Se spune ca „acasa” este acolo unde ti-e inima. Insa radacinile oamenilor cresc uneori pe pamant sterp sau izolat si uitat de lume. Intr-un astfel de loc a prins radacini inima Emiliei Popenta, singura locuitoare a catunului aflat la 42 de kilometri de Sibiu – Mighindoala, sau Engental, cum i se spune prin partile locului.

Aproape de Sibiu, oamenii de prin imprejurimi nu prea stiu in ce directie sa apuce ca sa ajunga la Mighindoala, multi dintre ei nici nu au auzit de un sat cu asa nume. Nici macar harta nu te ajuta sa ajungi la desinatie si pana acolo te poticnesti de multe ori, la fiecare rascruce de drumuri.

Nea’ Ion Badiu, din Buia, satul vecin cu micul catun, iti va reteaza si ultima speranta de a ajunge pana la apusul soarelui in Mighindoala. „Cu masina nu aveti nici o sansa sa ajungeti. S-apoi, aveti tot de mers pe jos pana acolo, vreo trei, patru kilometri. Da’ nu cred ca gasiti pe cineva in sat”, avertizeaza sateanul. „Ultimii oamini au plecat acum multi ani. Poate doar pe mama Emi sa o mai gasiti, ea ce mai sta pe colea”.Ca sa ajungi in Mighindoala, satul unde odinioara traiau romani si sasi, trebuie sa fii sprinten la pas. Drumul ingust urca printre coline ca un fermoar prost croit pe o camasa ponosita. Copacii isi arata radacinile noduroase iar pamantul sta sa alunece de sub picior la fiecare pas. Pe la jumatatea drumului, o padurice taie calea.

Singurul semn la intrarea in Mighindoala nu este un indicator, ci o cruce de lemn subrezita, loc de veci al lui Chescu Sirian. Mai la vale, un gard de lemn putrezit, batut de ploi si soare sta sa cada si abia isi mai tine parii infipti in pamant. Parasit de locuitori, satul a ramas ca o schita de desen pe care Dumnezeu a uitat sa o termine: cladiri pe jumatate daramate, garduri culcate la pamant, buruieni inalte care cresc in case.

Emilia Popenta,  ultimul suflet din sat

Din ceea ce odinioara a fost un lacas sfant, in care oamenii veneau sa se roage, astazi a mai ramas o cutie de ciment fara acoperis. Biserica Ortodoxa din Mighindoala e strajuita acum de o cruce de lemn mancata de carii si rezemata de zid si de o poarta de tabla ruginita.

Din zecile de case care erau in vremurile bune in sat, astazi in picioare au mai ramas vreo sase, napadite de balarii, din restul alegandu-se doar amintirea sau cel mult un zid. Intr-una din ele locuieste Emilia Popenta, ultima locuitoare a catunului.

La inceput de primavara, lucreaza pamantul din spatele casei si nu ii este teama sa locuiasca singura, spune ca s-a obisnuit. „Am acum nevoie de liniste, la varsta mea. Iar aici este destula. Am 20 de ani de cand locuiesc aici, nu are de ce sa imi fie frica”. In curte, orataniile ii tin de urat. „Bibilicile se spune ca sparie clotanii si hraul (n.r.: uliul). Nu vine hraul, Doamne fereste, ca ele striga si daca se apropie, striga mai tare, zici ca arde. Si apoi fug si gainile, pana acum nu mi-a prins nici una”,  povesteste batrana.

In casa lumina patrunde greu si se simte un aer rece, mai degraba de toamna. „Nu am facut focul, de asta e frig acum. Ca l-am stins, trebuie sa curat o tara, ca iasa fum. Oricum, nici iarna nu se incalzeste prea bine, ba e stricata o usa, ba alta. Ca foc fac, am lemne”.

