Trei zile ca la circ

Cortul lor e mare si slab luminat. Din zori si pana in seara se pregatesc pentru spectacolul existentei.In timp ce altii zabovesc pe margine și se uita tanjind la scena multicolora, viata le continua si fara reflectoare puternice atintite asupra ei. Nu cere indurare de la public, dar nici nu crede ca trece nebagata in seama. Cu putin efort isi camufleaza tristetile in haine nostim croite si pretinde ca are umor. Ca la circ. Comedia nu e perfecta si ultimul hohot de ras nu se termina cu siguranta ca publicului chiar i-au placut poantele lucrate intre doua spectacole, in rulota. Tineri sau batrani, circarii sunt artisi veseli. Isi plimba zilele prin colturi nestiute si isi zugravesc zambete din tristeti secrete. Au intelepciunea mai mult decat o au altii, iar amintirile si le tin in cutii rupte de vreme. Acolo este viata lor. Un fel de tarm mut care inghesuie putine explicatii si multe suspine.

Tabara iluziilor

Era intr-una din zilele cand ploile nu contenesc sa cada. Cerul striga din toate colturile si lumineaza tot atat de des. Pe afisul din centrul micului oras vopseaua se prelinge si alearga sub pantofii trecatorilor speriati de potopul dezlantuit din senin. Masina, care de cateva ceasuri se plimba in susul si in josul strazii, nu isi mai are rostul in peisaj. Rupta de realitatea celor de afara isi pierde indemnurile in vazduhul de plumb. Circul a ajuns in oras. Timp de trei zile banda sonora o sa raguseasca pe strazile pustii, dar nu o sa se sature sa strige. La capatul puterilor, soferul se opreste si tranteste zgomotos portiera. Saluta respectuos, putin stangaci si trage anevoie usa dupa el. Ai zice ca nu-i de-al nostru, dar accentul de muntean il da de gol. Nu vrea decat o apa. Vanzatoarea i-o intinde peste tejghea si ii astepta maruntii pe care ii insira din stanga spre dreapta. Iese grabit si porneste motorul. Se aude din nou aceesi voce necunoscuta.

Spre seara nu le simti prezenta in zona. Renunta sa se mai anunte si se retrag linistiti in rulotele aliniate cu fata spre strada. Perdele mici si ingalbenite astupa gura de geam si lasa un ghem de lumina sa razbata afara. Zorii ii asteapta gata de munca si fara niciun betesug. Usile se deschid larg. In dos, ferite oarecum de priviri straine, costumele stau atarnate pe sarme innodate. Soarele rasare de dupa un nor intepenit de cand lumea in dreptul lui. Abia mai apoi am sa aflu ca ploaia nu e rodnica in viata unui circar. Multe raze de lumina le scapa printre degete, dar vremea buna inseamna sigurata. Printre copacii rari si mult noroi se incearca o noua lume. O noua experienta de viata cu legile ei prea putine si prea grele. Toti sunt imbracati in salopete de lucru. Din colt in colt se simte forfota si nu iti permiti sa ii urmaresti. Ai crede ca-i o intreaga armata cand, de fapt,numarul lor este atat de mic. Opt oameni liberi, legati intre ei de o mica scamatorie care ii face sa mearga mai departe.

Dintre toate „casutele” ticluite din te miri ce, una rasare mai mare si neagra. Oamenii care trec pe langa ei, stiu sigur ca acolo stau izolate animale veninoase. La intrare, batuta in cuie, o placuta ruginita arata ca e interzis. Asta le da cu atat mai mult motivul sa inventeze cele mai ciudate povesti. Nici prin gand nu imi trecea ca-i voi patrunde misterele. Atata farmec ascuns in povestile cu elefantii care ingenunchiaza si atat de multa realitate aici. Dupa reprezentatie nu li se lasa nimic. Doar haine obisnuite si magie deloc.

