Siria, țara micilor speranțe și a terorii

Doi ochi albaștri precum viorelele privesc curios cum aburul cețoș din ceștile de ceai învăluie bucătărioara. O mînă cu degete asemena unui pianist amestecă cu grijă micile bucăți de cristal înecate în apa pătată de roșul sîngeriu al plicurilor de ceai. Aceiași ochi au fost plecați în fața regimului dictatorial din Siria timp de un an jumate, iar mîinile i-au fost simpli martori la acțiunile săvîrșite din teamă sau din pură răzbunare.

Omar a plecat de mult din zona zguduită de conflict, însă și acum poartă în suflet aceeași nostalgie. Nu este zi, minut sau secundă în care să nu se gîndească la părinții lui, mamă și tată care l-au îndrumat să-și părăsească țara pentru un viitor mai bun.

Cînd Omar avea doar 11 ani, în 2001, fostul președinte dictator al Siriei, Hafez Al- Assad, decedase, iar cel mai mare dintre fii săi care putea să succeadă la conducere era Bashar Al- Assad, în vîrstă de 34 de ani, lucru imposibil, deoarece Constituția de la acea vreme impunea anumite reguli pentru a putea fi președinte.

„Pentru ca Bashar să devină președinte trebuia să aibă minimum 40 de ani și să fie căsătorit, însă Guvernul a decis ca în momentul respectiv să shimbe regulile. Astfel, a fost modificată vîrsta, iar fiul fostului președinte s-a căsătorit pentru o scurtă perioadă de timp doar pentru a putea prelua puterea”, povestește Omar.

Revoluția, o joacă de copii

Cu mîinile puse la adăpost sub brațele-i puternice și cu ochii aruncați într-un punct fix, tînărul povestește cum a debutat conflictul în Darra, unul dintre orașele din sudul Siriei, pentru ca mai apoi sa ajungă în orașul său, Alep, unul dintre cele mai mari orașe din Siria.

Era mijlocul lunii martie 2001 cînd un grup de copii din clasele gimnaziale au scris pe peretele școlii în care învățau ceea ce văzuseră la televizor: „Doctore, ți-a venit rîndul!”, făcînd referire la Bashar. În joaca lor inocentă, care nu durase mai mult de cîteva minute, a apărut deodată un grup de poliștiști, reprezentanți ai Securității siriene, care i-a arestat și i-a aruncat după gratii. Comanda venise din partea vărului președintelui, Atef Negib, care fusese informat de spionii ce mișunau tot timpul în rîndul populației. Pedeapsa micuților a fost cruntă. Însuși mai-marele Negib venise în Darra special pentru a le da o lecție copiilor, smulgîndu-le unghiile degetelor de la mîini.

La auzul acestor fapte, părinții „deținuților” au venit să-și ceară personal scuze pentru fapta rușinoasă săvîrșită de presupușii inculpați, însă Atef le-a răspuns scurt: „Dacă nu știi să-ți educi copilul, adu-mi-o pe soția ta să-ți fac eu unul educat!”. Nereușind să ajungă la o înțelegere și sătui din cauza presiunilor guvernului în viața socială și privată, în acel moment, părinții s-au luat de mîini, le-au ridicat în aer și au început să scandeze cuvîntul „libertate”. Populația încerca să-l tragă la răspundere pe vărul actualului președinte pentru teribila faptă.

După două-trei zile, armata siriană alături de Securitate au început să tragă în protestatari. „Revoluția pașnică”, după cum a fost numită, a început ușor-ușor, să se extindă din sud pînă a ajuns în Alep, orașul în care locuia Omar. Recordul a fost înregistrat într-o singură zi în două orașe: Hama și Derizor, unde 1.500.000 de persoane au ieșit în stradă. În numai șase luni au fost uciși, în total, peste 3.000 de oameni, lucru care a determinat transformarea „revoluției pașnice” într-una dură.

