La nici 70 km de Iași, la o aruncătură de băț de Republica Moldova, se află un ținut al viilor. La Huși, cunoscut de localnici drept „orașul dintre vii”, pămîntenii acestor locuri au fost instruiți, încă de pe vremea dacilor, în două direcții: o parte pentru luptă și o parte pentru holde și vin, așa cum spunea istoricul Vasile Pîrvan, într-o conferință ținută aici. Și tot la Huși există Zghihara, sprințarul și neasemuitul soi de vin. Mai sincer decît o confesiune, mai nobil decît o bijuterie.

Odată cu venirea primăverii, elevii Colegiului Agricol „Dimitrie Cantemir” au reînceput practica. Mă privesc toți nedumeriți, în timp ce îi examinez cu atenție cum taie via. „Domnișoara face un reportaj, dați-vă din poză !”, îi avertizează o doamnă, angajată a liceului. Rîd și le spun să nu o facă, pentru că tocmai ei oferă peisajului un aer mai dinamic.

Curtea liceului se întinde cît vezi cu ochii. Clădirea în care învață elevii, internatul, Muzeul Viticol sînt ocrotite și înconjurate de vii, iar pe deal tronează vinoteca.

Spiru Haret, un fost prefect al județului, Nicolae Lupu și generalul Gheorghe Teleman sînt cei care au stăruit pentru înființarea, la 1908, a ceea ce se numea pe atunci Școala Elementară de Viticultură și Dogărie de la Huși. La 8 septembrie 1908, dirigintele școlii de la acea vreme, se adresa ministerului, transmițîndu-i că dealurile cu vii ale Hușiului au fost atacate de mană, de la frunze și pînă la lemn. Școala se vede nevoită să procure din alte regiuni 35.000 de altoi din soiuri de prin țară și 5.000 de soiuri superioare hușene, printre care și Zghihara de Huși.

Petrec vreo două zile bune la biblioteca liceului. E închisă în weekend, dar doamna Marcu, bibliotecara, vine de acasă să-mi deschidă. Răfoiesc cîteva cărți și cele opt volume din Ampelografia României. Aflu că Bogdan Petriceicu Hașdeu pomenește pentru prima dată de acest soi, pe care el îl numește „Poamă rară” sau „Ghihară”. Mai tîrziu va fi rebotezat de către directorul Școlii de Viticultură de la acea vreme, Constantin Hogaș, cu numele de astăzi – Zghihară de Huși.

Cei de la Colegiul Agricol mă introduc în universul celor două vinoteci. Aici e „acasă” pentru fel de fel de vinuri. Miroase a cramă veche. Pe un zid sînt scrise numele personalităților care au trecut pe aici, s-au delectat degustînd vinuri și au lăsat cîteva cugetări despre acestea. Ajung și eu în sala de degustări. Mese de lemn pe care s-a alezat lustrul timpului, așezate în semicerc, pahare arătoase care să facă cinste vinului ce va fi turnat în ele. Îmi atrage atenția un citat expus pe unul dintre pereți: „La o masă, vinurile sînt ca diamantele de pe un inel”. Pe o masă din mijlocul încăperii – trei sticle de vin. Nu mi se pare deloc întîmplătoare așezarea lor: în mijloc o sticlă de Zghihară, iar de o parte și de alta cîte una de Busuioacă de Bohotin și de Fetească Neagră. Înțeleg acum de ce tronează Zghihara – pentru că este un soi autohton și extrem de răspîndit în podgorie. Producțiile sînt și ele pe măsură și considerabile. În condițiile climatice de la Huși, aveam să aflu, producția medie poate fi de 14 tone de struguri la hectar, iar cea maximă, de 23 de tone. Dar au fost ani în care Școala de viticultură a obținut o producție medie și de 22 de tone.

Pînă să ajungă vinul în paharele noastre, ascult povestea boabelor acestor struguri – galben-verzui, cu pete ruginii, zemoase și nearomate. Nu te-ai gîndi că niște bobițe aparent banale, vor fi licoarea spectaculoasă și fină de mîine. Unde mai pui faptul că celelalte podgorii din țară încearcă „să fure meserie” de la Huși, cultivînd și ele același soi. Regăsești Zghihară, Busuioacă și alte sortimente ca acestea și la Cotnari, Recaș, ceea ce te face să constați că soiurile specifice acestei zone nu sunt neînsemnate. Este un vin ideal pentru mesele îndelungate și bogate și foarte „sincer”, după cum l-a caracterizat prof. dr. ing. Avram D. Tudosie. Zghihara este slab alcoolică (8-9 vol %), dar acidă. Se crede că vinul acesta a răcorit toți domnii Moldovei, de la Ștefan cel Mare pînă la Cantemir.

