Colivia durerii

Intr-o Romanie care, in aparenta cel putin, pretinde ca este moderna, intr-un colt uitat de orice urma de civilizatie isi duc zilele si traiul 15 copii plus doi parinti, intr-o singura camera. O camera mancata de carii, trista, plina de scancete de durere, de lacrimi pline de necunoastere si de ura, o camera murdara in care au fost conceputi peste 20 de copii. Mama nu stie cu exactitate cate avorturi a facut, dar cert este ca, a nascut 17 si a ramas acum cu 15 dupa ce doi au murit, acum vreo cativa ani din cauza mizeriei si a lipsei unei griji parintesti. Parinti? E doar un cuvant de prin dictionare pentru ei, caci nu stiu, nu vor si nu vor fi asa ceva niciodata.

Asa cum creste iarba in pamant asa creste si copilul. Cu aer si cu Sfantul Duh. Dupa acest principiu s-a ghidat Maria Lupu, in varsta de 48 de ani, cea care se defineste pe sine ca fiind „o mama eroina” care a dat nastere la 17 copii, dar care a conceput peste 20, nici ea nu le mai stie numarul. Copii care au crescut si care, traiesc intr-o lume proprie, in care nu indraznesc sa conceapa ce e lumina electrica seara inainte de culcare, ce e o baie intr-o cada sau ce e acela vis. Si daca au unul, e prea indepartat si prea frumos sa se poata indeplini.

Anul si carlanul

Pe un drum anevoios de tara, plin de noroi care nu te duce cu gandul in alta parte decat la decadenta, uitare, nepasare si mizerie sufleteasca se ajunge la casa familiei Lupu. Locuitorii satului Rediu Aldei, un catun la doar 8 kilometri de municipiul Iasi, ii numesc pe cei din familia Lupu scursuri ale societatii, oamenii care fac umbra pamantului degeaba si care au facut un pacat mai mare ca au adus pe lume atatea suflete chinuite decat daca ar fi facut avort.

Pietrele de pe carare soptesc durerea si suferinta copiilor acestei familii. Casa e veche si darapanata. Peretii sunt despovarati de greul vinii, iar lumina in acea curte a incetat parca sa mai intre. Tencuiala e faramitata ca si constiinta celor ce au aplicat-o pe zidurile despicate de involutie, de scancetele inabusite si de drama care se ascunde, pitita inautru si care nu vrea, in ruptul capului, sa plece sau sa piarda in neant ca o boare trista ce a fost si nu va mai fi.

Cand ajungi in dreptul portii vezi mormane de haine murdare aruncate prin curte. O curte mica, cu un cuptor de lut daramat care nu a mai dat de mult timp de mancare cuiva, care nu a mai scos placinte aburinde sau paine coapta.

Acoperisul sta sa cada, peretele din dreapta este daramat, iar in loc de perdele sunt niste carpe care candva au fost albe, dar care acum sunt precum sufletele celor ce locuiesc in casa. Si asta doar la un geam caci celalalt nu exista. E doar un ceolofan ars cu tigara, ars de timp si ars de dorinta de evadare dintr-o lume in care singura ocupatie zilnica este lupta pentru supravietuire si pentru o zi urmatoare in care daca ai o paine, un mar sau o farama de coliva pe masa te poti considera un copil fericit.

In dreptul usii, prinsa intre doua universuri paralele, Maria Lupu sta si asteapta. Pe Florin, Elena, Ana si pe Vasile, si pe „mai nu stiu cine, unu dintre ei, doar de asta a trecut anu si am facut carlanul”, care sunt dusi cu cersitul prin satul vecin in speranta ca se va face mila cuiva si le va da de mancare, poate si o haina, poae si un litru de vin pentru ea. Restul copiilor ei sunt la scoala, prin sat, nu conteaza pe unde atat timp cat seara aduc ceva de mancat si de baut pentru parintii lor si nu cer nimic, pentru ca oricum, daca cer nu au ce sa primeasca. Iar asteptarea asta e foarte apasatoare incat, din ultima farama de bani, s-a hotarat sa mearga la birt si sa cumpere o sticla de vin. De surcele ce-i drept, ieftin dar care o face sa se simta mai bine.