In camera in care isi duce batrana zilele se simte adierea singuratatii. Pe masa dorm o pernita strapunsa de ace si cateva papiote de ata. La coltul camerei atarna o traista din piele si niste matanii albe. Batrana se inchina la o fila dintr-un calendar din 2006, a lunii iulie, care il arata pe Sfantul Gheorghe strapungand balaurul. Desenul este inramat si pus la loc de cinste, acolo unde rasare soarele. Aceasta este icoana casei. Si chiar daca pe batrana nu o viziteaza decat baiatul ei, care locuieste intr-un sat invecinat, ea se repede sa dea drumul la radio cand simte nevoia de oameni in jur, „canta Antena Satelor, tata ziua povesteste, pana la zace tot zice”.

„Fiecare om are biserica lui”

Femeia sa aiba vreo 80 de ani. In timp ce povesteste despre vremurile cand vecini ii erau sasii, netezeste cu mana un colt de tolisor tesut de ea. „Cand m-am maritat, satul avea vreo 60 de familii. Au ajuns sa fie doar doi batrani, atata vecini am avut. Se zicea ca aici e satul cu doi oameni si doua biserici. Fiecare cu biserica lui”, povesteste batrana.

Cand aude de zvonul care umbla prin zona cum ca ultimul sas din Mighindoala si-a luat zilele pentru ca nu avea cu cine sa mai sporovaiasca, batrana isi face cruce si zice un „Doamne fer’”, scuipandu-si in san. „Nu, nu s-o sinucis nimenea pe aci. O murit un ficior de sas, dar era bolnav. L-o rugat fratii din Germania sa mearga la ei, dar nu o vrut, o spus ca unde mai gaseste el libertate ca aci? Aci era liber, manca si bea cand vrea. O mai murit un batran la targul de toamna de la Buia si s-o oprit acolo, sus, la cruce. Dar avea 80 de ani, avea sticla de rachiu si pita in traista. Acolo i-o fost scris sa moara”, spune batrana cu ochii pironiti pe geam.

Emilia Popenta nu a avut niciodata nevoie de doctor, insa daca s-ar nimeri sa ii trebuiasca acum, nu stie ce va face. Da din umeri neputincioasa si spune ca nu s-a gandit la asta niciodata, „m-a ferit Dumnezau de ce-a fost rau”.

Glasul pamantului abia se mai aude

Cand au inceput a aluneca pamanturile, oamenii si-au abandonat gospodariile. Chiar si Biserica romaneasca a fost pusa pe un loc sub care curgea apa. „Ca era un om acolo, care avea casa langa biserica, Chescu, ala care a murit la crucea ceea si zice: «Tu, eu noaptea cand stau in cas, auz’ cum curge apa pe sub casa»”, isi aminteste batrana.
Mighindoala era odinioara un sat mic, dar cu locuitori uniti, care se ajutau, dupa cum povesteste Emilia Popenta. „Oamenii erau uniti, nu ca acum, cand e mai dusmanie. Nu stiu ce au de impartit. Cand faceai o casa, nu se stia sa platesti muncitorii, fiecare te ajuta cum putea. S-a inrait lumea, nu stiu care e treaba”.

Era un timp in care fiecare ulita a satului clocotea de viata. Cand oamenii isi duceau randuiala de toate zilele si erau multumiti cu pamantul pe care il lucrau si de pe urma caruia mancau.

„A fost scoala, aici, langa casa alba, se vad ruinele. O ramas numa’ un zid. Tat s-o paradit. Lumea o plecat, daca o venit colectivul. Unii in Sura Mare, altii in Seica Mare, fiecare pe unde o putut”. Numai ea nu a plecat. A ascultat de glasul pamantului si a ramas aici.

„Noi am plecat prima data cand o venit colectivul. Barbatul s-a angajat la Gaz Metan. Si dupa noi, au plecat toti pe rand pana cand au ramas doar doi batrani. Fiecare avea pamantul lui, gospodaria lui pe atunci”, isi aminteste ultima locuitoare a satului. „Si noi stam acum ca mai curatam pasunatul, mai avem animale, ca altfel cine ar mai sta aci?”.

Cristina Babii