Intre inocenta prunciei si valtoarea tineretii, sta cuminte, privind cu ochi nevinovati copilaria.  La opt ani, pentru Malina si Elena, doua fetite din satul Dumbrava, judetul Bacau copilaria se imbraca si se joaca diferit. O singura casa le desparte pe cele doua si totusi „varsta de aur” le arata celor trecuti de ea, cum poate purta pe de o parte rochii cu dantela si fundite si in acelasi timp haine de imprumut primite din mila vecinilor.

„… ai parinti sa aiba grija de tine si ajunge”

Par scurt si valvoi, statura mica si firava, pantaloni scurti si tricou de un verde spalacit, vizibil prea mare, asa apare Elena pe prispa casei de chirpici. Doar ochii mari si verzi impreuna cu cerceii din plastic alb te fac sa realizezi ca mogaldeata de copil este o fetita. De cum intrii in curte, tine sa te avertizeze: „Mamica si mamaia nu sunt acasa, iar taticu a plecat acum, de vreo trei luni”. Vorbeste repede ca si cum ar fi invatat mecanic fraza de intampinare pentru straini, priveste lung si intrebator dar te invita politicos sa iei loc langa ea. „Ma cheama Elena Anitoaiei si mai am doi frati mici, unu merge de-a busilea si celalalt merge la doamna educatoare. Il duce dansa pana la gradinita ca e mic si nu stie sa se pazeasca de masini”, spune fata in timp ce cauta cu privirea un loc umbros.

Pentru Elena joaca de-a mama si de-a tata nu a insemnat niciodata leganatul unei papusi sau mancarea din frunze pe care fiecare fetita si-o imagineaza, ea a pus deoparte prematur lucrurile copilariei si a primit rolul de mama. „Dupa ce s-a nascut primul frate, mamuta n-a avut timp sa stea cu el muncea pe la oameni cu ziua sa ne aduca de mancare, iar mamaia nici atat, ca e batrana. Asa ca l-am luat eu la leganat si hranit. Mie imi placea ca era mic, mic. „Eu is mamica ta, nu plange”, ii ziceam si parca ma asculta”, povesteste fetita zambind si gesticuland.

De atunci Elena a uitat de prietenii de pe ulita, iar pe la gradinita situata la un kilometru de casa nu amai  trecut. A invatat in schimb sa aiba grija de animale si a deprins o parte din muncile campului. „Mi-a facut tata o sapusoara mai mica asa ca pentru mine si m-a invatat sa prasesc in gradina din spatele casei. Ma duceam si singura vara sa fac treaba, ca asa vazusem la parinti. O singura data mi-era rau tare, aveam varsat de vant si febra. Am iesit in soare la amiaza si am cazut in straturi.”

Doar nevirea iernii mai aduce pentru fetita o parte dintre obiceiurile specifice varstei: colindatul, saniusul, bataia cu bulgari. Cat despre Mos Craciun Elena inca nu stie daca exista sau a existat vreodata, pe la ea a trecut doar de doua ori. „Mos Craciun? Nu prea vine ca nu sunt cuminte. Mi-a adus odata o bluza, iar cand a mai venit multe portocale si ciocolata.” Fetita si-a pus tatal sa desfunde hornul casei pentru ca Mosul sa poposeasca si la ea, dar tot nu a venit. „Nu stiu, cred ca a golit sacul pana la noi si vroiam sa-mi aduca un ursulet. O jucarie numai a mea”, continua fetita povestea, strangand in brate un ursulet imaginar.

Toamna, cand incepe scoala Elena se prezinta constiincios la ore, chiar daca rechizitele si hainele ii lipsesc in fiecare an. Temele ori testele de la scoala nu ii provoaca teama. A invatat sa citeasca silabisind de una singura si operatiile matematice simple la fel. „Mie imi place la scoala. Suntem doua clase: clasa intai si clasa a treia impreuna, iar clasa mea (a doua) cu a patra. Imi place la matematica si desen. Caiete si stilou am primit la inceputul anului, dar culori nu.”. Elena stie ca la scoala si la biserica trebuie sa mergi cu haine bune, iar in dulapul sau se regasesc doua bluze „bune”, o pereche de blugi si o fusta, toate primite de la vecini. „Imi sunt mari, iar bluza asta albastra s-a cam izit la maneca. O sa o mai cos, nu ma indur sa o arunc. E primita de la vecina de peste drum si o imbrac, asa numai cand merg la scoala sau e sarbatoare. In rest umblu cu din astea mai ponosite, ca mama n-are bani de haine. Cum nu stiu daca am avut jucarii vreodata, asa nici haine decat de imprumut”, povesteste copila si asaza hainele inapoi in dulap.

Parintii nu i-ai citit niciodata Elenei povesti, doar bunica i-a spus din cand in cand despre „Scufita Rosie” sau „Capra cu trei iezi”. „Am o colega de scoala care stie multe povesti. Mi-a spus si mie despre Alba-ca-Zapada. Cateodata ma mai joc in casa si zic ca fratii sunt piticii”, spune fata rusinandu-se parca de faptul ca se imagineaza intr-un asemenea rol.

La oras ajunge rar, de cel mult trei ori pe an. „Imi place in parc, cand merg in oras si in piata. E frumos orasul, doar ca e mult zgomot si nu prea il cunosc. M-as rataci daca as merge singura.”. Pentru o saptamana ar vrea sa stea la apartament si sa se joace in fata blocului cu alti copii. Dincolo de zgomotul si agitatia orasul, fata de opt ani cunoaste randuielile unei vieti la sat si cu seriozitatea unui om mare spune ca :”E frumos sa fii copil. Chiar daca n-ai ce ai vrea, macar ai parinti sa aiba grija de tine si ajunge.”

