Pentru familia Covuliuc, Craciunul nu mai miroase de mult a brad sau a cozonaci vanilati, proaspat iesiti din cuptor, iar uratorii nu le-au mai trecut de multa vreme pragul. Mereu cu povara grijii zilei de maine apasand pe umeri, mama Irina, profita de sezon caci, acum sunt cele mai multe oferte la facut curatenie. Iar tatal, Nicolae, de cand si-a pierdut forta intr-un accident de munca, sta acasa si are grija de cei patru copii. Spera ca Mosul nu va uita de ei si anul acesta. Sau Dumnezeu.

„Tangurul” care aduce bomboane, doua pasari mici, un „future”, cateva „frori”, o „crapita” sunt personaje din cartea de colorat pe care Alex, mezinul de cinci ani al familiei, a primit-o in dar de la „Ciuciulica”, asa cum ii spune el surorii sale mai mari, Nicoleta. Ma pune sa le ghicesc de cum intru in camera, iar desenele par singura pata de culoare din incaperea mobilata saracacios, la fel cum zburdalnicia copilului pare singura pata de veselie din inimile celorlalti membri. Lasa jos cartea si, in pozitie de lupta, se face ca tine in maini o sabie cu care strapunge aerul. Ar vrea ca Mosul sa ii aduca una adevarata, dar nu stie ca pentru parinti aceasta este un lux.

Bucataria – dormitor

Cu greutati s-au confruntat mereu, insa „toate parca au picat pe noi in ultimul timp”, imi spune tanti Irina, cu glas apasat. In fiecare dimineata, inainte sa se lumineze, femeia pleaca la munca pe unde poate, „unde ma cheama. Am lucrat si la scari, si prin scoli si pe la familii”. Nu se sfieste sa spuna ca a fost femeie de serviciu toata viata, deoarece cei 50, 60 de lei pe care ii face pe zi o ajuta sa aiba ce le pune seara, pe masa, copiilor. Acum, este singura care aduce bani in casa, deoarece in urma cu sase ani, Nicolae, sotul acesteia a suferit un accident de munca si a avut fractura de calcaneu la ambele picioare. Lucra in constructii si este din ce in ce mai greu sa gaseasca ceva de munca, chiar si cu ziua caci, „dupa patru, cinci ore de lucru, picioarele ma lasa, nu mai pot”, imi spune acesta deznadajduit. Asa ca sta acasa cu copii si le poarta de grija.

Locuiesc impreuna cu bunicul din partea mamei, care, chiar daca are pensie, nu ii ajuta nici cu mancare nici cu datoriile. Se inchide in camera sa de cum le intru in casa si nu iese nici macar atunci cand Alex il intreaba de dupa usa daca mai are ciocolata de care primise mai devreme. „E batran, are mentalitatea lui, nu ai ce sa-i ceri. S-a mai  reapucat si de bautura”, incearca tanti Irina sa scuze comportamentul batranului. Doar copiilor le mai da cate ceva cand ia pensia, insa numai „dimineata cand e treaz si in toane bune”. Impart cu batranul cele doua camera ale apartamentului si pentru ca nu este suficient loc, sotii Covuliuc au aranjat un pat in bucatarie. „Aici dorm copii, fetele la un capat si baietii la celalalt. Iar noi in bucatarie”, imi spune aratandu-mi canapeaua zdrentuita, tanti Irina.

Pentru ei, varul scorojit de pe pereti si canapeaua cu arcuri iesite in afara, nu mai sunt de mult principala problema. Ofteaza inadusit cand se gandesc la serile in care nu au ce pune pe masa, iar in camera se lasa linistea. De doi ani de zile primesc mancare de la cantina sociala din oras, pentru cei trei copii mai mari si este o masa pe care „o gustam cu totii, o mai lungim”. Totusi, din cauza mancarii ce uneori le umple stomacul, copii au fost nevoiti sa treaca prin momente de umilinta atunci cand au aflat colegii si prietenii de joaca. „Strigau dupa noi cantinarii, dar nu are rost sa ii bagi in seama”, spune vadit stingherita, dar cu maturitate Nicoleta. S-a obisnuit cu rautatile din jur si nu are decat doua prietene care ii mai imprumuta sau ii da haine, caci stiu ca nu are.

 Campionii cu stomacul gol

Desi lipsurile sunt mereu prezente, familia Covuliuc are multe motive sa fie mandra. Pe peretele de la intrare, stau atarnate diplomele si medaliile pe care copii le-au castigat de-a lungul timpului, fie la box sau la fotbal. Nu ezita mult si tanti Irina ma trage de mana si ma duce sa le vad. Cu un zambet slab pe buze imi arata medalia pe care este zugravit locul doi, pe tara, pe care Nicoleta l-a luat la campionatul national de box feminin de anul trecut, de la Campulung. Este in clasa a zecea la liceu, iar boxul a inceput sa-l practice in urma cu zece ani. „Mai intai ca sa am o ocupatie, apoi mi-a placut si mi-a intrat in sange”, imi spune multumita de ea insasi. A participat la multe competitii in Iasi si in orasele din imprejurimi, unde a luat de asemenea premii, insa ii este din ce in ce mai greu sa practice acest sport. Are nevoie de echipament nou si de bani cand pleaca in cantonamente, iar parintii isi permit acest lucru din ce in ce mai putin. Nu a renuntat deoarece antrenorul, Viorel Soroceanu, are incredere in ceea ce poate, si nici nu ii cere bani de taxa. „De doi ani a inceput sa fie mai greu deoarece, este criza si nu mai avem sponsori”. Au ramas si fara loc unde sa se antreneze cand scoala unde era sala a intrat in renovare, astfel ca,  antrenorul a amenajat o sala micuta la el acasa. La vara ar trebui sa mearga intr-o competitie internationala in Franta, insa parintii ridica neputinciosi din umeri. „De unde bani? Nu am cum, nu sunt. Cand am putut, am putut, dar m-au rapus prea mult datoriile. Nici nu am achitat la toata lumea si ma duc sa spun mai dati-mi niste bani?”, spune, cu durere pe chip, mama.

