Obrajii se straduiesc sa indese printre riduri urmele unor capitole incheiate. Buzele mai pot schita un zambet pornit din inima, iar ochii se lupta cu oboseala trecutului pentru a lasa la iveala sclipirile ce se oglidesc in privirea unui om implinit. Cu totii ne intrebam ce se afla sub chipul ce ni-l arata ceilalti. „Sunt unii care se nasc cu tot. Au ei vreun merit? Si altii care se nasc cu nimic. Au ei vreo vina?” ma intreaba Radita S., fara se astepte un raspuns. Isi prinde cu o agrafa parul rosu, sufocandu-l intr-un coc. Se intoarce cu fata catre geam si trezeste masina de cusut cu miscari lente. Acul intra si iese din materialul albastru in acelasi ritm, purtat de doua maini dupa liniile corpului pe care il va cuprinde.

In comuna Poduri, din judetul Bacau, nu este ureche sa nu fi auzit de „Radita, croitoreasa”. Retrasa de soarta intr-un capat de ulita, si-a investit toata energia in locul pe care stia ca nu-l va mai schimba decat cu un altul pe vecie. Poarta de lemn, proaspat vopsita in culoarea cerului senin se deschide greu, lasand sa mi se astearna la picioare un covor de iarba semanat cu flori de primavara. „Daca mai traia cainele meu, Lordut, sa vezi de ce privire calduroasa aveai parte!” ofteaza Radita uitandu-se dupa singurele vietati din curte, cateva gaini pitice ce alergau ca la intrecere. Usa casei de deschide usor, scotand la iveala lucruri vechi si noi deopotriva. A simtit nevoia sa le adune pe toate si s-a putut desparti de niciunele. Ce nu a mai incaput intre peretii celor patru camere, se odihnesc prin cutii in magazie.

S-a casatorit la 21 de ani, din dragoste credea ea. A lasat casa parintilor din varful unui deal si a coborat doar cativa kilometri. Pentru fratele si cele doua surori a fost asemenea unei mame. Doar cand a avut ea insasi copii a devenit pentru ei sora cea mare, ramasa prin preajma locului natal.

I-a placut dintodeuna sa faca haine. Nu a exersat pe papusi, caci in vremea copilariei ei nu a avut. A lucrat doar cativa ani la o sectie de croitorie. Apoi a inceput sa coase la masa ei de acasa. Intr-o pimavara, cand Mihaela avea 5 ani, iar Daniela 3, Costel, sotul ei, a plecat. A plecat ca si cum s-ar fi dus la un vecin, pana la magazin or la serviciu. Doar cu palaria pe cap si-o camasa alba atent calcata. Nici ea, nici rudele lui nu au mai stiut de el.”Nu ne-am certat, nu s-a pus vreodata problema despartirii, iar fetele ii erau dragi ca ochii din cap” ofteaza resemnata. Intrebarile si le-a innecat in gandurile fara sfarsit, cu timpul si-a dat seama ca raspunsurile n-au sa mai vina. Nu s-a resemnat de dragul celor doua fete, ce n-o lasau sa se simta vreodata singura si o trageau de maneca de fiecare data cand gandurile ii fugeau spre necunoscut. A copilarit alaturi de ele, oferindu-le de pe urma acului tot ce-si putea permite si chiar mai mult. Cu fiecare zambet al celor mici rana incepea sa se cicatrizeze, lasand totusi un semn adanc. De dragul lor casa a devenit un loc ferit de rele, plin de povesti si de papusi. „Daniela venea la mine in fiecare zi cu o alta dorinta: <<Ai pomis ca azi ii facem o lochita luuunga, luunga, loz si cu coldon malo!>> imi spunea ea rugatoare. Apoi vroia una exact la fel si pentru ea” si imi intinde cateva poze cu ele trei. Statea intre fetitele vesele in rochite cu volane si cu parul prins in codite cu funde mari. Acelasi cadru peste ani, cu doua fete majore si o mama pe chipul careia se citeste implinirea. Atunci, in urma cu vreo 10 ani, au mai auzit de Costel. Se auzea prin sat ca ar fi un om bogat si vrea sa le rascumpere iertarea cu multi bani. A fost doar un zvon menita sa redeschida o rana.

