ore. Plimbarea pe valurile line ale fluviului pare un proces de inițiere, de purificare.

La o primă vedere, timpul nu ar fi fost prielnic pentru o astfel de călătorie, natura fiind abia la începutul procesului de a se trezi, după o iarnă nu prea aprigă. Dar toate sînt rînduite de Dumnezeu, iar drumul spre mănăstire e ca o mică ofrandă. Nea Nelu, barcagiul nostru, ne conduce cu pricepere prin „cartierele” locuite de zeci de păsări.

Drumul parcă nu-mi e cunoscut, cu toate că am mai fost pe aici. Dar înaintînd spre Chilia Veche, simt aceleași emoții de altădată, deși au trecut mai bine de 17 ani de la primul meu contact cu Delta Dunării.

Bisericuța și salcia, o frăție în Deltă

De după niște pomi, se zărește turnul bisericuței de lemn, cu tablă aurie. Imediat ne apare în cale si pontonul, lîngă care se afla deja o barcă ce tocmai a adus niște turiști. În locul în care este așezată mănăstirea, își odihnește ramurile o salcie bătrînă, care i-a ținut de urît încă de la început colibei pescărești din apropiere. Asta era tot ce avea proprietarul pe această parcelă de pămînt, înainte de a o dona pentru mănăstire.

Oamenii, în asemenea locuri, se simt mai aproape de Dumnezeu, fiind înconjurați de iubirea naturii, de creaturi poate mai puțin cunoscute de ochii celor împresurați de betoanele orașelor. O oază de liniște, care doar de motoarele bărcilor poate fi perturbată.

Cu picioarele din nou pe pămînt, privesc jur-împrejur și-mi apar în minte episoadele de la ultima vizită, cînd aveam patru ani. Alergam pe drumul din fața mănăstirii, în speranța că voi putea vedea șarpele despre care mă atenționase tata. Un fior îmi străbate șira spinării, la gîndul că nu aș mai fi la fel de încîntată, dacă o astfel de reptilă mi-ar apărea acum dinaintea ochilor.

Intru în curtea mănăstirii. Lîngă salcia bătrînă, pe care mi-o aminteam bine, stă unul dintre călugări, cel mai în vîrstă. Îi îndrumă pe turiști spre a se închina în biserică. O privire panoramică și zăresc geamul de la care, în urmă cu ani buni, priveam supărată în ogradă, deoarece eram singurul copil și nu aveam cu cine să mă joc.

Soarele strălucește parcă mai tare decît de obicei, radiind puțină căldură. Simt primăvara, în adevărata sa splendoare. M-aș propti pe bărcuța-ornament din curte și aș sta ca o șopîrlă, să-mi încălzesc fiecare părticică a corpului.

Nu e timp, așa că merg în spatele blocului de chilii, știind că am mai trecut pe acolo și că poteca are să ducă spre ceva ce am mai văzut – canalul în care nu mai trăia niciun pește, dar pe malul căruia mie îmi plăcea să stau, înmuind un băț în apă și imaginîndu-mi că pescuiesc.

În stînga, cîțiva călugări ajută la descărcarea unor furtunuri. „Facem sistem de irigație, agricultura e pentru utilaje”, îmi spune unul dintre ei. Răspunsul lui mă face să mă gîndesc la oamenii cu sapa în spate, venind acasă, după o zi de muncă. „Pe noi ne-a binecuvîntat Dumnezeu și, într-un an, scoatem două producții de pe același pămînt. Prima dată punem ovăz, mai apoi punem porumb. E mai prielnică vremea pe aici”, continuă monahul.

Locașul construit pe două șine de tren

Doi cățeluși au venit lîngă piciorul meu și dau cu lăbuța peste papuc. Intru în jocul lor. Se apropie și părintele Varlaam, cel de la care aveam să aflu povestea mănăstirii.

Îl întreb cum arăta locul înainte și, cu un zîmbet șters, îmi povestește că doar salcia și coliba erau acolo, în 1995, cînd preasfințitul Dionisie, fiind diacon pe atunci, a dorit să pună bazele mănăstirii. „Biserica a fost construită pe două șine de tren. La început, fiind mai greu cu materialele de construcție, lemnul a fost adus din Suceava, majoritatea. Drumul pe uscat a fost mai ușor, dar dacă vremea nu ținea cu noi, pe apă era mai greu de transportat, de încărcat și descărcat”. Nea Nelu a preluat cîrma discuției și a continuat. „Cînd mergea preasfințitul prin alte părți, îl întreba lumea în ce stadiu e cu lucrările la biserică, iar el răspundea: «Mulțumesc lui Dumnezeu, nu mai am așa multe de făcut, doar de turnat temelia». Și oamenii erau bulversați de răspunsul lui”.

Locșorul sfînt ascuns de Dunăre

Pînă să fie tîrnosită bisericuța, foarte mulți turiști campau în curte. Azi, monahii au impus o rînduială asemănătoare celei din Sfîntul Munte Athos, așa că femeile nu pot sta peste noapte în incinta mănăstirii.

Am prins un moment de liniște și am intrat în biserică. Pereții împodobiți cu chipurile sfinților Teodosie și Sava, Pahomie, Eftimie și Antonie, vaza cu flori de pe măsuța din fața icoanei Maicii Domnului – toate par un curcubeu pentru iubitorii de pastel.

Ies din biserică și aud zvon de clopoței dinspre ponton. Mă uit să văd dacă mai e cineva prin preajmă. Părintele stareț sfințește barca lui nea Nelu, un obicei creștinesc pentru a evita posibilele accidente. Mirosul de tămîie îmbată simțurile, fumul se risipește discret în aer, într-o imagine care-mi este atît de familiară.

Vizita mea e aproape de final. Întrebarea cu care am venit încă îmi stăruie în minte – cum de a fost posibilă construcția mănăstirii în mijlocul rezervației? „Preasfințitul Dionisie își dorea să ridice o biserică și și-a împărtășit gîndurile cu un pescar pe care îl cunoscuse. Bătrînul i-a spus că are o bucată de pămînt la jumătatea drumului dintre Mila 23 și Chilia Veche și că ar dori să o doneze. Auzind dorința pescarului, preasfințitul a cerut blagoslovenie (binecuvîntare – n.r.) să facă acolo biserica și, după cum a rînduit Dumnezeu, astăzi, în mijlocul Deltei, aducem slavă lui Dumnezeu și ne rugăm Sfîntului Atanasie, care este patronul bisericii”, spune părintele stareț.

Minunate sînt lucrurile tale, Doamne!

***

Mănăstirea „Sfîntul Atanasie“ aparține Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Creștinii pe stil vechi sînt cunoscuți sub această denumire din anul 1924, cînd în Biserica Ortodoxă Română s-a introdus calendarul gregorian. Atunci, credincioșii de stil vechi au refuzat trecerea la acest nou calendar, păstrînd calendarul iulian. Diferența dintre cele două calendare este de 13 zile.