Materie bruta

Am dat la o parte bucata de material care atarna greu deasupra intrarii. Inauntru, liniste deplina. Doar zgomotul ploii care se razbuna pe o asa de lunga absenta. Intunericul devine suportabil in cateva secunde si sunt gata sa strabat cortul dintr-un capat in celalalt. Scaunelele de-o schioapa sunt aliniate in arene mici, ca la gradinita. In spate, bancile galbene plutesc in balti. Mai sunt doua ore pana la primul spectacol si nimeni nu vorbeste. La un moment dat apare furtunos acelasi om din prima zi a venirii lor. Soferul e mic de statura. Pe sub mustata neagra si stufoasa rasar frumos aliniati dintii de un alb aproape perfect. Zambeste des. E suspicios in politetea lui. Pune multe intrebari si se opreste brusc cand isi aminteste ca mai are de facut cate ceva pana la marele moment. Alearga greoi spre taraba mica, plina de sucuri, floricele si dulcuri. Toate unguresti. Nu stie sa imi silabiseasca numele inscrise pe cutii, dar imi garanteaza ca nu-s asa de rele. Florin Petrescu le stie pe toate si-i place tare mult sa povesteasca daca te simte „de incredere”. Te adulmeca mai intai si daca ai unda verde de la el, pare ca-i interminabil in cuvinte. De curand a fost in vizita acasa. La 40 de ani nu vorbeste cu nostalgie de locurile natale, pentru ca se simte in el dorinta de a fi hionar. De pe malurile Dambovitei, si-a lasat orasul natal, Targoviste, si-si petrece anii alergand pe unde nici nu a gandit vreodata. „Sunt aici de doi ani. Imi place. E adevarat ca sunt si sacrificii, e normal. Nu-ti vezi casa decat o data la doua luni, daca te duci. Cu spectacolele astea multe, se poate si la trei luni. Dar, in rest, e asa frumosa viata!” Imi sopteste toate astea la ureche. Daca nu cunosti vreun secret, el e omul potrivit si dispus sa-ti zica mai mult decat ai vrea sa auzi. Rupe zgomotos o punga mica de boabe de porumb si le azvarle in masina de facut floricele.”Masina asta e a patroanei, dar cat se imbraca ea, cat face spectacolul, eu am grija de vanzare. ” Nu degeaba unul din colegii lui imi va spune ca-i „uns cu toate alifiile”. Are ceva atragator in firea-i zbuciumata. Poate un pic prea multa verva si neputinta de a-i face fata. Cele mai multe informatii le rastoarna pe nerasuflate, dar problema lui cea mai mare e patronul. Ii sticlesc ochii jucaus.Datorita lui cunosc o parte a lumii din rulote, caci restul are sa mi se releve mai tarziu. „Tot neamul patronului e de circari. Patronul e cel mic, cu palarie, care alearga de colo-colo. Sunt mai multi frati si fiecare e cu circul lui, dar ceilalti sunt prin Ungaria, majoritatea. Patronul s-a nascut la circ. Mergand cu circul prin Ungaria, mama lui l-a nascut. Inainte nu era cu masini si rulote. Aveau carute si prea putin confort”. I se taie resipratia. Adapostit de o umbrela imensa, intra seful cel mare. Atat de scund si tanar, nu pare sa-i pese ca angajatul pierde vremea stand la baliverne. Dupa ce iese, nea’ Florin isi relaxeaza muschii fetei:”Nu prea stie romana. Daca vrei sa stati de vorba cu el, o sa va ajute Otilo. Doar el vorbeste ungureste si poate traduce. Ca un translator.” Rade repede si spune mai departe. Pentru el lucrurile stau asa cum se vad. Nu are timp sa le vada altfel si nici nu crede ca e necesar. De altfel, el nu e artist. E doar soferul si atat. Trage un balon din galeata plina, mi-l rasuceste si-mi arata ce-i un catelus la circ. „Pentru amuzament, nu de alta….”

