Zbuciumul unei surprize tardive

La cele 55 de primaveri care i-au  presarat o suita de zambete in trecerea lor fugitiva, ieseanca Geta Manoliu are mereu grija sa isi controleze mimica si gesturile functie de sentimentele ce o cuprind. Intotdeauna gaseste ceva de facut si timpul care trece repede ii compenseaza dezamagirile. Locuieste in Iasi de mai bine de 20 de ani intr-un azil de saraci, dupa ce a si-a petrecut cativa ani in luxul unei tari sud-americane. Pentru ea, insa, acolo s-a desfasurat intreaga ei viata si uneori are impresia ca si-a pierdut tot sufletul acolo. Cu sfortarea amintirii si l-a readus in aceasta cenusie zi de iarna. Trecusera trei saptamani de cand ne vazusem prima data si a crezut ca nu voi mai veni. Nu era suparata, totusi. Am linistit-o, spunandu-i ca nu pot sa uit oamenii care, involuntar, imi lasa ceva din ei dupa ce imi vorbesc. Palmea mea calda pe mana ei rece si usor tremuranda ii aduse, de data aceasta, lacrimi in ochi, pe care si le stersese repede.

Cladirea casca, asteptand. Iedera era un spectacol de culoare si frunze, nu incurcatura ametitoare care se vedea candva. Au trecut demult zilele luminoase, cand insectele cauta frenetic miresme si parfumuri, cand greierii isi tipa bucuria de a trai si a revenit vremea lovita de frig greu si lung. Vremea se rasfrangea si asupra locului, ce parea parasit, intunecat si respingator. Copacii erau vii, insa, si ma urmareau. Ma indreptam spre adapostul persoanelor defavorizate, C.A. Rosetti. In fata portii, glasurile si rasetele de copii rasunau salbatic. Unul dintre ei, murdar peste tot, dar mai indraznet si surprinzator de educat, ma intreaba curios: „Dar pe cine cautati dumneavoastra?”.

Camera cu portocale si crizanteme

Statea linistita in camera ei si curata o portocala. Stia pentru ce am venit. Fara sa ma priveasca in ochi, stand mereu cu chipul indreptat spre lama cutitului care taia încet, dar sigur coaja portocalei, imi spuse sec: „Ma bucur ca esti aici. Aseaza-te undeva”, ca si cum ma astepta demult.

Desi modesta, camera in care dormea impreuna cu alte trei femei era mai primitoare ca oricand. Mirosea a tamaie, a ceara incinsa si a pamant reavan. Nu stia de unde venisera mirosurile acestea, findca nu se invrednicise niciodata sa aduca aici ceara si tamaie. Varuita in alb, cu pereti ingusti, scunzi si adunati, incaperea simpla in care se zareau cele trebuincioase unor suflete nevoiase, parea imbogatita de stralucirea unei candele aflate pe masa.

Nu era nimeni in camera, in afara de noi doua. Mirosul de portocale se imprietenea haotic cu dulceata crizantemelor mele galbene. „Sunt pentru dumneavoastra. Nu stiam ce flori va plac, asa ca le-am cumparat pe astea. Crizantemele se cumpara cel mai des in sezonul rece”. A ridicat privirea numai dupa ce a terminat de curatat portocala. Ii placeau florile mele, asa ca le-a luat si le-a pus in vaza alba de pe masa. La a doua invitatie a ei de a lua loc pe patul ce mirosea a apret proaspat, am ascult-o si m-am conformat ospitalitatii de care a dat dovada pe tot parcursul vizitei mele. M-a rugat sa nu o mai domnesc, dar n-am reusit. Are 55 de ani.

Sus, in alta camera probabil, se auzira pasi grabiti. Usa bucatariei se deschise repede, trantindu-se apoi cu putere. Cateva clinchete de tacamuri, o aiureala de sunete zgomotoase, usi deschizandu-se si inchizandu-se la fel de repede si apoi tacere. Parea a fi ora mesei. Imi regretam vizita inoportuna, vazand-o pe Geta cum se pregateste sa-si manance singura portocala. Deschise ferm usa dulapului in care isi tinea cele cateva lucrusoare si scoase de pe primul raft un platou mare de prajituri. „Le-am cumparat azi-dimineata. E treaba mea din ce bani. Nu accept niciun refuz”. Mi s-a parut foarte simpatica si intr-adevar, nu am putut sa nu accept o prajitura cu caise.

