Pasii mi se ratacesc prin intersectii. De scoala speciala „Maria Montessori” nu a auzit nimeni, nici macar cei care locuiesc in cartierul Ura, un fel de Brooklyn al Bacaului. In fata sectiei de Politie raspunsul a fost o alta intrebare „Maria… cum? Da sigur e pe aici?”. Doar cand ii spun politistului de copiii cu probleme lucrurile par a se limpezi pentru el si imi arata cu-n fel de compasiune in privire cei o suta de pasi pe care ii mai am de facut. Alte cateva trepte si patrund in curtea scolii de culoarea soarelui, cateva masini si o alee firava din beton ce duce pana la us ape care sta tintit afisul ce interzice persoanelor straine sa intre. Pe holuri, cativa parinti isi asteapta copiii, unii au semne de resemnare pe chip, altii asculta cu speranta toate indicatiile terapeutilor sau invatatorilor, si-si noteaza cu sfintenie toate exercitiile pentru acasa. Acest lucru se intampla doar cu o parte din cei 210 copii din scoala, restul, vreo trei sferturi, sunt fara parinti, luati de pe stazi, din plasamente sau transferati de la alte scoli.

Cei trei purcelusi

Peretii sunt incarcati cu amintiri, cu figure vesele si flori ce se inalta pana la ele. Istoria are locul ei in tablouri, iar papagalii din capat ce s-au apucat de cantat, atrag cativa copii care incep sa-i numere: „Unu, doua … doi!” . Aproape e cabinetul directorului.Doina Panaete ma priveste cu suspiciune, de dupa biroul ei. In acel loc sunt o intrusa, o persoana din superficialitatea exterioara, care vine sa deranjeze ordinea interna, „nu sunt orice fel de copii, au iesiri, nu pot fi usor controlati! Fiecare are un program personalizat in functie de problemele cu care se confrunta.” Ajung din nou pe aceleasi holuri, insotita de „stapana” lor, care primeste cate un „saru’ mana” din toate partile.„Ce frumos te-ai imbracat azi!” Singur ai facut asta?” il intreaba ea pe Mihai, iar el da din cap afirmativ si arata cravata cu un nod chinuit la baza gatului. Aproape de el, pe langa geam se plimba Irina. Imediat ce o vede pe directoare o ia alarmata de mana: „Doamna, doamna?” dar intrebarea ramane suspendata, iar ea isi reia plimbarea pe langa geam.

La clasa a III-a A elevilor li se spune sa primeasca asa cum se cuvine un musafir. Se ridica in picioare incurcati si murmura in cor un „Bunaaa ziua!” accentuand vocalele, apoi se aseaza linistiti pe scaunele lor si asteapta nerabdatori ca programul lor sa se termine. Doar Ana priveste nemultumita de dupa ochelarii grosi, incepe sa loveasca cu pumnii ei micuti in masa si sa o linga. Vocea calda a invatatoarei o linisteste, „Nu le poti pastra atentia prea mult. Obosesc si se satura repede de tot ce pe propun eu sa faca” spune ea in soapta. Ana imbracata intr-o rochie bleumarin, cu obrajii rosii, mangaiati de parul prins in cozi, isi tranteste ochelarii grei pe nas si accepta incurcata sa vina inspre tabla de care sunt agatate cateva planse cu purcelusii din basm, pentru a-i numara. Glasul ei se impleteste chinuit cu cel al invatatoarei si incet ajung la aceeasi concluzie: „Sunt trei!”, chiar daca ea il cauta undeva in coltul unei planse si pe al patrulea.

„Clopotica sunt eu!”

In biblioteca, pe cateva dulapuri se intinde un „Welcome” colorat, iar Clopotica si prietenele ei proiectate pe un perete sorb toate privirile. Copiii sunt vrajiti de poveste, in ochii lor nimeni nu poate concura cu asemenea fapturi zburatoare, asa ca bibliotecara isi pregateste materialele pentru a doua zi. Doar strigatul Alexandrei „ Clopotica sunt eu! Eu sunt clopotica!” o face sa tresare, cu toate ca „stiu ca nu-i poti tine intr-un loc mult timp. Uneori citim basme, alteori ne uitam la desene animate. Trebuie sa stii cum sa il iei pe fiecare in parte. Acum imi inchipui ca Alexandra a fugit in sala de relaxare sa ia fluturele de pe perete pentru a-si pune aripi ca zana Clopotica!” spune si pleaca dupa ea, rugand pe altcineva sa aibe grija de copii intre timp. In clasa a III-a B este galagie, printre cuvintele deslusite se numara „manacare” si „joaca”. Calin e singurul care a ramas in banca si inca mai lucreaza la figurile geometrice din pagina. Problemele de vedere ii incetinesc munca: „Patratul asta nu vrea sa iasa patrat! Pleaca!” spune el poruncitor, nedezlipindu-si privirea de pagina cu cercuri si triunghiuri. Intr-una din salile de relaxare, fluturii au aripile larg deschise spre a gazdui toate desenele copiilor care vin aici sa-si caute o jucarie, sa asculte o melodie sau sa mai creada in povesti. Rozul de aici e linistitor, iar florile de plus zambesc larg. Tot aici o gasesc si pe Alexandra intr-un colt cu ghenunchii in brate. Se uita doar la una dintre zanele de pe pereti si nu raspunde orice i-as spune. Cand vreau sa ma apropii ma opreste brusc cu o mana fara sa-si ia ochii de la zana. In urma mea aud cateva jucarii aruncate, iar un terapeut se grabeste sa ajunga la ea. . „Are o criza, ca atunci trebuie sa chem o asitenta?” intreaba el mirat ca nu raspund.