Sa facem circ

In mijlocul scenei un baiat subtirel se chinuie cu o matura sa arunce apa in parti. Pare ca s-au dezlatuit puhoaiele pamantului peste natura, tocmai acum cand timpul le mananca din farmec. Peste tot numai apa. Orice efort de a stavili puhoil este zadarnic. De cateva minute Otilo se chinuie cu reflectoarele si strange din buze. Nu mai are rabdare. Il lasa asa si trece mai departe. In fata monitorului masoara ritmul cu piciorul si vorbeste scurt. E important sa se concentreze. Otilo face toata treaba si nu prea e in apele lui daca il deranjezi putin. Il urmaresc fara sa-mi fac prea mult simtita prezenta si tac. Din toate boxele presarate prin jur iese un zgomot dureros pentru urechile mele. O mica eroare de sistem si bate gongul. Nu incepe inca. E un gong cu repetitie, apoi din nou liniste. Pe sub banci apa intra si mai multa. Pana la urma se impaca cu ideea si se retrag amandoi.

La intrare, nea’ Florin pregateste biletele. „Pentru copii, e 15 lei. Pentru adulti e 20 de lei.” La circ, vremea urata inseamna randuri goale. „Spectacolul e acelasi mereu, dar publicului nu-i arde de glume in frig”. Timpul trece cate putin si de nicaieri se iveste un copil ratacit de vant pana langa steagul Ungariei. Ascuns pe jumatate de materialul ud, silabiseste cu frica: „Daca sunt singur, pot sa intru?” Nea’ Florin nu ii acorda atentie. Pentru el e un bilet in plus. Baiatul ocupa un loc in primul rand. Scoate 2 lei pentru o acadea si o roade nervos. Dupa el incep sa curga cererile. Unul cate unul cartonasele zboara, dar nu suficient. Multe din locuri raman goale.

Mai bate inca o data gongul si muzica se dezlantuie de peste tot. Vocea lui Otilo suna sacadat in microfon. Are accent de ardelean si abia atunci imi dau seama ca e glasul din masina. Tonul lui, bine lucrat, urca si coboara in intervale scurte de timp. „Circus Alexander! Bine ati venit la Circus Alexander!” Face multe piruiete si reverente. Nu mai e acelasi cu cel de mai devreme. Pe cap are legata o esarfa neagra. Pantalonii largi si lasati pe solduri ii imbraca picioarul pana deasupra papucilor argintii, iar bustul se contureaza bine in spatele unei veste albastre si transparente. Acum se simte in largul lui si-i este foarte bine asa. Atmosfera explodeaza ca dupa o mare liniste. Toti copii aplauda veseli. Au uitat de torentii de afara. Inauntru se incalzeste.

Primul artist este maestul Valentino. Are parul carunt si statura solida. Dintr-o palarie verde scoate oua pe care mai apoi le inghite cu pofta sau le arunca spre public si le gaseste dupa urechea unui prichindel. Copilul rade pe saturate si se scarpina in locul cu pricina sa se convinga daca nu-i ceva necurat la mijloc. De nicaieri, acest maestru imbracat in haine putin ponosite, scoate o masina de bani. „Observati cum se misca banii deasupra capetelor? Copii, vreti bani?Cu totii vreti bani?” Banii nu sunt decat la el in mana. Cand ascunde prima moneda in pantalonul unui baietel scoate de acolo un sarpe de guma pe care il flutura provocand panica si glasuri pitigaiate.”Hocus pocus preparatus abracadabra! Palnie, apa, fa-te tuica!”. Are desaga plina, batranelul. Poantele lui mici aduna numai rasete sincere si apluze slabe. Manutele sunt prea usoare sa sune mai tare.

„Duo picard” este nota de elegata a prezentarii. Ea este blonda, micuta si voluptoasa. Zambeste si isi scoate de fiecare data piciorul pentru reverente dragute. El este la fel de scund, cu cioc, parul dat pe spate, sacou argintiu cu paiete si pantofi lacuiti. Sotia lui danseaza, din spate sunt adusi trei caini mari. Patronul si nevasta lui intra de trei ori in scena. Au caini, ponei si numere suspicioase pentru oricine mai crede in realitate. „Cainii nu sunt de rasa”, ma asigura nea’Florin. Dupa fiecare saritura frumosa unguroaica le ofera recopensa o bucata de mancare speciala. Se retrag la fel de frumos pentru ca a doua zi sa zambeasca altor fete, in alta atmosfera.