Camera parea inundata de zgomotele orasului. Se duse sa inchida fereastra, apoi contempla culorile citadine, privind usor in gol. N-am vrut sa o deranjez, desi speram sa nu ma uite aici, cu prajiturile in mana. Vroiam sa imi povesteasca mai multe despre Peru, pentru ca imi observase nerabdarea, dar nu indrazneam sa o presez. Trase perdelele galbene de dantela roasa, care prindeau acum lumina soarelui palid si pareau ca nu-i mai dau drumul, aruncand propria lor lumina sumbra asupra camerei. Parfumul crizantemelor se raspandi in aer si se instapani in camera care avea ceva din Geta, ceva din moliciunea vorbelor ei calde sau poate o parte din maniera ei foarte simpla, extrem de cordiala de a trata totul.

„Vino mai aproape. Am uitat sa-ti spun ceva despre tara aceea exotica”. Se imbracase cu o vesta impletita, de culoarea liliacului, si ma privi vesela cu coada ochiului cum imi cautam frenetic reportofonul in geanta.

O copilarie nenorocita

Ma privea cu ochi adanci si batrani ca doua pesteri in care, daca intri, nu poti uita prea usor ce intalnesti inauntru. Mainile-i osoase si muncite scuturau cu repeziciune cele cateva firimituri de paine de pe masa. „Nu suport dezordinea. Colegele mele de camera stiu asta. Toti o stiu. Si Pedro stia asta, pentru ca de la el am invatat ca dormi asa cum iti asterni – la propriu, poate”. Intr-adevar, paradoxal, in camera Getei dintr-un camin pentru oameni fara adapost, de la care nu poti cere prea multe, patrona o curatenie de nedescris. Afara, gradina parea molesita. Copiii cadeau in praf, in frunze, se loveau in joaca lor nebuna, dar radeau fericiti, asa murdari cum erau, nepasandu-le de cei cativa nori care se adunasera amenintator pe cer.

Schitand cate un zambet scurt, ce se dovedise a fi un tic amar, Geta imi spuse ca viata dinainte de Peru i-a fost un chin. Cu fratele ei mai mic nu s-a inteles niciodata foarte bine. „A fost un razgaiat, desi n-am inteles niciodata cui i-a semanat”. Au crescut amandoi sub autoritatea unei priviri paterne taioase ce nu i-a lasat sa faca aproape niciodata nimic din ceea ce si-ar fi dorit. Mama Getei a fost o femeie mai mereu tacuta si blanda cu proprii copii, dar nicicand nu ar fi putut iesi din cuvantul sotului. Geta isi explica razvratirea fratelui, cu care nu mai comunica de cinci ani de zile, printr-o dorinta aprinsa de razbunare, din cauza tratamentului violent primit de tata. „Desi mai mic, si poate pentru ca a fost baiat, pe el l-a batut cel mai des si cel mai rau. Imi amintesc ca odata, pentru ca luase nota 3 la matematica, a certat-o pe mama pentru ca nu a avut grija de educatia lui, apoi s-a inchis cu el in dormitor unde l-a batut foarte tare cu o lingura de lemn peste fata, maini, picioare. Mama a sarit in ajutorul lui, in timp ce eu plangeam aproape inconstient in hol, dar tata a lovit-o cu putere si pe ea. Nu se putea discuta cu el in astfel de momente, mai ales atunci cand bea tarie, caci avea si patima asta”. Geta este sigura ca fratele ei si-a urat tatal din tot sufletul sau de copil, pana cand acesta a murit din cauza cirozei, boala ce l-a chinuit ani buni. Incovoindu-si trupul, isi sprijini barbia in podul palmelor. Sa tot fi trecut o ora, doua de cand venisem. In tot caminul stapanea o liniste de mormant. Nu stiam cand s-au potolit cu totii, dupa masa galagioasa de mai devreme. Probabil ca au adormit, dar unde erau colegele Getei?