Masina de cusut dorinte

Usa casei Raditei era dechisa de tot mai multe maini. Prin „atelierul” ei au trecut oameni simpli sau bogati, modesti sau cu pretentii, de la muncitori care-si doreau pantalonul scurtat, sau casnice care vroiau un capot, la domni la ceva mai mult de patru ace, pana la doamne din inalta societate ce-si doareau rochii pompoase cum vazusera-n reviste. Asemenea cerintelor, materialele luau forma corpului, detaliile- forma gustului. Toate treceau prin acul aceleiasi masini de cusut, pe care se vede scris „Ileana” cu literele tocite. Nu a schimbat-o niciodata. Spatarele scaunelor erau ingreunate de materiale de tot felul. Toata lumea iesea din casa din capatul ulitei multumita, caci venind cu metri de material, pleca cu haine pentru sufletul lor. „Cand se uitau oamneii in oglinda asta si erau incantati, eu eram mai multumita decat ei” spune ea gandindu-se ca asa si-a crescut cele doua fete, invidiate de toti pentru hainele lor. Dar le-a invatat de cand se jucau cu papusile ca hainele sunt doar un ambalaj. Necesar, care face de multe ori diferenta, care hraneste aparentele, dar care conteaza mai putin si care paleste daca in interior suntem imbracati neingrijit si neglijent.

Pentru toate nepoatele ea este „mama Radita”, destinatia preferata de vacanta, cu cea mai primitoare imbratisare, cea mai frumoasa gradina cu flori si cea mai buna dulceata de capsuni. Ceea ce cladise incet, cu lacrimi in coltul ochilor si umbra dezamagirii reflectata din trecut, incepea iar sa se clatine. Sora cea mica, care ii era si cea mai aproape de suflet, s-a imbolnavit, iar dupa o luni de suferinta cancerul a invins-o. „Preferam sa fiu eu in locul ei!” doar atat reuseste sa spuna. Chipul i se intuneca, iar amintirile i se astern in fata ochilor, scoase dintr-un colt al sufletului unde le-a indesat intr-o cutie careia nu-i gaseste lacat pentru a le inchide sa nu mai iasa de acolo. Le alunga ca pe o naluca facandu-si o cruce si aprinzand candela de sub icoana Maicii Domnului. Spre ea i se indreapta privirea ori de cate ori poverile de pe umeri i se par prea grele, iar Ea ii mai ia de fiecare data cateva.

Dupa 20 de ani…

Intr-una dintre acele seri, cand apusul aduce cu el doar liniste, a sunat telefonul. O voce straina si rece o lasa fara cuvinte. Era de la o morga a unui spital din Buhusi. Fusese chemata sa-l recunasca pe cel care plecase in urma cu 20 de ani. Abia atunci a aflat ca traise izolat, lucrand intr-o padure pentru o fabrica de cherestea. Nimeni nu stiuse ce era cu el si de unde venise. Abia cand a fost diagnosticat cu cancer la gat intr-un stadiu avansat, s-a aflat ca era din Poduri. Dar intrebat daca vrea sa fie anuntata vreo ruda, el a raspuns ca nu are pe nimeni acolo. Cateva luni statuse in patul de spital, legat pentru a nu incerca sa se sinucida din cauza durerilor insuportabile care nu mai incetau cu nicun fel de calmante. „I-am recunoscut mainile la fel de fine ca-n tinerete, cu vanatai in jurul incheieturilor de cum fusese legat. Parul era la fel, castaniu, de parca nu trecuse timpul peste el” isi aduce aminte Radita. Isi pastreaza seninatatea si apuca un material negru pe care-l trece sub acul masinii de cusut. L-a adus acasa si l-a ingropat crestineste, la Biserica din spatele  casei. Pentru fete, el a ramas tatal lor si l-au scutit de orice fel de judecata.

In curte imi arata o magazia plina de cutii cu toate lcrurile ce n-au mai incaput prin casa. „Candva ograda asta era umbrita de doua aguzi!” si se aseaza pe trunchiul unuia dintre ei. Acum 4 ani, in locul acela a murit tatal ei. Coborase din deal sa-si vada fata, dar batranetea la secerat sub ochii ei. „Viata e… nu vreau s-o jignesc, dar uneori te loveste pana sangerezi!”.

Acum implinirea care nu-i paraseste chipul vine de la cele doua fete, casatorite in aceeasi vara a anului 2008. Chiar daca sunt departe de ea, sufletul mamei nu stie de granite si departari si nici de singuratatea unei vieti care-a tot pus-o la incercare. Crede ca exista ac pana si pentru cojocul ei.

Andreea Jugaru