Otilo se prezinta singur si fuge de langa calculoator in mijlocul scenei sa manuiasca serpi, tarantule si sa inghita foc. Toate astea garnisite cu o melodie incarcata de suspansul necesar. Ascunde misterul in lumina difuza, isi unduieste corpul frumos si nu se vrea in centrul atentiei. Sarpele e actorul principal.Toate mamele sar in spate si isi astupa ochii de teama fiarei. Micutii casca gura si incep sa planga. Nu stiu prea bine ce e acolo, dar zarva generala le atata frica. La sfarsit se ofera sa faca poza cu un boa lung si gros. Cinci lei o instantaneie veninoasa si zece lei una calare pe un ponei dragalas si cuminte.

Multa lumina. O bariera pe care nu o poti trece si admiratie. Scena nu e inalta. E galbena si rotunda. Toate privirile duc intr-acolo si dupa ce totul s-a terminat ramane goala, adormita si uitata de toti. Doar un loc unde rasete inocente se impletesc cu agerimea mainii, caini dresati, ponei hraniti bine sau tarantule exotice. E mai mult decat un simplu bilet sau un loc gol. Sunt toate credintele celor mici care nu stiu sacrificiile mai marilor artisti. Iluzia nu-i chiar asa inexistenta. Ea cladeste vieti interioare si existente materiale. Batalia intre circul veseliei si cel al vietii e tocmai acolo unde nea’ Florin a situat-o. La nevoie.