Afara nu se mai auzeau nici zgomotele urbane, nici sunetele zglobii ale copiilor ce slaveau jocul si voia buna. Doar arareori, scuturati de temeri sau adulmecand vreun lucru prin apropiere, cainii spargeau pacea cu latraturile lor dogite, chinuitoare si alarmante.

Ridicandu-se, infasurata si intr-un sal verde de lana, ea se plimba cu pasi marunti de-a lungul si de-a latul camerei, ascultand murmurele umede ale ploii marunte abia ivite, ce cadea cadentat pe pervazul ferestrei.

Pana cand moartea i-a despartit…

A parasit tara impreuna cu cativa prieteni, dintr-un simplu capriciu al unuia dintre ei. „Avea cam multi bani si se plictisea ingrozitor. Asa ca a hotarat sa-si ia gasca si sa plece peste ocean. Dintr-un moft. Pe vremea aceea era, intr-adevar, o minune, o nebunie sa pleci intr-o astfel de tara fara un motiv anume”. Parintii lui erau patroni, iar prietenii lui – putin prea petrecareti. Geta avea 23 de ani atunci; fratelui ei, cu trei ani mai mic, nu ii pasa de deciziile ei, iar mama lor nu s-a impotrivit, stiind ca nu trebuie sa dea niciun ban pentru „mica vacanta” a fiicei ei. Calatoria a fost una de vis, imi povesteste Geta, dar nimeni nu ar fi banuit ca viata ei va lua o intorsatura neobisnuita odata ajunsa in tara sud-americana.

Cu Pedro se cunoscuse la o petrecere, prin niste prieteni comuni de-ai lui Mihai, cel care ii adusese in Peru. Inca nu se obisnuise cu limba si cu viata de acolo. Imi spune ca spre deosebire de Romania, in Peru, desi nu o tara extraordinar de bogata, totul stralucea. Se ducea la petreceri in fiecare sfarsit de saptamana si, desi nu avea niciun ban, Pedro incepuse sa o indrageasca din ce in ce mai mult. Imi povesteste cum tara aceasta ii facuse cunostinta cu primele vicii, de care se indragostise aproape salbatic. „Incepusem sa fumez cate un pachet pe zi, apoi doua. Beam numai bauturi alcoolice, nu mai suportam apa sau ceaiul, pur si simplu. Nu mai stiam ce e cu mine, dar alaturi de prietenii mei, adoram viata asta. Mai tarziu, imi pierdusem mult pazita virginitate”. Priveste cu dezgust in gol, spunandu-mi ca nici macar nu aflase cu cine, dar in acea noapte inecata in aburii betiei, putin ii pasa.

O sarcina, apoi tragicul sfarsit

Dupa trei luni de distractie continua, nu a vrut sa se mai intoarca. Tara aceea o atrase mai puternic ca un magnet. Imi spune cu lacrimi firave in ochi ca dragostea curata dintre ea si Pedro, care crescuse simtitor de mult in doar cateva saptamani, o orbise atat de mult incat riscase sa renunte la familia din Romania si sa-si întemeieze una aici. Trimise un mesaj mamei, prin Paula, prietena ei cea mai buna. Pedro, desi petrecaret si el, se indragostise atat de mult de ea si de felul ei de-a fi, incat o ceruse in casatorie de fata cu toti prietenii lor, la una din petrecerile lor nebune. Gestul amorezului o zapacise intr-atat, desi este sigura si acum ca nu bause nimic atunci, incat a spus „Da!” fara prea multe menajamente. Ca si cum primise o veste buna, chipul i se lumina deodata, iar Geta imi povesti despre nunta ei din Peru, despre socrii pe care ii iubeste si acum „enorm de mult”, pentru ca i-au fost ca o a doua pereche de parinti, despre viata plina de iubirea si atentia lipsite atata timp in tara natala. Cu o diferenta de sapte ani intre ea si sotul ei, cu dragostea puternica care i-au imbalsamat casnicia, dupa un an de zile, Geta ramase insarcinata. Nimic nu putea bucura mai mult familia peruanului.

