In josul bojdeucii, in Ticaul drag al lui Creanga, oamenii au mostenit bucuria povestirii. Au intrat de mult in hora celor auzite si facute din stramosi. Darul zicerii si atentia care li se acorda le au datorita „celui mai mare povestitor” care spre sfarsitul vietii s-a retras in marginea Iasiului si i-a admirat departarile. Cum toate persoanele care ar fi putut sa-i poarte de grija pentru lumea cealalta s-au risipit, Ion Creanga s-a procopsit cu mai multe strazi de vecini iubitori. In amintirea lui fierb in fiecare an oale mari cu sarmale grase. Cine se nimereste si inghite sarmaua, sa zica bogdaproste din toata inima. Sa ajunga pomana si dincolo, la Nica al lui Stefan a Petrei, nascut in Humulesti si stins o data cu anul cel vechi, undeva intr-o bojdeuca, pe ulitele Ticaului.

Tanti Didi, gospodina-sefa

Daca as fi mers mai tarziu la ea, poate as fi gasit-o mai gatita. Din zori a aprins afumatoarea, a strangulat toata sunca proaspata de porc si acum calca hainele nepotelului care „invata la Eminescu”. Tanti Didi e suspicioasa, dar vorbareata in felul ei. Are ochii puternic conturati de o dunga neagra si isi trece destul de des mana prin par. Apasa insistent cu piciorul pe pragul usii si se fastaceste voit. Dincolo de incapatanare ar spune mai multe decat toata mahalaua Ticaului. Nu-i chiar asa „de povestit la lume” ce face ea, dar a prins-o batranetea si inca se arata fudula, iar toate obiceiurile le inghite ca pe niste galuste mari si tari. Misterioasele sale indeletniciri de casnica ascund un secret. Tanti Didi il iubeste pe Creanga. Bojdeauca ii rasare in fiecare dimineata in fata ochilor, iar din josul rapii deapana toate povestile invatatorului. Pacat ca nu a mai apucat s-o cunoasca. Poate, cine stie, s-ar fi indragostit de ea ! Ce-i drept, ii e cam greu sa se gandeasca la ce ar fi putut sa faca. Rata la banca e prea mare, pensia nu-i ajunge si sotul nu stie nimic de toate astea. I-a mai ramas doar ulcica de sarmale aburinde pe care le imparte pentru sufletul raposatului vecin.

Asfaltare si sarmale

Ticaul, sau Valea Plangerii cum o numea Creanga, are toate strazile asfaltate. Unde nu-i asfalt, e pietruit si asta datorita „primului muzeu al literaturii”. „Daca n-aveam bojdeuca si acum innotam in noroi.” Toti iesenii din zona ii poarta recunostinta sarmanului scriitor si, asa cum el le-a dat asfaltul, ei ii dau sarmaua. Pofta de mancare a lui Nica sta scrisa in „Amintiri”. Pofta lui Ion e cunoscuta si mai bine in zona. „Ce-i mai placeau lui Creanga alivencile, si smantana si fripturile. Doar nu era asa rotofei degeaba.” Nici talentul povestitorului n-ar fi conturat mai bine iubirea de mancare pe care Tanti Didi i-o atribuie vecinului. „Cel mai mult ii placeau sarmalele. Si nu orice fel de sarmale. Sarmale oleaca mai grase si mai mari cu mamaliguta fierbinte”. Despre preferinta gurmandului se vorbeste din tata in fiu. Nimeni nu isi aduce aminte de cand s-a instituit traditia impartitului, dar acum e lege, e obligatie. „Creanga a iubit casa asta si noi ne mandrim cu el. Am crescut cu povestile lui. S-au spus multe povesti si despre el, dar daca vorbim despre asta ii bun, ca dansului tare i-o mai placut mancarea”. Numai gandul la slabiciunile lui o mai indulceste pe Tanti, pentru ca-i cam scumpa la cuvant.

Pofta-i lege in Ticau

In ajunul Sfantului Stefan, pe 26 decembrie, o mana de femei se aduna in bucataria prea mica, teritoriul lui Tanti Didi. Inainte sa o mai ajute si altele si inainte sa ii micsoreze pensia, ea singura era stapana peste sarmale. Le pregatea cu toata migala si le facea cum putea mai bine. De cativa ani incoace, putini la numar, vreo patru, cinci vecine i se alatura. „Vine fiecare cu ce poate. Eu pun carnea, una pune slanina, una legumele, orezul. Cum o fi. Depinde de ce are fiecare”. Usor rusinata imi marturiseste ca de cateva ori a vrut sa renunte. „Daca nu sunt bani!” Nu a stat mult in cumpana. Parintele de la parohia Sfantul Haralambie si-a pus toata baza in ea si a mers mai departe. „Cum ziceam, vin toate la mine. E mic tare spatiul, ca abia incap eu, dar ne descurcam. In functie de cata carne este, punem slaninuta. Trebuie oleaca mai multisoara decat mi le-as face pentru mine. Lui ii placeau mai grase si apoi, ce-i al mortului, sa fie la el acolo. Sa-i priasca ! Oleaca din toate, mai o vorba, mai una alta si e gata treaba. A doua zi le dam la sfintit. Sa fie primite in cer.” N-au nicio reteta speciala si nici nu spun povesti cand le invelesc. „Daca ar vrea nepotul sa stea cu noi, i-am mai povesti lui cate una, alta. Dar ce sa caute el cu niste babe ?” Se amuza de ce-mi spune si se trage usor mai spre mine. „Anul asta nu cred ca mai facem aici sarmalele. Nu prea vreau sa-i mai fac mizerie nurorii mele.” Si asa, tot ii place „Soacra cu trei nurori”.

„Asta-i moda de-acuma”

Chiar daca Nica al lui Stefan a Petrei nu a fost usa de biserica si mai marii l-au dezbracat de hainele preotesti, parintele Branza de la parohia Haralambie ia pomenirea ca pe o datorie. In ziua Sfantului Stefan ii aduna pe toti la bojdeuca si slujeste bucatele stranse de gospodine. „Aduc mere, nuci, coliva, colaci, vin si sarmale calde. Fierbinti.” Blagosloveste cum stie mai bine si le sloboade in mainile colindatorilor care inca ii mai calca pragul domnului invatator. Gurile rele spun ca a devenit o moda oala cu sarmale. Cand se aduna toate gramajoara numara cam noua sute. Nu ramane nici una, dar „prea e ca la nunta”. De pe acum freamata Ticaul de bucuria sarbatorii care vine. Nu intereseaza pe nimeni daca-i prea mare pomana. „De unde e, sa mai fie.” Lui Creanga i-au placut sarmalele, lui Tanti Didi ii plac povestile, spuse la gura oalei de lut umpluta cu „gologoaie” impletite in foi de varza in ajun de an nou.

Ana-Maria Durila