„Chiar daca sufera de ADHD (deficit de atentie/ hiperactivitate), de autism, sindromul Down, epilepsie, deficient mintale minore sau severe, lipsa afectivitatii ii face cel mai adesea vulnerabili, sa de izoleze, de aceea incercam sa ne concentram asupra firii fiecaruia.” spune directoarea ce crede ca nu sunt suficienti anii psihologie din spate daca nu ajuti copiii dintr-un impuls sufletesc.

Papusica, poreclita asa din cauza unui foste eleve care striga tot timpul cand o vedea „Uite-o pe papusa mea!”, este una dintre profesoarele cu care elevii fac terapie pentru logopedia. Prima si cea mai mare realizare este sa ii invete pe toti sa se prezinte, sa-si invete numele, chiar daca unii dintre ei nici macar nu vin acolo cu unul. Asa ajung in sala de sport, unde indrumati de professor fac cunostinta pe rand cu fiecare. Pe unii ii inteleg, pe altii nu, unii imi intind mana incantati, alti abia se apropie, dupa care se duc repede sa-si reocupe locul pe banca ascunsi printre ceilalti colegi. Maricica, imi face doar cu mana de pe bicicleta si imi arata razand cat de repede poate sa mearga. „Daca as fi pe afara imediat nu m-ai mai vedea!” striga tare ea pentru a fi sigura ca o aud, dar se opreste brusc cand i se spune ca a pedalat destul. Tot ea se furiseaza pe langa perete vrand parca sa se ascunda pe undeva, dar cand ajunge suficient de aproape ma trimite la clasa a VI-a sa vad ceva frumos „Nu mai stiu care ii, A, B, C, D, E, cauti tu pe acolo. Da misca daca vrei sa vezi!” imi porunceste si adauga intorcandu-mi spatele „Am auzit c-am sa plec peste hotare!”. „Cu asta ma mandresc eu !” imi spune profesoara de la clasa a VI-a si imi intinde mai multe bucati de panza pe care sunt timid brodate motive florale. „Voi merge cu cativa elevi la un schimb de experienta in Germania . Fiecare scoala va primi cate o astfel de atentie, cu care noi ne-am lucrat muschii fini ai mainii” si pune intr-o cutie realizarile elevilor care o privesc fara sa inteleaga de ce s-au straduit atat.

Goana dupa culori

O alta mana de omuleti galagiosi se inghesuie la usa unei sali deasupra careia scria mare „CALCULATOARE”. Clasa a VIII-a are ora de informatica, iar pe fiecare monitor este un altfel de joc cu masini. Mihai, ce intre timp si-a rezolvat dilema cu nodul de cravata, e singurul care si-a deschis Google-ul sa caute „culori colorate”. Ionut se opreste cateva secunde din cursa de masini unde vrea sa iasa campion pentru a-mi spune ca vrea sa se faca bucatar. Andrei ridica nepasator din umeri si trage cu ochiul la joc. Cand vede ca a murit, se incumeta sa recunoasca gandul care-l duce la strainatate si ca intr-o zi isi va da jos cercelul din ureche. Alex nu stie cand o sat ermine scoala, dar la fel ca si Robert sau Danut, arata cu degetul fereasta si spune cu capul in pamant ca „dincolo”. Dincolo este Centrul Scolar de Educare Incluziva, unde cei cu deficiente minore mai au o sansa de a se integra in societate. Elena, singura fata din clasa, ii da peste mana profesoarei cand acesta vrea sa ii ia punga mare cu pufuleti, facand semn amenintator cu degetul, spune apoi razand ca stie ea pentru ce sunt. „Cu o mana pe inima si una pe cap spun ca atunci cand vin aici sunt salbatici sau semi-salbatici. Am facut programul astfel incat sa nu punem accent pe romana sau matematica, ci sa perceapa un minimum de educatie. Uite si florile astea, vorbeam cu directorii altor scoli de felul acesta si se mirau cum am reusit sa le tinem in picioare” spune directoarea lasand sa i se astearna mandria pe fata.

La fasole, inainte!