Usa camerei se deschise incet si una din colegele Getei, la fel de subtirica si inalta ca si ea, intrase inauntru. Paru foarte surprinsa sa ma vada; ne salutasem, dar iesi repede, ascultand de un gest scurt al Getei. Imi explicase mai tarziu ca nu ii place sa fie deranjata atunci cand primeste vizite, „si asa atat de rare”.

Mirosul crizantemelor persista inca, desi nu atat de puternic ca la inceput. Am rugat-o sa imi povesteasca mai departe, dar am surprins-o cu cateva lacrimi in ochi, iarasi. Sotul ei lucra la vremea aceea ca inginer electronist in Peru. Lucrurile mergeau excelent, dupa cum imi povesteste Geta. Cei 15 ani traiti in Peru ar fi putut fi, de fapt, o binecuvantare daca sotul ei nu murea intr-un accident de munca pe un santier din Lima si daca ea nu ajunsese sa lucreze ca menajera, castigand 100 de dolari pe luna. Pedro muri, pur si simplu, electrocutat din neatentia unuia dintre subalterni. Cu trei ani inainte de accident, Geta nascuse un baiat minunat. „Toate femeile peruane pe care le cunoscusem ma invidiasera – atat pentru sotul meu, cat si pentru fiul frumos pe care il aveam impreuna”, imi spune, asezandu-si mai bine baticul pe ureche. „Cand a murit Pedro am simtit pentru prima data ca am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Stiu ca am tinut pumnii stransi inainte si m-am rugat sa nu ma paraseasca. As fi luptat, nu l-as fi lasat sa plece si voiam ca El s-o stie.». Isi tinea si acum pumnii stransi, instinctiv. Nu am observat nicio perla mica cazand din ochii ei, insa. Geta este o femeie puternica. Insa oroarea ii patrunsese pana in fibrele cele mai ascunse ale gandului si simtamintelor.

Nasterea din nou

Privirea ii fusese strabatuta de un fulger luminos cand imi povestea toate aceste franturi de viata. Amintirile pe care si le intindea elegant in fata mea nu erau deloc vagi si nici nu pareau suspecte. Tot ce imi povestea parea un interminabil lirism, dar Geta nu isi privea cuvintele ca pe niste versuri dulci, ci mai degraba ca pe niste felii de viata. Imbracata modest, cu sosete groase, tricotate, cu un batic asezat stramb pe cap, cu ridurile adanci pe chip, dar cu verdele inconfundabil al ochilor, Geta era un tablou minunat. O priveam, o auzeam si ma bucuram atat de mult de compania ei.

Pe unul din rafturile dulapului tronau greoi cateva carti religioase si multe carticele de rugaciuni. M-am ridicat sa ma uit la cateva dintre ele; unele aveau filele ingalbenite de vreme, altele erau noi si curatele ca lacrima. De cand s-a inapoiat in tara si de cand l-a cunoscut pe parintele Manole, „cu Oastea Domnului a lui” – cum spune ea -, Geta s-a schimbat radical. Isi vari mana in vesta liliachie si scoase o cutiuta alba, in care erau cateva capsule verzi cu galben; inghiti una si puse cutiuta alba la loc, in buzunar. Cu parul prins intr-un coc mic si simplu, imi dadea impresia ca isi dezmembra propria viata, fibra cu fibra. La Oastea Domnului o adusese o colega din camin. Slujbele tinute de parinte, cantarile si poeziile iau dat de la bunul inceput „stari divine”, imi spune ea, stari asemanatoare cu ale unui copil nou-nascut care abia incepe sa se descopere pe sine si lumea din jur. Uitase petrecerile si usuratatea in care traise.

