Nici ei nu stiu sa-njghebe-n vorbe clare de unde li-i neamul si in ce pintece s-a nascut dansul Chiparusului. In comuna Nereju, de unde Muntii Vrancei se-nchina spre Rasarit, oamenii nu si-au uitat rostul. Datinile de la poalele Monteorului stau ascunse departe de priviri chiorise in spatele unor masti hide ticluite adinc si mesterite asa cum stia in vremuri apuse Ioan Amariei Ursu, strabunicul mesterului Serban Tertiu, un uncheas stirb si ars de soare ramas martor al miturilor prafuite ale dacilor. Iar ulcelele si fluierasele lui Nea Pavel Staruiala sint tezaurul din lemn nou de salcie lasat pentru cine i-o pasa sa-l ia in grija peste timp.

Mocanii din Chiricani, undeva la vreo jumatate de ceas la pas intins de Nereju coboara rar la poale, la nerejenii chiaburi, cu case inalte acoperite cu tigla aramie. Acolo, dupa urcusul anevoios pe drumul de tara, „sus, dincolo de troita, sub deal, tot inainte pina-n fund, cind nu mai vezi decit casa lui”, locuieste Serban Tertiu. Mesterul ramas cu o mina de ucenici isi duce traiul fara sa se gindeasca prea mult la cele lumesti. De vrea cineva sa-i cumpere vreo masca, e bine, ca merg mai departe si ajung poate la cei ce nu stiu de nerejeni. De nu, i-e tot una, ca important e sa nu se piarda datina aici, in inima locului, si sa isi aduca aminte cineva si dupa ce s-o curata, de mastile lui Nea Serban, aducatoare de curatenie sufleteasca in lumea celor drepti. „Am invatat traditia mastilor populare de la taica-miu, Pavel Tertiu si el de la bunica-su, Ioan Amariei Ursu. Il ajutam pe taica-miu pina sa merg la scoala, pe la sapte-opt ani si-apoi pe la noua-zece in ajutam cind avea contracte cu Muzeul Satului din Bucuresti, cu Casa de Cultura din Focsani, apoi a facut masti pentru ansamblul Chiparusul, de la Caminul Cultural de la noi din Nereju”. Mesterul e scump la vorba. Desi s-a obisnuit cu toti curiosii care-l trag de limba si-l iscodesc sa le povesteasca despre mastile vechi de cind lumea, Serban Tertiu se simte mai bine printre vopsele si piei cumparate din tirg. Iar mestesugul nu-i treaba pentru orice om.

Trebuie sa lasi o farima din tine in fiecare masca si pe fiecare chip mizgilit cu vopsea colorata care se jeleste de-a pururi sau rinjeste din spatele dintilor de fasole. Fiecare are povestea ei ascunsa dincolo de niste pleoape singerii. „Eu cind fac 40-50 de masti nu vreu sa samene una cu alta. Sint vesele, nacajite, Le fac din piei de capra si de oaie. Astea din piei de capra le caut cu lina mai mare, ca asa ies mai latoase, mai bogate si mai urite. Cum sa zic, ele asa trebuie sa fie, mai hide ca sa sperie duhurile rele de la inmormintare. ” Mastile intruchipeaza babe, mosnegi, ursari si ursarite. Dupa ce alege pielea de capra si o aduce acasa, mesterul o tine in apa calda aproape o zi si dup-aceea le spal cu detergent, le limpezeste bine s-apoi le-ntinde pe-o plasa de-a lungul grajdului unde se usuca in tihna. Nea” Serban foloseste tipare vechi de cind era invatacel in atelierul tatalui sau, Pavel. Povesteste cu vocea stinsa cum decupeaza pieile curate dupa model, le decupeaza, tunde cu migala si le rade. Ochii rosiatici, pielea colorata in nuante arse si dintii albi din fasole uscata apar pe rind dupa aceea, din migala pictata deja pe suflet batrinului mestesugar. Si de ce-au lina mai mare, de ce ies mai impodobite.

Dansul de la poarta mortii

Satenii spun ca datina de la priveghi din imprejurimile Nerejului e pastrata de la stramosii daci. Acum, putini isi mai amintesc traditia veche asa cum a fost transmisa de demult, de la baba la nepoti. Putini mai danseaza si se fericesc cind cineva pleaca dintre ei. Nerejenii legati de mostenirea si cutumele strabunilor se string inca in canarale, cum li se zice in partea locului, in cete de barbati vinjosi trecuti prin viata. Privegheatul mortului dureaza trei zile. ”Cind murea cineva mai batrin, se facea un foc in curte si veneau vreo opt-zece oameni care purtau mastile traditionale, cu cojoace mitoase de oaie intoarse pe dos, erau legati cu lant la mijloc si dansau Chiparusul. Unul cinta din flurier, altii jucau in jurul focului si urlau strigatura Chiparusului Am mai prins si eu dansuri. Cind eram micut, noi, copiii, nu puteam sta pe linga unchesii aceia mascati ca se facea ca ne toarna pe foc”, ingina fauritorul de masti, incretind usor adinciturile din coltul gurii intr-un zimbet. In comuna izolata la poalele muntilor vrinceni, oamenii nu-si bocesc mortii. Se fericesc si sar peste foc, ca sa se sperie Dihania de veselia lor. Iar mastile din lina sau cele sculptate in scoarte de copac se spune ca trebuie sa alunge duhurile rele care-si cer fratele ce tocmai a plecat dintre cele lumesti. Pentru ca, la Nereju, oamenii nu mor niciodata, ci pleaca printre cei buni si curati, iar saritura ursarilor legati intre ei cu lanturi peste foc coloreaza tabloul trecerii dincolo de trupul uscat. Pomul, pentru nerejeni, urzeste o pinza cu ite lungi, pe care femeile locului spun in culori povestea vietii :

„Omule – pomule,

Omule – pomule,

Cine pleaca? – Om bun!