Cantina este peste strada. In grupuri mici, cu insotitorii aproape, se merge pe rand la masa. Satisfactia e imensa la vederea ciorbei de fasole, iar piciorele se agita pe sub masa, adaugand buline marmurii ce se intinde in sala. Pentru a le capata increderea si a le fi exemple, profesorii veniti cu ei trebuie sa guste primii din bucatele aduse de la o cantina din oras. Chiar daca bucataria are cuptoare si aragazuri, acolo nu miroase niciodata a poale-n brau, a lapte fiert sau ceapa calita, pentru ca asa a hotarat conducerea. Cu greu se mai pastreaza linistea la felul doi, fasolea nu mai starneste aceeasi stisfactie, doar Mircea o mesteca incet incercand sa-i dea de gust.Una dintre asistente, cu un ochi bandajat, bantuie pe holuri „Am fost la tara si mi-a intrat o sarma dintr-un gard in ochi. Parca nu era de ajuns ca ii am pe copiii astia asa cum sunt” spune in timp ce se ofera sa ma conduca prin cateva camere. La 16 sunt cateva dulapuri mici intr-un colt, un covor ce avea candva nuante tipatoare pe el, acum pare tot una cu parchetul, iar cele sase paturi sunt opusul canapelelor din scoala, „dar uite ce lenjerie curate, chiar daca e cuvertura veche. Ce sa-i faci?! S i-am invatat sa-si faca singuri patul dimineata!” spune asistenta fara ca eu s-o intreb nimic. Ajunsa in usa caminului il vad pe Raducu care alerga strigand panicat: „Casula, casulal” si-mi arata cu degetul spre cer. A inceput sa ploua, iar el trebuie sa-si ia repede, inainte sa racesca o caciula pe cap. Ma opresc sub un copac iar cativa copii vin spre mine. Imi intind mainile ude pentru a face cunostinta asa cum au invatat. Bianca vrea neaprat sa-mi spuna o poezie, e singura pe care o stie. Ochii i se tulburau cu fiecare cuvant pe care se sforta sa il rosteasca si nu ii iesea. Doar cu ajutorul unei invataoare reuseste sa termine cu zambetul pe buze „Mos Craciun”. In tot acest timp doi ochi mari albastri stateau atintiti asupra noastra, facand cand un pas inainte cand unul inapoi. „El are Down!” imi sopteste asistenta, ce este data incet la o parte de micuta Maria. Isi trage sufletul ca un om mare, apoi se uita timid in jur si-si pune repede caciula pe cap sa nu fie cumva certata. Pentru a nu fi mai prejos decat toti cei carora le ajungea pana la umar se urca pe o bordure si intinde amanadoua mainile spre mine. Doar cand celilati isi gasesc alte activitati prin ploaie imi spune speriata: „Pot sa nu-ti mai dau drumul?”./Andreea Jugaru

Scoala fara frontiere

Scoala speciala „Maria Montessori” are 210 elevi, acestia sunt impartiti in zece clase cu deficienta severa, opt clase cu deficient mintala medie, si un colectiv de 45 de cadre didactice. Unitatea de invatamant a derulat numeroase proiecte educationale cu alte scoli din judet dar si din stainatate. La sfarsitul lunii martie a.c., o echipa formata din 4 profesori (dir. Doina Panaite, prof. Tampu Roxana, prof. Danalache Alexandra si prof. Mariana Cartas) si 2 elevi (Ana- Maria Simion si Ceausu Maria – Ilinca) a luat parte pentru a doua oara la proiectului multilateral Comenius intitulat „My school life – Your School life”, desfasurat in Faro (Portugalia). Scoala speciala din Bacau este partener cu alte patru scoli similar din Germania, Tara Galilor, Polonia si Portugalia. Scopul acestei vizite este de a include copiii in activitati de socializare si intercunostere pentru a-i ajuta in dezvoltarea competentelor relationale si emotionale.

 Prizonierii bolilor pe viata

Autismul este o tulburare a creierului care interfera adesea cu abilitatea de a comunica si de a relationa cu cei din jur. De regula, copiii cu autism nu au o dezvoltare normala a vorbirii si pot sa „para” surzi, desi testele de audiometrie sunt normale. Autismul afecteaza modul in care copilul percepe si proceseaza informatia senzoriala.

Sindromul Down sau mongolismul este o afectiune permanenta in cadrul careia o persoana se naste cu anumite trasaturi fizice distincte, de exemplu fata aplatizata, gat scurt, si un grad de intarziere mintala (retard psihic).

Epilepsia este o tulburare neurologica comuna care se datoreaza unor factori care interfereaza cu impulsurile electrice la nivelul creierului. Sistemul nervos produce descarcari electrice bruste, excesive si dezorganizate, care duc la aparitia convulsiilor. Acestea interfereaza temporar cu controlul musculaturii, vorbirea, vederea si constienta bolnavului.