Odaia cu geamuri inalte e strajuita de scaune capitonate si de un birou lung. De ani buni, stapanul ei sta inchis in ea ca intr-o carantina. Se mira ca cineva a indraznit sa tulbure linistea universului sau, pentru ca „la detinuti nu vine nimeni„. A trecut mult timp de la ispasirea pedepsei, dar nu-si poate risipi gandurile de plumb. Amintirile anilor impregnati de oroare ii atirna ca un bolovan de suflet. Multi au cazut sub regimul comunist, altii nu mai au multe zile si prea multi i-au lui incredintat lui Dumitru Bazon istoriile. Povestile insirate pe-un fir al groazei stau ferecate si legate strins sa nu se rasfire, in dulapul de metal sprijinit de perete. Se simte dator, dar si neputincios. In obrajii sai supti, cavernosi, s-au afundat alegorii ale mortii de la Gherla, Jilava sau Baltile Dunarii.

La Jilava, intr-o camera de patru metri pe trei s-a inghesuit impreuna cu alte 40-50 de confrati. „Am vrut sa duc eu hirdaul cu fecale, dar nu m-au lasat. M-au intrebat daca sunt fumator, si mi-au spus ca la terminarea pedepsei, am sa-mi gasesc tigara aprinsa afara. Lasa-l pe domnul comandant sa duca hirdaul, e ziua lui de aer!„ Nu a inteles de prima data, dar i s-a explicat ca se iesea pe rind la aer. Era ca o binecuvintare sa poti scapa pentru o clipa din cloaca in care nu puteai sa tragi aer in plamini. In pelerinaj se mergea si pe la geamurile garnisite cu obloane. Mila ii este si acum cand isi aminteste de acei copii pretiosi care se imbolnaveau doar cufundind aceeasi cana in butoiul cu apa.

„M-a ferit Dumnezeu de iadul de la Pitesti”

Intr-o condamnare nu era nimic statornic. Ca de la Ana la Caiafa a fost perindarea lui de la Iasi la Jilava, inapoi la Iasi si apoi la Gherla. „M-a ferit Dumnezeu de iadul de la Pitesti. Dar unde ne-au scos la munci, ne-au scos ca sa ne extermine.” De la Gherla isi aminteste cum a fost dus la Stoienesti, in Balta Brailei. A lucrat la diguri, si la desecari. Se sapau cite trei metri de pamint, ce trebuiau apoi incarcati in roaba, urcati pe dig si in cele din urma descarcati. Marturiseste totul cu glasul stins al omului pe care izbinda in fata mortii l-a obosit. ”Cind puneam capul pe nisip cu temperatura de 40 de grade, adormeam in doua minute de oboseala. Noi umblam la munci in pielea goala, numai in chiloti. Toti cei care adormeau, cind se trezeau la fluieratul caraliului se trezeau nemancati. Tractorul ce cara butoaiele cu mancare pleca”. Meniul consta intr-o ciorba de varza stricata, si felul doi venea sub forma unui fel de linte, sau de mazare cu gargarite. Dar nu apuca de multe ori sa manance si aceasta a doua trufanda, pentru ca pica rapus de oboseala. Pe deasupra, cei care nu-si realizau norma, la intoarcerea in colonie, primeau o portie dintr-un „tratament special”.

In ’59, de Sfintul Nicolae, a fost trimis la Periprava. „Acolo, in delta Dunarii, era o frumusete, raiul pe pamint, dar pentru detinuti a fost iadul! Acolo toti eram pusi la munci agricole, la diguri, desecari si alte munci istovitoare! Trebuia sa-ti faci norma, si ne omora mincarea. Am stat multa studentime, cu profesori…. parca toata intelectualitatea a stat la Canal”. Se infurie cind unii sau altii pomenesc de constructiile realizate in epoca comunista. „Pentru asta au bagat la Canal sute de mii de oameni, carora nu le-au dat nici salarii, si nu aveau nici drepturi. Stalin i-a spus lui Dej sa lucreze la Canalul Dunare- Marea Neagra. Acum ar trebui sa ne faca actionari pe noi la cat am muncit”. Se opreste pret de citeva secunde, sa-si stapineasca niste lacrimi razvratite. Sunt lacrimi care au ramas restante fiindca nu a putut merge in cortegiu linga camarazii de suferinta care s-au pierdut pe plaiuri ostile. Murmura pierdut: „acolo se murea…”.

Cu Octavian Gherman, solist la Opera Romana, mergea la taiat stuf. Fusese arestat impreuna cu alti colegi; un adevarat lot a fost ridicat atunci odata cu el, pentru niste bancuri. Cind mergea sa-si faca norma, acesta fredona fragmente din diverse partituri. Ceata de soldati ce-i insotea se uita la el in batjocura, si-si spuneau: „mai, asta a inebunit. Nu a rezistat in schimb pina la sfirsit”. „La Grinzi, cand murea omul, era bagat intr-un sicriu de stuf, era scos pe poarta si dus la cimitirul de la Periprava. Din Iasi am ingropat nici eu nu mai stiu cati. Dumnezeu sa ma ierte ca n-am putut lua legatura cu fetele lui Gherman dupa ce am iesit, mi-a fost frica.„ Meticulos, se opreste ca sa gasesca certificatul de deces al artistului. Fetele acestuia umblau pe la Timisoara si pe la Arad, sa afle ce s-a intimplat cu tatal lor, dupa ce fusese ridicat pe nepusa masa.