Sambata saracilor

In fata caminului, gradina se salbaticise. Stejarul mare si frumos ale carui ramuri se intindeau cu disperare peste ierburile crescute in neoranduiala spre casa de alaturi, parea desprins dintr-o poveste cu zmei. Adancita in ultima zapada a gandurilor, Geta se deschise iar. Nu stia prea multe despre Oastea Domnului, dar de fiecare data mergea la biserica preotului Vasile Manole. In fiecare joi se duce impreuna cu alti neajutorati – unii locuiesc aici, in camin, altii pe unde pot – pentru a participa la un soi de scoala duminicala. „Preotul ne invata ca pe niste elevi toate cele necesare unui adevarat crestin. Este ca la o ora de religie, din clasele mici. Multi dintre noi nu stiu nici cine este Iisus Hristos si ce a facut El pentru noi. Altii, pentru ca nu au dat prea multa importanta acestui aspect, au uitat lucrurile elementare. Parintele este aici pentru toti.” Sambata se intalnesc ca sa manance. Oamenii din parohie, impreuna cu ajutorul parintelui si cu cel divin, inainte de toate, organizeaza cate o masa in fiecare sambata pentru oamenii sarmani din oras. Desi obiceiul – caci a devenit o mica traditie in Biserica „Pogorarea Sfantului Duh” -, nu este mediatizat, parintele nu se grabeste inca sa il faca foarte cunoscut. De obicei nu vin mai mult de 30 de persoane. Locurile si portiile de mancare sunt limitate. Pe langa slujba preotiei, parintele Manole mai detine o firma de constructii. Cu siguranta, asta l-a determinat sa dea de mancare saracilor, caci din salariul insuficient de preot abia putea sa duca o viata modesta intr-o familie cu patru copii, de la 23 la 12 ani. „Il inteleg pe parinte. Nu poate nici el mai mult de atat. Ajutorul venit din partea oamenilor este o adevarata binecuvantare, mai ales ca el nu detine oficial nicio parohie. Ne-a spus ca ar vrea sa faca sambata saracilor mai cunoscuta, sa construiasca casa de adunare mai mare, sa vina mai multi la masa, dar trebuie sa avem rabdare. «Inca putina rabdare!», ne zice”. Dupa ce isi sufla nasul cu putere intr-un servetel de masa, imi povesteste si despre bucatarese, ca „sunt femei de treaba”, desi uneori isi fac treaba cam mecanic si fara prea mult suflet. „Pur si simplu gatesc, servesc repede si apoi se asteapta ca si noi sa plecam mai repede, pentru a curata totul”. Sunt femei cu dramele lor, cu povestile lor ingreunate de necazuri, cu ganduri batrane, albe si inaripate, ca un falfait tacut. Poate si-au pierdut rabdarea, dar Geta le intelege si pe ele. Nu se asteapta la o servire impecabila, stie ca nu este intr-un restaurant. Ceea ce o supara cel mai mult sunt micile conflicte dintre saraci, pe care preotul le aplaneaza de fiecare data, dar nu reuseste in totalitate cu duhul blandetii. „De multe ori, unii saraci sunt alungati de altii, pentru ca miros urat sau pentru ca sunt beti. Dar toti suntem o apa si-un pamant”. Nu-i plac lucrurile astea, desi niciodata nu a vrut sa para mai interesanta decat altii, mustrandu-i. Le da tuturor cate un sfat bun, atat cat poate si atat cat stie si ea. Majoritatea o asculta si o respecta, fara ca ea sa le impuna lucrul acesta. Ei stiu pur si simplu ca a urmat o facultate, desi nu a lucrat niciodata in domeniul respectiv, si prin asta le-a castigat increderea. Din pacate, facultatea nu a ajutat-o prea mult, pentru ca a ajuns sa lucreze ca o simpla ospatarita. Nu era platita mai mult decat un roman la ora actuala, asa ca nici nu visa la inapoierea in tara.