Însă sistemul nu i-a mulțumit pe o parte din reprezentanții armatei siriene, astfel încît aceștia s-au retras și s-au dat de partea populației. S-au format, astfel, două armate: una de partea Guvernului, iar cealaltă de partea poporului. Datorită numărului considerabil al armatei civililor, o parte dintre teritoriile Siriei au fost eliberate: Ideb, Homes de lîngă Damask, timp în care revoluția a ajuns în Alep. Guvernul nu a recunoscut nici o secundă rovoluție din Siria. Susținea că armata siriană și Securitatea luptă împotriva teroriștilor veniți din alte colțuri ale țării împotriva regimului lor „drept”. Mai mult, statul a eliberat toți deținuții de la acea vreme pentru a lupta împotriva armatei libere. Au filmat toată acțiunea doar pentru a afișa opiniei internaționale o imagine bună despre Siria.

Revolta, preț plătit cu sînge

La doar 21 de ani, cît avea Omar atunci, nu a îndrăznit să iasă în stradă, însă student fiind, a recurs la alte metode pentru a sprijini acțiunea protestatarilor: a creat grupuri fantomă pe Facebook prin care îndemna oamenii să ia parte la acțiune. Mai mult, străbătea străzile pline și filma după care posta pe grupurile respective și pe YouTube pentru a-i motiva pe ceilalți. Însă atunci a făcut o greșeală foarte mare. „În loc să îi filmez de la spate pe cei care prostetau, i-am filmat din față. Pe grupul creat de mine erau cîțiva spioni care i-au recunoscut pe o parte din cei prezenți acolo, i-au pîrît, după care au fost arestați de către Securitate. Nu mi-am dat seam pe moment, însă, ulterior, am început să-i filmez din spate”, povestește băiatul.

Planul a funcționat, oamenii au început să iasă în stradă, însă Omar avea o reținere: familia îl sfătuiese să nu ia parte la manifestare de teamă să nu fie ucis. Însă într-o zi, o parte dintre prietenii lui l-au îndemnat să iasă, dar Omar a refuzat și de această dată. A doua zi, aceștia au ieșit în stradă, iar în timpul manifestației, Anas Semmo, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Omar, a fost asasinat. În ziua cînd a fost înmormîntat, după săvîrșirea demersurilor necesare, Omar, alături de alți 11 amici, au ieșit la protest. În momentul în care a ridicat mîinile pentru a striga „libertate”, doi dintre polițiști i-au arestat atît pe el cît și pe ceilalți prieteni. Au fost legați la ochi, urcați în mașina poliției și transportați la închisoare.

„Ne-au făcut percheziție corporală. Ne-au dezbrăcat de tot și ne-au închis alături de alte cîteva sute de persoane. O parte dintre cei care se aflau în celulă erau morți”, povestește temător Omar. Ulterior, au fost scoși rînd pe rînd, legați la ochi, apoi și de picioare, după care li s-a spus să le ridice. I-au lovit cu bastonul peste tălpi. „Primele 20 de lovituri au fost îngrozitoare, însă în momentul în care au început să mi se umfle tălpile, nu am mai simțit nimic. Atunci a venit cineva cu un ac, mi-a înțepat tălpile pentru a putea sîngera și au continuat să mă lovească. Nu pot să spun un număr exact, cert este că nu mai puteam să pășesc”, își amintește Omar.

Evadarea din iad

Terorizat pînă la extrem, Omar a recunoscut că a creat grupurile pe Facebook, că a îndemnat oamenii să participe la revoluție, moment în care acțiunea s-a oprit. Au urmat și ceilalți 11. După alte cîteva zeci de minute, l-au strigat pe nume și l-au legat din nou la ochi. I-au trecut lițe printre degetele de la picioare după care au turnat apă și au început să-l electrocuteze. „Nu mai puteam să respir. La un moment chiar mi se ridicase părul în cap din cauza șocurilor electrice”, îmi povestește tînărul, intrat parcă în transă. După zece zile de arest, părinții lui Omar au plătit o cauțiune de 5000 de dolari pentru a fi eliberat. A încercat să-și reia cursul vieții, asta pînă cînd într-o zi, în timp ce se afla în incinta universității Gulf, instutuția a fost bombardată. „În acel moment eram înspăimîntat. Mi-am luat toate actele și am mers acasă. Am discutat cu părinții, care m-au sfătuit să părasesc Siria”, îmi spune Omar printre sorbiturile de ceai.