„De jucariile mele nu ma despart”

Dintre casele de chirpici, cu pereti de pe care ploile au spalat varul se ridica o casa cu etaj, imprejmuita de un gard de fier negru. In curte o fetita isi plimba agitata papusa intr-un carucior, in timp ce poarta o conversatie imaginara la un telefon. Rochita rosie legata pe trup cu centura neagra si parul impletit ii dau, Malinei imaginea unei adevarate domnisoare. „Trebuie sa imi duc bebelusul la doctor. Si am sunat dupa un taxi”, explica fata aratand catre papusa frumos gatita. Malina nu mai are frati, din cand in cand mai vine verisorul pe la ea, dar el e baiat si nu are grija de papusi. „Nu ma pot juca frumos cu el, lui ii place sa stea in casa la calculator sau desene. Si de mancat mananca doar daca ii duci acolo”, povesteste in timp ce hraneste tacticos papusa cu biberonul.

Malina a locuit in oras pana a intra la scoala, dar parintii au decis ca e mai bine pentru ea sa creasca la tara, la aer curat si multa verdeata. „La bloc nu aveam unde sa ma joc. Pe afara nu puteam iesi cu jucariile dupa mine, iar prietenele mele sunt mai mari si se gandesc la baieti.”. Insa, nici la sat nu reuseste sa-si gaseasca prieteni.. „Copiii de aici sunt murdari si muncesc. De-a ce sa ma joc eu cu ei? Ei alearga mult si sunt galagiosi”, ii caracterizeaza scurt pe cei asemeni Elenei.

Iarna, fata il asteapta pe Mos Craciun in fata bradului impodobit; „Cum sa nu existe? Mosul exista si vine doar la cei care cred in el. Ii trimit si scrisoare de anul trecut incepand cand am invatat sa scriu corect. Nu voiam sa ma fac de ras. Cand nu stiam sa scriu ii spuneam lui mami la ureche ce vreau si ea il suna”, zice fata dovedindu-mi ca pe agenda telefonica este trecut Mos Craciun. Pentru ca mosul sa ii aduca ce isi doreste Malina trebuie sa faca un singur lucru: sa invete bine. „Daca iau numai foarte bine la scoala vine si mosul, iar la Paste iepurasul. El nu cred ca exista…iepurasul e mama” spune fata foarte sigura pe ea.

Papusi, carti cu povesti, dvd-uri cu desene sau cd-uri cu muzica, lenjerii de pat cu personaje celebre, truse de machiaj pentru copii, nimic nu lipseste din camera Malinei. Pentru ca nu i-a placut niciodata rozul, mobilierul este galben in toata casa. „Si hainele mele sunt de doar doua culori. Galbene sau rosii. Nu-mi place rozul sau albastrul sunt pentru copii mici”, hotaraste copila.

Pe caiete cu file parfumate stau scrise temele. „Am multe teme, pana si in vacanta. Nu-mi place deloc matematica si nici romana. Doar engleza si sportul. Doamna n-are mila, nu stie ca e prea mult si in loc sa iesim pe afara stam cu orele si scriem. Ne stricam ochii la veioza seara”, ma atentioneaza fata aratandu-mi o lampa de birou sub forma de ghiocel. Dincolo de caiete si orele petrecute la scoala din oras, Malina practica inot si ia lectii de pian. „Imi place sa cant. Mami mi-a spus ca e instrument pentru fete, desi as fi vrut sa cant la violoncel sau vioara. Am inteles ca pianul face degetele lungi si subtiri, iar inotul ma inalta”.

Povestile copilariei i-au fost spuse de mama si bunica, de aceea nici nu le-a citit vreodata. „De ce sa citesc? Le stiu si multe le-am vazut de pe dvd-uri. Ma plictisesc sa citesc ceva ce deja stiu”, continua fata vorbind insufletit, dupa care schimba subiectul aducand in discutie vacanta mare ce tocmai se apropie. „O sa merg la mare si la munte, poate si in Italia. Fac multe poze si le pun parintii pe calculator, am trei albume, o sa particip si la un concurs de Miss in toamna”, povesteste aplaudand Malina.

Copilaria pentru ea este grea, asteapta sa creasca pentru a-si lua permisul de conducere si sa maerga la discoteca. Nemultumirea fetei cea mai mare vine din faptul ca nu are autoritate asupra celor mari „Cand esti copil trebuie sa faci exact cum zic ceilalti. Iti spun ca ce stii tu si rad”, cat despre jucarii, fiecare are o semnificatie aparte, le iubeste si nu s-ar putea desparti de nici una: „Le-as da copiilor care nu au, dar nu pe ale mele. Le cumpar alte papusi si le-as lua si hainute. De jucariile mele nu ma despart, ele sunt prietenele mele”, spune fata strangand in brate papusa ce trebuie de urgenta la doctor pe motiv ca nu mananca si plange.

***

La iesirea pe poarta de fier, Malina iti striga un familiar pa si te conduce cu privirea pana te indepartezi, nu merge dupa tine pentru ca nu are voie in strada. Bunica i-a spus ca te pot fura tiganii.

In schimb, odata iesit pe poarta de lemn, o lasi in urma pe Elena care te saluta cu buna ziua si te conduce pana la iesire, avand grija sa te fereasca de cei doi caini. Merge pana pe marginea strazii si iti face din mana razand. Intra alergand in curte si inchide dupa ea poarta de lemn a copilariei, in timp ce poarta de fier de la casa cu etaj inchide singura copilaria.

Raluca Borceanu