S-au mai imprumutat odata anul acesta cand baiatul de 15 ani, Ovidiu, a plecat intr-un turneu in Spania la Barcelona, de Pasti. Joaca de patru ani la clubul de fotbal „Noua Generatie”, si au fost selectate patru echipe din tara, printre care si a lui. Ocupa postul de mijlocas central in echipa, iar pe fata i se citeste indaratnicia atunci cand spune ca asta ar vrea sa faca in continuare, „dar nu in Iasi, aici cluburile sunt pe interese si nu ajungi decat daca ai pe cineva acolo. Poate in Bucuresti sau si mai bine, in strainatate”. Are incredere in antrenorul lui, Florin Croitoru, iar acesta crede de asemenea in el. „Domnu’ Croitoru a ajutat foarte mult. Colegii lui nu stiu (n.r. ai baiatului) ca noua nu ne cere taxa lunara de 100 de lei. Si cand a plecat in Barcelona a pus de la el niste bani, are incredere ca e bun”, imi zice tatal baiatului, cu ochii licarind atunci cand il priveste. Stie ca fara ajutor baiatul nu va reusi, iar vocea i se stinge incet cand isi aminteste ca de doua ori Ovidiu a lesinat in timpul antrenamentelor. Avea lipsa de calciu si „la antrenamente ca sa ai energie trebuie sa fii bine hranit. Inainte cu doua ore nu mananc nimic, iar cand vin, daca avem ce, mananc, daca nu, dormim asa. Mai sunt seri in care nu avem ce manca”, recunoaste copilul cu jumatate de glas. Lasa capul in jos atunci cand mama spune ca nu se poate. Ar vrea iarna aceasta sa merga zece zile in cantonament la Slanic Moldova, insa cei 600 de lei cat ar costa totul, este prea mult. „Am imprumutat cat am putut, nu mai putem”.

Mocheta, bat-o vina

Chiar daca au sufletul apasat de lipsurile prin care trec, cei doi parinti par multumiti ca macar copii au mai mult sprijin decat au avut ei. Tatal a crescut pana la varsta de 12 ani intr-un  orfelinat. Fusese luat de autoritati deoarece erau sapte frati acasa, iar parintii  nu i-au putut creste, „dar nu s-a pus niciodata problema sa ii dam pe ai nostri, oricat de greu ne-ar fi”. Nici pentru tanti Irina lucrurile nu au fost mai usoare. Si ea a crescut intr-un orfelinat, iar la sase ani a fost data spre adoptie. „Cand traia batrana, mama mea, era mai bine. Ea ne mai ajuta. Acum ne multumim ca ne lasa tata sa stam in casa lui”. Are o promisiune de munca, tot femeie de serviciu si spera ca va avea un loc de munca stabil. Ochii ii cad pe un calculator vechi, primit de la un frate de-al sotului si din glas i se aude revolta cand isi aminteste ca le-a fost taiata alocatia complementara de 80 de lei din cauza lui. „I sa parut inspectorului ca avem prea multe in casa. Calculator, mocheta in bucatarie…dar este capatata si aceea si apoi, poti sa stai pe mozaic numai in sosete? De masina de spalat nu mai zic”. Este primita si aceasta, cineva voia sa o arunce deoarece usa ii este rupta. „Uitati, cand spal pun un scaun in dreptul usii ca sa nu se deschida si tot curge apa pe langa”, imi spune femeia luand capacul in mana si aratandu-mi rotocoalele de detergent ce s-au imprimat pe jos. Oricum, au preferat sa le taie complementarea, caci altfel ii taiau din ajutorul social de 290 de lei pe care il primesc si „tot acolo ajungeam”.

Printre lacrimi, in ochi i se citeste vinovatia cand recunoaste ca de multe ori s-a gandit ca era mai bine daca nu mai traia, „dar pe urma ma gandesc la copii si stiu ca e pacat”. Au nevoie de ea cu totii, iar fata mijlocie Isabela, cu atat mai mult. Stiau ca este bolnava, insa de doi ani, de cand si-a facut analizele, a descoperit ca sufera de sindromul ADHD.  Acum face tratament si consiliere cu un psiholog, insa parintii se tem ca pana la urma va trebui dusa la o scoala speciala. Pentru fata de 13 ani insa, lucrurile nu par atat de grave. Imi povesteste razand ca se intelege bine cu toti colegii, dar „daca tipa la mine tresar si tip mai tare. Iar cu profesorii la fel”.

Nu vrea sa se gandeasca la Craciunul care urmeaza, insa lacrimile ii tasnesc din ochi. „Anul trecut am mai primit de la un frate de-al sotului cate ceva, mai o bucata de carne de pe unde am lucrat. Insa anul acesta…Dumnezeu stie” . Nu inceteaza sa spere. Insa, pana minunea se infaptuieste, tanti Irina continua sa se trezeasca dimineata la cinci si sa plece in cautare de-ale gurii pentru copii.

Alexandra FILIP