In campusul studentesc „Gaudeamus” din Iasi, containerele atrag zilnic o mana de oameni care-si incearca norocul. Scormonind printre resturile altora, isi povestesc viata cu seninantate, pentru ca ocupatia lor „de criza” ii tine la limita dintre cersetorie si onoarea omului care munceste. Nu-si plang de mila, insa regreta alegerile facute in viata.

Pentru unii, viata pe strada inseamna deznadejde si timp pierdut. Pentru ei insa, acest trai inseamna un mod de supravietuire si „adevarata experienta de viata”. Prea rusinati sau prea orgoliosi ca sa ceara sau sa accepte ajutorul celor din jur, ei se multumesc cu ceea ce altii considera nefolositor. Singurul lor prieten adevarat este „buzunarul atunci cand e plin”, iar singurul act este „buletinul de strada”.

„Daca dreptatea ar fi o sarma, as indrepta-o.” Nea Petrica are 50 de ani si citeaza cu precizie din Eugen Barbu. Mereu jovial, raspunde la intrebari cu citate si spune ca este „ortodox convins”, cu frica de Dumnezeu. A terminat liceul in Iasi, a lucrat la Antibiotice, de unde a fost dat afara cand a fost prins furand niste ulei. Acum insa nici macar nu se mai gandeste la furt. Are trei baieti plecati in strainatate, dar dupa divortul de sotia sa nu mai stie mare lucru despre familie.

„Cel mai mare esec al meu este ca am ajuns sa simt singuratatea, dar am realizat ca am gresit. Nu mi-e rusine sa mananc de la gunoaie, nu am nevoie de ajutorul lor”, spune barbatul, care acum rascoleste containerele din apropierea caminului studentesc „Gaudeamus”. Locuieste intr-un garaj de beton in Ticau, nu mai are act de identitate din 1987, iar politia il amendeaza si de doua ori pe zi. „In fiecare dimineata merg la crasma din centrul Ticaului, unde e posibil sa gasesc ceva de munca. Daca nu se iveste nimic, vin aici la Gaudeamus si imi incerc norocul in containere”, marturiseste omul, cu privirea atintita spre un student care vine sa arunge gunoiul.

„O scurta sovaire si devii o amintire”

Printre containerele pline cu gunoaie, nea Petrica se gandeste la cel mai bun sfat primit in viata sa. „Tatal meu mereu imi spunea: «La munca, baiete!»”. Astazi, Petrica este cunoscut drept un om care poate sa faca orice. A muncit pentru oameni importanti din Iasi, printre care si poetul Emilian Marcu. Ii place sa citeasca mult. Afirma cu mandrie ca a avut privilegiul de a tine in mana un manuscris de-al lui Eminescu. Spune ca nu exista carti proaste, iar ultima carte pe care a citit-o a gasit-o in gunoaie. „Este o carte ce poate fi citita in 16 feluri distincte. E vorba despre o persoana care gaseste o geanta cu bani, iar in functie de ce ar alege sa faca cu banii, se creeaza scenarii diferite. Acasa am si alte carti, dar le tin in pungi pentru ca nu am alta varianta. Ma gandesc sa le duc la anticariat, poate altcineva are nevoie de ele. Eu le-am citit”, spune barbatul.

Cel mai mare vis al sau este sa zboare cu avionul. „Cunosc toate orele de plecare ale avioanelor din Iasi. Le urmaresc de cand apar pe cer si pana cand nu se mai vad”, se insufleteste bucuros nea Petrica, trecandu-si mana prin barba ca un arici. Vorbeste despre oamenii ce cauta in gunoaiele de la Gaudeamus ca despre o comunitate sau o „mahala”. Aici trebuie sa te faci respectat, chiar daca ai de invatat de la oricine.

„Viata de strada este foarte complicata si dura. Este, de fapt, lupta pentru supravietuire sau legea nescrisa a naturii. Aici functioneaza doua principii: «mi-e mila de tine, dar de mine mi se rupe inima» si «o scurta sovaire, si devii o amintire». Daca nu esti atent, ceilalti iti iau mancarea de sub nas.” Dupa cativa ani petrecuti in „lumea gunoaielor”, putine lucruri il mai mira pe nea Petrica. „Cel mai ciudat si mai groaznic lucru pe care l-am gasit la gunoaie a fost nesimtirea oamenilor. De fapt, asta gasesc aici in fiecare zi.”

„Mi-e dor sa mai cant…”

Un barbat cu statura pipernicita cauta meticulos printre gunoaie. Isi poarta suferinta intr-un rucsac lasat pe spate, se ridica mereu pe varfuri pentru a ajunge la gunoaiele din containere si incearca din rasputeri sa-si ascunda fata impietrita. El este Danut, un fost lautar ce a avut, candva, o „viata fericita”. A terminat liceul in Iasi, a urmat cursuri pentru a deveni vatman, insa nu a lucrat in domeniu, ci a obtinut un atestat in domeniul muzical, dupa care si-a inceput cariera de cantaret. A avut copii, o cariera de invidiat si o „sotie frumoasa”.