O surpriza neplacuta

Afara, era un amestec daunator de culori reci care musca. Cerul devenea, incetul cu incetul, liliachiu, stingandu-se incet in lumina. Stiam ca se apropie seara, dar nu doream sa plec inca. „Stii deja ca am fost adusa in tara de Paula, nu? Dar nimeni nu crede ca a apelat la Andreea Marin pentru asta!”. Rade zgomotos, in timp ce eu nu imi pot stapani mirarea. Era adevarat. „Am ajuns si la Surprize, surprize!. Cînd am primit telefonul Paulei, apoi al celor din redactie, am crezut ca visez. Intr-o saptamana eram inapoi in Romania”; dar lucrurile nu erau atat de roz pe cat sperase. Dupa intalnirea cu Paula, s-a grabit sa-si vada mama, pe care dintotdeauna a simtit ca a abandonat-o atunci, dar prietena ei i-a dat vestea cea proasta: mama ei zacea intr-un azil. A ajuns acolo dupa opt ani de la plecarea Getei in Peru. Profitand de faptul ca nimeni din familia ei nu mai tinea legatura cu Geta si urand-o indeajuns, fratele ei a vandut apartamentul pentru a pleca in Italia; apoi si-a trimis propria mama intr-un azil din Suceava. In prezent, mama nu mai traieste, iar Geta nu mai are pe nimeni. Fara casa, fara rude, fara posibilitate de contact, Geta a fost nevoita sa se mute cu baiatul de 15 ani din casa in casa, din camin in camin. Toata multumirea ei sta in faptul ca baiatul ei a ajutat-o, asemenea unui adevarat cap de familie, a urmat o facultate si munceste, desi departe de ea, tot in Peru, langa rudele tatalui sau. Ar da orice sa il aduca inapoi la ea, dar stie ca nu ar avea cu ce sa il multumeasca aici, asa ca accepta, cu inima franta, absenta lui zilnica. „Ma parasea tocmai acum cand stia ca il iubesc cel mai mult, cand ma invatase s-o fac. Exact ca si tatal lui”. Acum nu o ajuta cu bani, nu o ajuta cu nimic. Apoi, ca si cand ar fi uitat ceva, a ridicat degetul aratator in aer si a spus – „Da! Stiu de ce face asta. Pentru ca vrea sa scape de saracia de aici, nu mai vrea sa mai treaca prin experienta copilariei. Eu nu ii pot oferi comfort si bani”. Regreta faptul ca, pur si simplu nu a stiut si nu mai are cum sa il convinga sa ii ramana alaturi.

Craciunul uitarii

Am intrebat-o ce se va intampla cu ea de Craciun. „Nu pot sa iau legatura cu el, a vrut sa ma considere o straina si a reusit. N-am ce sa fac de Sarbatori decat sa stau acasa”. Caminul asta, „acasa”, cum ii place sa il numeasca este locul unde toti saracii isi traiesc viata linistiti, uitand de problemele reale care ii apasa zilnic, de multele lor boli. Se chinuie sa nu vada Nasterea Domnului ca pe o simpla zi din cate are anul, ci o sarbatoresc asa cum se cuvine. Geta mi-a zis ca fiecare are cate un globulet sau o beteala, primite sau gasite cine stie de pe unde, vin cu ele si impodobesc bradul din hol. Canta colinde si mananca cozonac cu nuca. „Eu si Lili facem un cozonac atat de bun, te lingi pe degete!”, ma ispiteste ea. Gandindu-se insa la despartirea de intreaga ei familie, fiecare Craciun al ei a fost intotdeauna unul amar, dar a incercat – si reusit – sa uite totul.

Cateva picaturi ii udasera mainile cu vinisoare atat de vizibile. Mirosul crizantemelor se naruise deja. Ca o minune, insa, flacaruia candelei era mai vie acum si izul de tamaie mai puternic si smarandul ochilor Getei mai ispititor. Isi lasa capul in palme, aplecata de toata greutatea pe care o ducea trecutul ei istovitor. Statu asa ceva timp si dupa ce eu inchisesem cu grija usa in urma mea. De afara, se vedea cum flacara mai dansa o clipa, aruncand umbre palide, translucide pe tavan, inainte ca femeia sa se ridice si sa o stinga cu degetele ei subtiri si tremurande.

Cristina Floroiu