Cand vede pe cineva intrand pe poarta ei, femeia crede ca a venit sa ii de-a ceva de pomana si incepe sa vorbeasca. Nu are scoala deloc, caci in perioada in care ea s-a nascut, mama ei, care a nascut „numai patru copii” dupa cum exclama Maria, o lua la camp si ii spunea ca scoala indobitoceste, asa ca e mai bine sa munceasca, sa stie de mica ca munca e grea si ca doar prin munca campului poti avea o bucata de paine sau de maliga. Nu prea au dat roade invatamintele mamei.

E balbaita, cel putin asa stiu toti cei care o aud vorbind. In realitate nu este asa, e doar un siretlic prin care poate impresiona.

Si daca ii castigi increderea, incepe sa povesteasca viata ei. Care nu e nici pe departe cea a unei mame eroine care si-a ingrijit puii sub propria aripa. Dar ea asa se considera si este mandra ca a dat nastere la 17 copii. Nu le stie numele la toti, dar e trista ca doi dintre ei au murit. Nu poate sa zica cum, pentru ca nu stie si pentru ca nimeni, niciodata nu i-a spus de ce.

„… daca era dupa el faceam o turma de copii”

Povestea ei incepe acum 26 de ani cand l-a intalnit pe Vasile, sotul ei. Mare iubire se pare ca a fost daca, dupa doar o luna, a ramas insarcinata. Primul ei copil. Ion sau Ioana?O lacrima ii apare in coltul ochiului. E de la vant, sau poate are regrete in privinta gestului facut, caci cu ajutorul unei babe din sat a facut avort in toaleta caminului cultural.

Episodul acela a trecut, s-a maritat cu Vasile si din 86, pana in 2005 a fost aproape in fiecare an gravida, fara sa constientizeze ca clipele de placere sau de betie in care concepeau cate un prunc, aveau sa se transforme intr-o viata, o viata care nu urmeaza nici un parcurs firesc si care se intreaba in fiecare zi cu ce a gresit de a venit pe aceasta lume.

Vasile, sotul Mariei sau „tatal erou” lucreaza prin sat cu ziua. Consoarta lui vorbeste cu o mandrie de nedescris despre cel care i-a fost la „bine si la greu”, si cu care e mandra ca a facut copii, numai ca, spune ea:”Bine ca l-am mai astamparat pe barbatul asta al meu ca daca era dupa el faceam o turma de copii”.

Vasile vorbeste cu nepasare despre copii lui. Pentru el nu conteaza daca au ce manca, daca au lumina sau lemne ca sa se incalzeasca, important este ca oaza lui de fericire sa nu fie atinsa. „Copii i-am facut iar de acum e randul lor sa ma ajute. Eu am facut ce aveam de facut” zice Vasile, uitand parca de rolul sau, acela de stalp al familiei si uitand ca cel mai mic dintre cei 15 copii are doar 5 ani si o viata la fel de chinuita ca cea a fratilor sai inainte.

Cu o nepasare demna de o persoana care nu duce lipsa de nimic, Vasile incepe sa insiruie cum primaria a vrut sa profite de el si de situatia lui. A primit pana in ruma cu cateva luni ajutor social de la primarie, ajutor pe care il castiga muncind in folosul comunitatii.

„Isi bateau joc de mine. M-au vazut mai prost si fara scoala si incercau sa ma puna la munca mai mult decat pe ceilalti pentru o bruma de bani. Sa isi tie banii si sa isi cumpere primarul colaci din ei. „Si uite asa a dat cu piciorul la singura sursa de venit stabila, banii care reprezentau pentru o copii o licarire in momentul in care, vedeau ca au si ei pe masa o paine proaspata, niste cartofi prajiti si eventual niste carne de pui fripta.

Animale nu au. „Sunt greu de ingrijit si foarte scumpe. Tre’ sa le iei furaje si fan si noi daca nu avem pamant, nu are rost sa tinem animale. „Dar pamantul lor a fost destul, aproape 2500 de metri dar pe parcursul anilor l-au vandut si banii i-au investit in cea mai de pret comoara pe care o detin. Fericirea si satisfactia proprie.