După căteva zile, s-a urcat în mașină, a trecut fix pe lîngă zona de conflict și a plecat la Hatai, în Turcia. Aici a stat o singură zi, după care s-a urcat în avion și a plecat în Instambul, loc unde a stat două ore pînă a luat un alt avion și a plecat în Egipt. „Primele patru luni au fost foarte grele. Nu cunoșteam pe nimeni, însă după aproximativ patru luni o parte dintre prietenii mei din Siria veniseră în Egipt din același motiv, nu mai vroiau să ia parte la lupta nesfîrșită împotriva guvernului. Plecasem cu 2000 de dolari în buzunar și mi-am deschis o mică afacere cu un prieten. Aveam un magazin de lenjerie intimă și pijamale”. Ulterior a cunoscut un alt sirian care studia în România. Acesta i-a povestit despre oportunitățile de care beneficia, după care a mers la Ambasada României din Egipt și a inițiat demersurile necesare pentru a putea veni să studieze în țară. Întreaga operațiune a durat patru luni.

România, țara îndeplinirii dorințelor

După ce a obținut o viză pentru ședere, valabilă șase luni, și una pentru a putea studia în România, în momentul în care a ajuns la aeroport în București a întîmpinat alte dificultăți. „S-au uitat printre acte și m-au reținut, alături de un african, pentru a oferi explicații. Nu m-au crezut că sunt sirian, după care m-au acuzat că actele sînt falsificate, asta pînă și-au aruncat ochii peste viza de studii”, povestește Omar. A fost întîmpinat de prietenul său sirian, cu care a venit în Iași și s-a înscris în anul pregătitor pentru străini la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” pentru a putea învăța limba română. A rămas pînă pe 11 iunie și a plecat la Instambul să-și întîlnească familia, după care s-a întors pe 11 august, dată la care pașaportul i-a expirat, plus că era prea tîrziu pentru a se putea înscrie la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” (TUIASI), la informatică, profilul pe care îl începuse în Siria.

A înaintat dosarul la TUIASI, după care a mers cu actele la Serviciul de Imigrări din Iași. După ce a completat o cerere pentru a obține un permis de ședere temporară, a încercat să-și retragă dosarul. „Nu vroiam să repet atîția ani de școală, credeam că în următorul an voi putea să intru în anul IV. Credeam că această strategie o să dea roade, adică să mă aleg cu viză și să pot sta liniștit pînă anul viitor pentru a putea intra în anul IV, însă mi-a fost adus la cunoștință că nu pot beneficia de permis de ședere decît dacă studiez aici”. A mers din nou la Serviciul de Imigrări din Copou, unde a întîlnit un alt prieten sirian. Acesta l-a îndemnat să meargă în Rădăuți, județul Suceava, la Centrul de Refugiați, pentru a vedea dacă poate rezolva problema. Au trecut alte patru luni, timp în care a povestit prin ce a trecut, de ce a venit în țară, i s-a făcut control medical, după care a obținut un permis de refugiat cu o valabilitate de trei ani și pașaport de refugiat.

„Cel mai dureros lucru e că nu mă pot întoarce în țara mea natală. Pot merge oriunde în lume, în afară de Siria”. În fiecare vară se întîlnște cu familia în Turcia, iar preț de cîteva zile uită ca el e aici, iar ei acolo. E singura soluție pentru a-și alina dorul de casă, deși uneori tînjește după plaiurile de mult apuse ale copilăriei.

***

Omar se consideră un om norocos că a ajuns în România. Anul acesta vrea să se înscrie la Facultatea de Informatică, însă în anul I pentru că nu i se echivalează decît o parte din materii, însă asta nu constituie o problemă, pentru că „timp este suficient”. Cel mai mult își dorește să-și aducă familia aici pentru a o scăpa de teamă și teroare, întrucît Siria este distrusă în proporție de 70%, iar războiul continuă și astăzi.

Sursa foto: descopera.ro