Un drum prin ținutul Zghiharei

Este ora 7:47. La 8:00 trebuie să fiu la Averești, localitate aflată în imediata apropiere a Hușiului. Aici, Zghihara e la ea acasă. Imediat ce virez la stînga către sat, observ indicatoarele care mă conduc către cramă și sutele de hectare de vie ce se întind de-o parte și de alta a drumului. Un drum prin ținutul Zghiharei.

„Trebuie să reții că Zghihara este un soi prefiloxeric, deci el provine dinaintea invaziei filoxerei. Filoxera a distrus toate viile, dar au fost cîteva care au rezistat – Zghihara de Huși, chiar și Feteasca”, îmi explică dr. ing. Claudiu Crețu, oenologul Cramei Averești. Despre proveniența numelui acestui soi au existat mai multe variante, de-a lungul timpului. Se spune că în timpul invaziei turcilor, aceștia au consumat din vinurile de la Huși. Asprimea Zghiharei s-a simțit pentru ei ca o gheară pe gît și de atunci, așa i-a rămas numele vinului. „Noi, la Averești, cultivăm tot Zghihară de Huși, dar folosim în arealul de cultură, terroire-ul. Aici este un alt fel de terroire. Sîntem la 380 m altitudine, față de Huși, unde avem 180-200 m. Undeva cam la nivelul Hîrlăului sîntem, în ceea ce privește altitudinea. Condițiile microclimaterice sînt deosebite față de cele de la Huși”, spune Claudiu Crețu.

Diferența de altitudine, de climă și a tipului de sol a dus la nașterea unei Zghihare de Averești, dar care la bază va rămîne mereu Zghihară de Huși. Urc împreună cu Claudiu pe niște scări metalice pentru a vedea unde se întîmplă „magia”. Îmi arată cum tot procesul de fabricare a vinului este controlat printr-un calculator, sub atenta supraveghere a cîtorva oameni. Apoi ieșim afară, undeva la 15 metri înălțime, aproape deasupra bazinelor în care se odihnește vinul. „Am reușit, din nimic, să-l facem cunoscut la nivel internațional. Am luat medalii. Lumea a început să cunoască acest vin. Pînă acum Zghihara nu a fost cunoscută, dar începe ușor, ușor să crească”.

Chiar săptămîna următoare, cei de la Averești vor exporta Zghihară în America. În multe cluburi de acolo, vinul este la mare căutare și există o preferință pentru soiurile românești. Primul vin românesc ajuns în California este unul de la Averești. Însă, pînă în America, Zghihara face furori și la Londra, într-unul din cele mai cunoscute pub-uri. „Zghihara, alături de Fetească și Busuioacă, are două-trei stele Michelin în Franța, în restaurantele din zona Nissei. Am dus Zghihara peste tot pe unde am putut”, spune oenologul.

Lumea apreciază cel mai mult Zghihara atunci cînd o servește la masă cu fructe de mare, pește sau brînzeturi moi. Ușor și fructat, vinul este considerat a fi unul „de cursă lungă”, pe care îl poți bea o seară întreagă, fără ca a doua zi să ai capul greu și limba încîlcită.

„Doamna Zghihară” se recoltează cînd vrea ea

Sînt curioasă dacă acesta este cel mai pretențios soi dintre toate cele care se găsesc la Huși și la Averești. „Da, pentru că este un soi foarte sensibil la boli și dăunători. Zghihara nu se recoltează cînd vrea oenologul, ci cînd vrea ea. E foarte imprevizibilă. La prima ploaie, prima rouă mai groasă, pielița bobului crapă și atunci trebuie neaparat recoltată. Intră mucegaiuri și deja pierzi din punct de vedere calitativ”, subliniază Claudiu Crețu.

Într-o încăpere special amenajată pentru achiziționarea vinurilor de către vizitatori, o multitudine de sticle cu o coloristică aparte sînt așezate strategic pe rafturi. Aflu de la Claudiu că fiecare se servește la un anumit tip de mîncare.

Mai zăbovim la povești, prin curte, despre conacul boieresc aflat în imediata apropiere a cramei, care urmează să fie restaurat, în vederea dezvoltării turismului la Averești. În mijlocul acestui tablou al timpurilor de acum și de odinioară, alegem o sticlă de Zghihară, care să-mi „îngenuncheze” prînzul cu aromele sale. Acum, tot ce am aflat se află într-un pahar, în fața mea. Urmează proba de sinceritate.