Palme care cersesc un dram de fericire, de speranta si de sansa

Fiind amandoi, unul langa altul, pe Vasile si pe Maria ii poti defini in toate felurile, dar privind si la decorul dezolant, cu siguranta parinti nu ii poti numi. „Parintele face copilul si il creste cum poate, iar copilul nu are voie sa ridice mana, sa ceara mai mult decat crede parintele ca are nevoie si decat ii poate da” spune Vasile, iar Maria, fara tusa de spirit matern, fara sclipire de atasament adauga sec, printre vorbe si printre aburi de bautura si frig, cu gandul probabil la alt moment de placere cu sotul ei:”Dracusorii nostri impelitati trebuie sa ne aduca de mancare, si sa isi faca singuri un rost in viata. Vor apa,gaz, vor curent, la cersit, la furat cu ei.”

Si vin, fiecare de pe unde apuca, intrand plini de mizerie, cu hainele murdare pe poarta, in acelasi univers inchis-medieval in care traiesc.

Nimeni nu ii intampina, ba mai mult Maria incepe sa ii cotrobaie sa vada daca au adus ceva de prin sat. Si incep sa intre pe rand. Doi mai mari, unul de 20 altul de 18 ani si apoi restul, pana la varsta de 5 ani cat are cel mai mic.

Privirile lor sunt venite din alta galaxie. Nu stiu cum e sa ai lumina ca sa poti vedea ceea ce bagi in gura, indiferent de ce bagi, nu stiu cum e sa te speli intr-o cada mare sau la un dus, nu stiu multe si stand cu palmele intinse ca sa ceara, caci pe oricine intalnesc incep sa ceara ceva, observi in palmele lor murdare ca cersesc de fapt afectiune, nu cesesc neaparat bunastare pentru ca daca ar avea-o nu ar sti ce sa faca cu ea.

Ochii sunt tristi si parca tipa dupa ajutor, tipa sa iasa din lumea inapoiata in care traiesc. Cei mici nici macar nu constientizeaza asta. „Da si mie un ban, da si mie un ban, sau vin pentru mamica” e tot ce stiu sa spuna.

Unghiile sunt pline de noroi si nu le distingi de restul mainii, iar parul este plin de praf, de fum, de durere si incertitudinea ca poate intr-o zi vor reusi sa iasa, sa isi faca un viitor sa aibe un servici.

„Nu ne-am mai dus la scoala pentru ca nu am mai avut bani si pentru ca radeau copii de noi” spun cei mai mari dintre fratii care locuiesc impreuna cu parintii. Au trecut de varsta majoratului, au doar 6 clase trase de par si nici un gand pe mai departe.

Dintre toti, cei mai mici, Gheorghita,Andrei si Lenuta sunt cei mai desprinsi de realitate. Raman cu privirea atintita si nu spun nimic, nici ca vor, nici ca nu vor, nimic ci ,pur si simplu sunt intr-un taram indepartat, departe de 2011, un taram in care chinul e singura sursa de viata, in care hainele sunt robe de spaima si de nestiinta, iar hrana sufletului este inexistenta, o himera care nu exista. E tragic sa intrebi niste copii in situatia lor ce isi doresc si sa iti spuna „Nimic”. Pentru ca nu stiu nimic din ce si-arb putea dori. „Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” primeste un raspuns care este de fapt o privire, intrebatoare, menita parca sa il faca sa riposteze, e ca si cum ai rade de el cand il intrebi asa ceva. Tristi, disperati, inchisi, fara sanse. Asa sunt copii din familia Lupu si nu vor fi nicioadata altfel atat timp cat drumul fragil spre visare sta sa sa se darame, cat granita dintre vis si realitate a fost devastata de mult, si atat timp cat nimeni nu va face ceva plauzibil pentru acesti copiii.

„Primavara, mama noastra, ies urzicile pe coasta”.

Plauzibil pentru ei inseamna sa ceara sau sa fure si sa aduca acasa mamei si tatalui. E perioada Postului Pastelui iar aceasta vreme pentru ei este un adevarat festin. Nu vor avea sub nici o forma miel, cozonac sau alte bunatati pe care Maria sa le prepare in schimb pomenirile mortilor din fiecare saptamana sunt prilej de sarbatoare.

Vin, in fiecare sambata cu sacosele pline de pomana pe care oamenii le-o dau din mila pentru sufletele mortilor. Si fac o mamaliga si se aseaza toti in jurul saacoselor si mananca „friptura” din grau cu aroma de vanilie si merele si colacii primiti.
Maria e totusi bucuroasa caci odata cu venirea primaverii are mai multe sanse sa gaseasca ceva de-ale gurii prin padure. „Acum ca a venit primavara ies urzicile si asa avem ce manca. „Iar copii rad si toti in cor la un semnal al mamei canta:”Primavara mama noastra ies urzicile pe coasta”.