Foametea, dusmanul numarul unu „Ne imbolnavea pe toti daca pomenea cineva despre asta. Sub nici o forma nu se discuta despre acest subiect. A fost foamete! Cel mai mare dusman devenea cel care se apuca sa vorbeasca de mincare„. Isi aminteste cum un  lipovan din Tirgu Frumos pe nume Ermolai, avea la el un os luat dintr-o ciorba de la Penitenciareul de la Iasi. Il pastra in buzunar si cind matele ii ghioraiau mai amarnic, il scotea si se apuca sa-l roada si sa suga la el. Se opreste tremurat. Nu poate pricepe lipsa oricarui simt de umanitate, si brutalitatea excesiva a tortionarilor. ”Cind mergeam in coloana la incarcat sau descaracat, eram paziti, si urmati de caini lupi. Cand vreun securist arunca o bucata de paine unui caine, si un detinut iesea din coloana s-o prinda, se apuca sa traga cu automatul. Aveam noroc ca de cele mai multe ori se repezeau cainii inaintea noastra.”

Pentru astfel de fapte de mare bravura, gardianul era recompensat cu zile de permisie. Era considerat ca un act de vigilenta. Erau inghesuiti in baraci din stuf. Indesati ca niste saci in camari stateau de la 200 pana la 300 de oameni intr-o baraca, iar in cuprinsul coloniei se numarau cu miile. „Nu ne cunosteam cu totii…”. Se opreste sa isi stearga nasul si, pentru cateva momente, se lasa tacerea.

Desteapta-te Romanie de sub comunism!

Pe cind inca nu stia ce capcana ii poate intinde curajul, in 1958, Dumitru termiase Facultatea de Zootehnie, si fusese repartizat in Gostat (n.r. Gospodaria Agricola de Stat). Petrecea la nunta unui consatean de-al sau, din Raionul Negresti, comuna Tanse, cind s-a intamplat tarasenia. Era obiceiul ca atunci cand se oferea darul, se comanda si muzica. Unul cerea sa i se cante o doina, altul vroia o hora. Tineri care facusera facultate in URSS doreau sa joace cazacioc, chiar daca nu era pe placul tuturor. Cind a venit rindul lui Dumitru, care era asezat la o masa separata impreuna cu vreo sase colegi de-ai sai, s-a razvratit. „Noi am comandat Desteapta-te romane!” Aproape am dat tot salariul ca sa cante, caci nu vroiau. Au cantat, lumea s-a mobilizat si s-a mai trezit. Pe urma am dat stema rusilor jos, si tabloul lui Carl Marx de la Caminul Cultural din Suhulet”.

A doua zi, spre seara, au venit de la Gostat si l-au arestat. Trei zile l-au tinut in arest la Negresti. Un timp a crezut si a asteptat sa-i dea drumul. Dar a fost dus la Iasi si anchetat. La proces a fost prezentat ca detinut deja condamnat, imbracat in zeghe. Ce drepturi sa pretinda, cind nici pe avocat nu l-au lasat sa vorbeasca. In sentinta data de Tribunalul Militar de la Iasi, este invinuit de „uneltire contra ordinei sociale”. Deasemenea s-a constat ca „s-a manifestat in mod dusmanos impotriva regimului democrat din tara noastra”. Verdictul dat „cu unanimitate de voturi si fara acordare de circumstante atenuante” l-a condamnat la sase ani de inchisoare corectionala si patru ani interdictie corectionala. Rudele si in special mama au facut recurs la Bucuresti si au angajat un avocat bun. Zimbeste cind isi aduce aminte de argumentul apararii, anume ca textul cintecului „Desteapta-te romane” apare si in Antologia Poeziei Romane. Rezultatul a fost, ca „i s-a facut semn de la tribuna, sa traga pe dreapta, si l-au si scos din sala. Nu stiu daca l-au arestat, sau ce s-a mai intimplat cu el”.

Acum, isi aminteste ca in detentie, din cind in cind, nu uitau sa-l mai intrebe: „Iti mai trebuie sa canti Desteapta-te romane?” Raspunsul era important, pentru ca, „ofiterii aveau niste palme cat o lopata”.

Cand a iesit din inchisoare, Dumitru Bazon a fost pus sa-si ia angajamentul ca nu va spune pe unde a trecut. Daca atunci  a consimtit sa fie surd, mut si orb, la 78 de ani, Dumitru Bazon reprezinta Asociatia Fostilor Detinutilor Politici, filiala din Iasi. Timp de doi ani a lucrat la proiectul care avea sa cinsteasca pe cei care cazusera victime, fiind carne de tun pentru represaliile regimului antedecembrist. Astfel ca din noiembrie 2010, un monument ingenuncheaza peste drum de Statuia Independentei.

Irina Gociman