Cum e cand faci pe prostul

Sta pe pat si nu vrea sa-mi spuna prea multe. De teama ca nu il deranjez ma pregatesc sa plec. Nu vrea asta. Ma retine incet. Se ridica de pe pat si cauta de zor ceva. Astept. In dulap, pe un umeras din lemn, hainele maestrului Valentino au abandonat comicul. Cand in sfarsit revine in coltul sau de pat imi indica pe o poza veche o domnisoara inalta, pe sarma. „Urcand, coborand. E prima mea sotie. Am luat-o din Muntii Vrancei. Pastea oile. Numere grele, grele. M-am bagat in tinerete in numere grele.” Tace din nou si nu-mi raspunde la intrebari chiar daca ele curg neastamparate. „Alt barbat cu mai multi bani, cu mai multi bani decat mine. Frumusetea si tineretea pleaca. Nu stau. Uite, unicat, cum sta in picioare.” Da mai departe pozele si langa o maimuta nostima apare un barbat chipes, drept, aranjat, sigur. „Numere foarte grele am facut in viata mea. Acum le fac pe astea mai usoare. La 71 de ani ce sa fac?” Abatut, pare ca deapana amintiri uitate chiar si de el. Isi regreta batranetile si nu ridica ochii din podea. „Viata la circ, hoinar, e dura. Cu ploi, noroi si cu o pensie mica. Altfel, as sta si eu acasa. Trei milioane cinci sute.” Rade usor in coltul gurii si isi priveste mainile care arata inca bine. Valentin Valeanu a stat 35 de ani in Bucuresti si acum locuieste in Ploiesti, intr-o garsoniera. „Am mers pe sarma, la inaltime. S-a slabit inima. Nu avem incotro cei care suntem in breasla asta. Cat am fost tineri o faceam din placere. Acum o facem ca trebuie.” Batranul nu isi arata anii, dar e plin de ganduri. Le insira cum vrea el. Nu vrea sa fie presat. La o intrebare mai grea isi freaca tamplele. „La inceput montam circul, il demontam, furam meserie pe scurt. Dar cu multa, multa munca. Pe scena orice artist se simte bine. Acolo trebuie as fie numai artistul. Nu trebuie sa se mai gandeasca in alta parte. Sa faca ce are de facut. Copiii ma plac. Altfel, cred, ca nu ar mai aplauda.” Se stanjeste sa-mi vorbeasca deschis, in fata. Abia apoi ii aflu motivele. „Fara dantura artistul nu arata decat ca o moarte”. A spus-o. Acum stiu si eu de ce ii e teama. Putin dupa asta ii revine culoarea in obraji si-mi marturiseste cu lejeritate ca numarul lui nu e decat iuteala de mana si nebagare de seama. „E usor, dar fara talent nu se poate. Trebuie sa ai chemarea publicului .” A avut patru sotii. ” Toate tinere, frumoase. Asa se cerea cand plecam in Rusia, in strainatate. Partenera sa fie frumoasa. Eram nevoit sa ma casatoresc.” Domnul Valeanu a lucrat la toate circurile mari din tara si de peste tot. Batranetile il supara. „Se cere tinerete, nu batranete. Atata timp cat esti batran nu esti si frumos. Toate au fost si s-au dus. Nu pot sa ma supar pe nimic.” Privirea ii contrazice spiritul aparent optimist. E trist. Atat de vesel si atat de trist. Extreme. „Nu am bani. De aia vin la circ sa fac pe prostul. La noi a face pe prostul inseamna ca o facem. Nu suntem. Asa e meseria. Asa vrea copilul. De scoala e satul. El vine sa se distreze, sa vada, sa auda altceva.” S-a nascut in Targul Frumos. Rudele le are la Pipirig. ” De pe mama imi spune Creanga. Mama imi povestea despre Ceanga. Ca nu este adevarat ce scrie in carte. Dar noi nu le-am bagat in seama. Eram copii. Am copilarit in branzaria lui David Creanga cat a trait mama.” Este cardiac si asta nu pare sa fie cea mai mare problema pentru el. „Viata de circar e placuta. Cat esti tanar. Avem educatie sportiva. Se spune ca ala care a trait mai mult a fost mai destept. Nu putin si bine.Acum eu ce sa zic ? Decat sa mor ca Eminescu, destept, la 39 de ani, mai bine fac pe prostul la circ si traiesc mult. Asa imi convine mai mult.” Timpul liber si-l petrece in scurte calatorii cu bicicleta sau motoreta. Pentru el circul e libertate. „Fiecare isi alege viata lui. Dar acum e mai greu decat atunci. Oamneii nu aveau TV. Cand mergeam la un camin cultural, stateau afara, pentru ca nu aveau locuri. Iesea toata lumea la spectacol. Acum nu intreaba nimeni. Nu mai e industrie. Nu se mai stie nimic.” Fostele sotii sunt casatorite in Polonia si America. „Am avut patru divorturi inaintate de mine. Nu mai puteam sa mai suport frumusetea. Erau fidele pana la un moment dat. Pana s-au vazut mari artiste. Dupa, vorbeau cu mine altfel. Dar daca nu le aveam nu imi faceau chemare in strainatate. Sa scoti dintr-o ciobanita o artista, e lucru mare. Trebuia sa fie frumoasa si domnisoara. Daca nu era domnisoara nu puteam sa scot ce aveam nevoie. E una sa deschida o femeie ochii la un barbat si alta e sa fie al doilea, al treilea. Altfel vede. Pe primul nu il uita niciodata. De patru ori am impartit tot ce am avut. Am ramas sarac, sarac. Dar am ramas cu viata. Am avut doua case, doua masini, doua rulote. Cand traia lumea rau, eu traiam foarte bine. Asa-i viata noastra. Buna, rea. O avem.” De mult nu a mai povestit atat. Isi pastreaza de fiecare data ritmul. Nu iese din starea necesara. Circul l-a crescut si prin circ a ajuns aici.” Cand aveam serpi dormeam cu ei. Si o data, un sarpe din ala mare era bolnav. N-a murit sarpele pana nu am venit eu. A pus capul aici si a murit. S-a atasat de mine.”