Traiesc intr-un alt univers, lipsit de orice urma de moralitate, de traire sau de vis. Nu stiu sa spuna ce se va intampla cu ei de acum inainte. Vor fura sau vor cersi, e la fel. Mama spune despre ei ca sunt pe cont propriu si sansa lor, sansa cu care toata lumea o bate la cap, sunt strainii care poate ii vor lua de suflet.

„Am scapat de parintii mei si de iadul in care eram captiva”

Spera ca totusi sa aibe norocul Anisoarei, prima dintre frati, care are acum 25 de ani si care a fost luata de suflet de o familie din satul invecinat, pentru a o transforma in sluga si pentru ai da un blid slinos de mancare, un acoperis, o licarire de lumina si o sansa. O sansa un vis, pe care sa si-l contureze singura iesind din cercul care o sufoca.

Anisoara e o fata slabuta, pe care o vezi toata ziua robotind prin curte, mergand prin sat, ajutand pe orice are nevoie de ea si pe oricine ii solicita ajutorul. Din cand in cand, printr-un colt de gard, o mai vezi plangand, cu unul dintre fratii mai mici in brate. Le da bani sau mancare si incearca sa ii invete ca singura lor sansa de a se desprinde este sa fie onesti, cinstiti si educati.

Anisoara a mers la scoala, pana la 17 ani, are terminata o profesionala, si povesteste traumatizata despre primii ani din viata si cei ai copilariei. „Am scapat de parintii si de iadul in care eram captiva de cand m-am nascut. Am vazut in camera in care am locuit pana la 14 ani, toate atrocitatile, toate scarboseniile si ce era mai dur si mai trist era ca toate erau facute de cei care mi-au dat viata, de fata cu mine si cu fratii mei”.

Se simte libera si fericita, chiar daca nici aici nu are prea multe motive pentru a fi fericita. Dar macar nu mai este intre ei. Munceste, si se gandeste cu disperare la fratii ei care nu vor avea sansa pe care Dumnezeu i-a daruit-o ei, aceea de a intalni o familie cu suflet mare, care sa aiba grija de ea, sa ii dea sa manance, un loc in care sa doarma si cel mai important sa ii acorde incredere.

Visul ei s-a conturat si spera sa isi intemeieze o familie. „Indiferent de ce barbat ma va lua, nu voi turna atat de multi copii, asa cum a facut mama”. Inca ii mai spune mama chiar daca nu a crescut-o si chiar daca nu a fost langa ea in momentele cele mai de pret, doar atunci cand o teroriza in copilarie.

Cu ochii in lacrimi si palmele muncite isi plange soarta. Pe a ei si pe afratilor ei care nu isi dau seama inca ca au soarta stigmatizata. „Cu ce am gresit Doamne de ne-ai lasat asa pe pamant?Cu asemenea parinti?”. Dar Dumnezeu nu i va raspunde niciodata.

„Jegul de pe pielea lor ii transforma la propriu, din albi in negri”

Iesind din decorul sinistru desprins din lumea a treia in care aceasta familie isi duce traiul, mai mergem doi pasi si ajungem in dreptul scolii din sat. Aici aflam de la invatatoarea tanara si draguta, ca doar sase dintre copii familiei Lupu frecventeaza scoala cu clasele I-IV din Rediu Aldei si pe cea V-VIII din Aroneanu, satul vecin. Restul au abandonat din cauza situatiei materiale sau a delasarii induse parca de parinti care nu le dau nici un impuls ba chiar ii demoralizeaza complet.

Dar se pare ca cei care merg la scoala sunt copii problema care nu fac altceva decat sa ii perturbe pe cei din jur, prin vorbe sau prin atitudinea medievala pe care o afiseaza intr-o comunitate cat de cat moderna, cu acces la informatie, internet, lumina si apa curenta.

Medicul de familie din sat i-a vaccinat de fiecare data gratis, dar nu pe toti pentru ca nu au reusit sa ajunga sau nu i-a adus mama. „E groaznic sa vezi cum jegul de pe pielea lor ii transforma la propriu, din albi in negri”.