Cine-l izgoneste? – Viata!

Noi sintem aicea

De cind lumea si pamintul,

Inaintea noastra fosta,

Numai soarele si vintul!

Chip-chip-chiparus

Zabala curge printre maluri

Si-n ea sint pesti cu solzi de aur.”

Serban Tertiu e printre ultimii apostoli ai Chiparusului. Ansamblul folcloric de dans de la Nereju are vechimea Calusarilor. Cintecele din bucium, canaralele si strigaturile tipice pentru inmormintari si Anul Nou ramin pentru sateni marturie de netagaduit ca nu sint ai nimanui si ca au ceva din bogatiile acelea care devin istorioare de spus la caldura focului de tabara. Imbracati in portul vrincean de la munte, cu cioareci albi si camasa larga prinsa cu serpar brodat isi cinta dorurile la fluier, trisca, bucium sau ocarina. Tobosarul ansamblului, un mosulet rotofei si rosu in obraji, locuieste in vatra satului si e cel mai cunoscut mester dogar din Nereju Mic. Intr-o mansarda improvizata dincolo de niste scari abrupte din lemn, mosneagul isi pastreaza toba, fluierasele facute de el, si toate obiectele de dogarie mica pe care le vinde in tirg. In ansamblu a intrat de mult, de cind era holtei, dar dogaritul l-a invatat de prunc. „Eu meseria, am furat-o de la altii. Tata a murit in razboi si eu am ramas de pripas. S-am prins de colo-colo. Asa am invatat de cind eram prunc de vreo 15-16 ani. Si cu aiestea ma duc pe unde ma mai cheama prin tara la expozitii si iaca le vind, care cade, care nu cade, le iau inapoi„. Formele de cascaval, fluierasele subtiri, linguroaiele su butelcutele sint podoabele pe care o sa le ia cu el pe lumea cealalta.

Muzeul lingurilor de lemn

Pavel Staruiala isi aseaza stingaci palaria verzuie peste frunte si paraseste rindeaua maturind cu picioarele resturile de lemn de fag din atelierul cu pereti din chirpici urcind treptele subrede spre pod. „Fac treburi de-astea forme pentru cascaval, jucarii maruntele. Astea-s facute-n iarna, cind am fost cam bolnav am avut eu ceva cu tensiunea, ceva probleme si la cap si am ramas intr-o inconstienta de nu mai stiam ce-i cu mine, nu mai cunosteam nici copiii. Mi-am mai revenit eu asa, nu chiar bine, dar nimeresc oricum. Si am zis, eu is meserias, as mai lucra ceva. Nu muncesc tare, dar le-am mai luat cite-o leaca, cite-o leaca, cu daltita. Iaca astea-s facut numa de cind m-am ologit. Si acu m-am gindit eu sa fie puse aicea in pod. Pe mine m-au mai chemat, m-am dus, dar tre” sa am la ce veni.” Nea Pavel Staruiala n-a facut ulcele toata viata. De tinar a invatat sa bata doagele la butoaie mari, pentru vin, cazi, donite de lapte ori putini pentru bors. Cu timpul puterile l-au lasat si s-a intors catre partea mai putin mestesugareasca si mai mult artistica a dogaritului, ca oricum nu-l mai tin puterile sa bata la doage. Paharusele din lemn pentru tuica sint pirogravate cu motive traditionale din partea locului, iar cu linguroaiele de magiun s-a dus si la tirg la Sibiu, unde le-a vindut unor nemti o data tot ce-a adus cu el.
„Da” daca mor eu, tu de unde inveti?”

Atita doar il doare la suflet ca nu mai vor feciorii sa deprinda mestesugul dogaritului si sa cinte din fluier. Pleaca la scoala si uita de obirsie si de ce-i leaga de Nereju pentru un trai la oras.„E o meserie frumoasa si cautata, fiindca pe-acuma nu sa mai face, sa pierde treaba. Am baieti care-ar putea sa-nvete da nu le place. In meseria asta nu trebui” sa fii necajit, sa vrei le faci azi si mini sa le vinzi. Tre” s-astepti. Asta-i treaba. Ca ei ar vrea sa-si scoata pirleala toat-odata. Nu, Trebui” sa le faci acolo ca sa ai, si cind poti sa mai vinzi cite ceva, vinzi, cind nu, te hodinesti, astepti. S-am lucrat cu baietii de la camin, da iaca dup-aia au plecat la Focsani si-au uitat meseria. Stau cit stau ei acolo si dupa ce au terminat se duc in alta parte sau fac altceva. Nu le mai place dogaria”, si mos Pavel incepe a privi oftind catre peretele din pod plin cu diplome si imagini de cind s-a plimbat prin tara pe la tirguri si festivaluri de arta traditionala. Ce folos, daca n-are cui sa dea mai departe meseria? Supararea lui veche iese afara doar printr-un oftat caznit.

Durerea lui Nea Pavel Staruiala e aceeasi cu a vechiului sau amic din creierul muntilor care mestereste masti pentru dansul privegheatului. Putini din aceia care au plecat din Nereju s-au intors inapoi cu dor de-a pastra datinile care-i fac pe ei sa poarte cu fala numele de mocani. Si oamenii pe care i-au cunoscut de prin alte parti nu le-nteleg datina. „Nemtii luau linguroaie cu gramada de la tirg de la Sibiu. Noi ne intrebam oare ce fac cu ele, ca nu invirt ei magiun. Si-am zis ca sigur isi bat muierile cu ele… ” si izbucneste intr-un ris amar.

Alexandra Panaete