Totul s-a terminat acum zece ani, odata divortul, provocat de bautura si de infidelitatile lui. „Niciodata nu am crezut ca voi ajunge sa pierd totul, sa caut prin gunoaie, fara sa am nici un venit. Acum locuiesc cu chirie si caut prin gunoaie resturi ce le-as putea vinde pentru a trai si pentru a-mi plati chiria. O sacosa cu resturi se vinde cu 3-5 lei. Daca intr-o zi gasesc 4-5 sacose, e bine. Imi ramane si mie ceva”, spune barbatul, care vara mai munceste si la negru. „Sistemul nu este de vina. Pe mine chiar m-a ajutat. As da orice sa pot da timpul inapoi, insa sunt constient ca nu se poate”, regreta Danut. Nu se considera nici ateu, dar nu se declara nici credincios. „Dumnezeu mi-a dat, dar eu nu am stiut ce sa fac cu ceea ce am primit. El iti da, dar nu iti baga si in traista”.

Desi se considera „un om hotarat”, nu a putut tine cont de cel mai bun sfat primit in viata, sa nu mai bea. „Eu sunt singurul vinovat!” Spune ca a dus o viata minunata, cu frumoase amintiri ale momentelor in care era aplaudat de toata lumea, in spectacole. Se mandreste ca a acompaniat nume importante ale muzicii populare romanesti: Laura Lavric, Daniela Condurache sau Ion Macovei. Era iubit de toata lumea si avea o multime de prieteni. Astazi, „cand am bani, am si prieteni. Insa nu mai am eu incredere in prieteni. Ei m-au dus la vale. Cand esti pe val ai prieteni, dar cand ai cazut, nu mai stii care iti sunt prietenii”. In coltul ochilor pare ca se aduna lacrimi.

„Mi-e dor sa mai cant, insa nu mai sunt la curent cu noutatile, nu mai am echipamentul si nu mai am nici echipa. Falangele inca imi merg, cu 70 de milioane m-as redresa. Dar nu cred ca mai doresc. Acum ceva timp am facut rost de un acordeon si am mers sa cant la o cumatrie. Dar tot spre bautura ma trageam. Poate ca daca as fi lucrat ca vatman, nu ajungeam asa”. Copiii si sotia muncesc in strainatate, insa Danut este prea orgolios sa accepte vreun ajutor din partea lor. De cand isi petrece timpul pe strazi, barbatul si-a construit o lume doar a lui. „Am stilul meu de a vorbi cu oamenii. Nu am nici o retinere, nu cer, nu primesc bani, nu sunt umil si nu accept pomana. Vin aici, la gunoaie, pentru ca pot lua ceea ce studentilor nu le mai trebuie.”

„Bogatii cu bogatii si saracii cu saracii”

Langa singurul container liber apare un barbat. Incerca sa treaca neobservat. Ilie are 46 de ani si este mai degraba un om curajos, sigur pe el. Cauta in gunoaie ceva ce ar putea sa le bucure pe „sotia” lui, cu 26 de ani mai tanara, si pe fetita ei. Barbatul a primit de curand doi ani de inchisoare pentru furt de fier vechi, dar spera sa scape cu o suspendare.

Cea mai mare bucurie a lui Ilie este copilul ce urmeaza sa i-l daruiasca partenera de viata. Alte motive de bucurie nu mai are. Locuieste cu socrul, in Ticau, singurul venit al familiei fiind alocatia fetitei. Educatia si-a facut-o in inchisorile din toata tara, prin care si-a petrectut jumatate din viata. Acum, incearca sa se bucure de libertate, chiar daca libertatea nu-i ofera prea multe.

„Cei mai buni prieteni ai mei sunt sotia si copilul ei. Am si rude instarite, dar nu doresc sa apelez la ele. Bogatii cu bogatii si saracii cu saracii”, hotaraste cu seninatate barbatul. Cel mai mare vis al lui este sa plece in strainatate. Singura carte din care citeste din cand in cand este Biblia. „Poti sa ai zece facultati, daca nu citesti Biblia tot degeaba !”, exclama Ilie. Pe Dumnezeu a fost suparat doar atunci cand i-a murit unul dintre frati, iar el nu a putut face nimic, fiind in inchisoare. Insa acum s-a impacat cu ideea si este convins ca „nu putem face nimic fara ajutorul lui Dumnezeu”.

Intre timp, apare o tanara foarte scunda, cu fata plina de pistrui si parul roscat-aprins, ce tine de mana o fetita. „Ele sunt sotia si fata mea. Chiar daca nu sunt tatal ei, imi spune tata”, spune zambind Ilie. Au fost la o biserica pentru a mai primi cate ceva de la oamenii adunati in acea zi la slujba. Fetita este foarte incantata de cateva napolitane primite la biserica si doreste sa le imparta cu „tatal” ei.

Un adolescent incepe sa scotoceasca insistent in containerele de gunoi. Vizibil derenjat ca i s-a incalcat teritoriul, Ilie il ia la rost. Baiatul incepe sa tipe cat il tin puterile: „Voi, borschetarii, nu ma lasati niciodata. Eu nu caut mancare. Eu caut cabluri. Lasati-ma si pe mine sa caut”. „Il cheama Vladut si e foarte amarat. Mama i-a murit acum putin timp, iar tatal e pe patul de moarte”, imi spune cu tristete in glas „sotia” lui Ilie. Niste porumbei incep sa ciuguleasca resturile de pe jos. „Si ei au suflet”, hotaraste Ilie.

Mihai Parfeni