Stapan peste rulote

Alexander Picard are 30 de ani. Pamantul pe unde calca il stie prietenos. Niciodata, in afara specatolului, nu se desparte de palaria lui maro. Are ochii negri si priveste intens. Transmite multe prin prezenta, dar nu ii place sa vorbeasca. S-a nascut pe undeva prin Ungaria. Toata familia, de cand se stie pe lumea asta, a iubit circul si au practicat meseria cu cea mai mare iubire. Otilo imi traduce propozitiile din care nu inteleg nicio iota. Pe chipul patronului intervine o umbra cand vorbeste despre mama pe care a pierdit-o recent. Tatal lui locuieste in rulota alaturata si isi poarta doliul cu mandrie. In timpul spectacolului rade senin si iese des afara. Isi aminteste, ca pentru sine, ca in tinerete circul era altceva. „Arta. Nu necesitate.” Pe Alexander l-a facut din dragoste si s-a nascut in caruta. La nasterea lui, povesteste batranul, o colega l-a harazit circar. Nu si-a dorit inca un circar in familie, dar destinul l-a adus aici. Cu o sotie blonda si o rulota americana. Se departeaza incet amandoi. Zambesc in secret. Stiu ei mai multe despre ce nu se vede.

Tinerete de circar

Era in vara lui 2005 cand a ajuns printre ei. Pe vremea aia erau mai multi. Isi aminteste cu nostalgie despre toate prin cate a trecut. Parca ar fi de cand veacul. Nu face decat 30 de ani si datorita lui merge treaba ca pe roti. In mana lui sta autoritatea si privilegiul de a cunoaste limba romana. Otilo Varga s-a nascut in Sfantu Gheorghe. De la 20 de ani si-a luat tineretea in cap si a plecat de langa ai lui. Vorbeste ca un mare intelept. „Am facut atatea si atatea. Am fost sef de atelier la termopane, singurul baiat intr-o tipografie de 20 de femei. Am facut diploma pe jumatate de an si am plecat. M-am saturat. Nu era pentru mine sa stau acolo. Douasprezece ore in acelasi loc, cu aceeasi oameni. Asta-i altfel de viata. Mai mergi, mai stai de vorba.” Nu-si idealizeaza meseria. Stie doar sa o exprime in cifre, iar cifrele astea inseamana siguranta zilei de maine.” Se castiga bani frumosi din asta. Daca esti destept si stii ce vrei, poti. Daca eu vad ca merge, imi cumpar un crocodil. Iau pe spectacol trei milioane. Daca cumperi un sarpe, nu se merita sa fie unul mic. Un sarpe mare e reclama. Un sarpe mare, un crocodil mic, 4-5 paianjeni. E o suma. Dar cand zici ca vreau patru milioane pe spectacol si sase spectacole pe saptamana…Atunci pot sa ma duc pe strada si sa zic: eu castig 72 de milioane pe saptamana.” In rulota lui neagra se ascund Serpii si tarantulele. Le tine ferecate in dulapuri mari. „Sarpele te cunoaste.” Scoate dintr-un sertar cateva cartonase colorate si le enumera din memorie. „Prima data, la circul Europa raspundeam de afise. Unde-s puse, cum sunt puse. Tot. Apoi vindeam bilete. Am facut de toate. Vindeam la buffet, eram clovn. Acum, daca vrei sa traiesti trebuie sa faci tot. Eu de unde am plecat, am ramas prieten cu toata lumea.” Cu aceeasi atitudine nostalgica evoca timpurile copilariei. „Un vis din copilarie. Atunci era un vis. Azi e realitate.” Toata intelepciunea vine din bucuria de a deveni tatic. Peste 2 luni.”Cum un tigan are 6 copii si toti 6 cresc, nu pot sa nu cresc si eu un copil. Cad peste cap si asa il cresc.” Inghite foc, dreseaza serpi, face economia circului. Otilo stie ca „ce iti aduce viata nu poti alege.”

Ma lasa si privesc tarantula de aproape. Ma inspaimant putin de mica aratare si ma linisteste zambind. Afara, ploaia a stat. Cerul se insenineaza din vest. In spatele cortului patronul i-a adunat pe toti la sfat. A doua zi pornesc spre Roznov. Acelasi ritual al zambetului mestesugit si artisti niciodata obositi. Ii las senini. Domnul Valeanu ma striga din usa rulotei mici:” Umbrela!”. O aduce repede si Alexander Picard imi spune glumet:”Poate maine nu mai ploua!”

Ana-Maria Durila