Doctorul povesteste cum in urma cu cinci ani, cel mai mic dintre copii a ramas fara mana dreapta. „Se pare ca statea singur in casa, in pat, si porcul a venit si i-a mancat mana. Au venit la dispensar cu micutul in varsta de un an care tipa ca din gura de sarpe. Am chemat salvarea, politia, responsabilii de la primarie. A fost putina valva atunci, dar mai apoi copilul s-a intors acasa si nimeni nu a mai facut ceva.”

Preotul satului spune ca ii ajuta cum poate pe acesti copii dar mai mult decat face el, nu poate face decat Dumnezeu. „Ar fi fost un pacat capital sa faca avort. Macar asa s-au procreat si au dat nastere copiilor, care sunt in gradina Domnului”.
Numai ca aceasta gradina este intunecata pentru ei, plina de sunete morbide, si devorata de termite ale nepasarii si durerii. O gradina in care acesti copii nu simt si nu vor simti vreodata aripa propriei trairi, caci o vor zdrobi permanent de cea a nenorocului ca nu o soarta lina, in care sa poata lupta, de unii singuri si cu ajutorul parintilor.

„Ce vreti sa facem noi autoritatile?Sa-l castram pe el si sa o sterilizam pe ea?”

Incercand sa aflam de ce situatia acestei familii a ajuns in acest stadiu, aflam ca persoana responsabila cu anchetele sociale a botezat unul dintre acesti copii din mila, dar niciodata nu a facut un demars indeajuns de benefic pentru aceasta familie si pentru cei 15 copii, nici macar nu s-a autosesizat. „Ce vreti sa facem noi autoritatile?Sa-l castram pe el si sa o sterilizam pe ea?Traim intr-o lume moderna, nu in antichitate”. Nu acelasi lucru il putem spune si despre ei.
Poate ca aceasta ar fi una dintre solutii castrarea si sterilizarea, caci nu au auzit de metode contraceptivve sau de prezervativ.

E straniu cum la orice caz social, asistenta se autosesizeaza dar la acesti copii care traiesc in conditii de nesuportat cu parinti iresponsabili care ii lasa sa fie mancati de animale, nimeni nu spune nimic.

Doamna care ocupa cu mandrie functia de asistent social incearca sa faca un calcul timid al veniturilor lor:”Au alocatiile copiilor. Vreo 12 alocatii si atat. Tatal avea ceva probleme de sanatate si se pare ca s-a retras si de la ajutorul social oferit de stat”. Lenea e probabil problema cea mai acuta a acestor parinti.

Vor sa traiasca, cu sufletul… din tot sufletul

Si tot pe drumul anevoios de tara te intorci si pleci. Iar in urma raman 15 suflete care nu au stele in care sa creada, care nu se vor dezvolta niciodata si care vor ajunge cu siguranta pericole iminente pentru societate. Iar imaginea e sumbra. Raman tot acolo in lumea lor.

Incepe sa ploua si se simte cum cristalele ploii despica incet bulgarii negrii ai pamantului. Sunt lacrimile din inima acestor copii care nu pot nici macar sa le exteriorizeze. Pentru ca nu stiu cum e sa plangi pentru soarta ta.
Numai gandul lor sopteste incet: „Apa… vrem apa!”. Dar nu le-o ofera nimeni, caci tarna care sta peste ei din momentul in care s-au nascut, nu le lasa vorbele sa treaca.

Au nevoie de cuvant, de lumina, de vant ca sa poata striga si ca sa rada, caci tot ce pot face bun in viata lor aceste vieti este sa rada. Sau sa viseze, la ce nu au avut vreodata, la ce vor fi, la ce au crezut ca au avut si nu au pretuit.

Dar scandurile lumii lor ii pasa tot mai tare cu fiecare clipa care trece si cu fiecare moment in care lumea din jurul lor evolueaza iar ei involueaza. Sunt in antichitate, ca o populatie conservata de timp, intr-o Romanie si intr-o lume intreaga care da piept cu modernitatea si cu stiinta care in fiecare moment te surprinde, exista si ei. Doar exista.

Si cand toti se bat pentru demonstratii inutile nimeni nu le zice ca undeva, intr-un colt de la care Dumnezeu si societatea si-a intors privirea, vietuiesc 15 mogaldete chinuite care simt cum cerul se prabuseste peste ei. Dar vor sa TRAIASCA, cu toata fiinta, sau daca nu, sa viseze macar, cu mintea si cu sufletul… din tot sufletul!

Narcis Avadanei