Pe drumul ingust nu au mai ramas decat ridurile gloduroase pe care vantul le-a pastrat in urma carutelor din sat. Orizontul a inghitit toata civilizatia si niciun picior de locuitor din Cozmesti nu calca la ora asta prin apropiere. Putin mai departe de suierul nervos al departarilor, intr-o deschizatura mica de padurice, parintele Gheorghe a pus hotar salbaticiei. S-a incapatanat sa fie singur, sa se roage si sa-si construiasca biserica. Despre dansul vorbeste toata lumea cu bagare de seama. Unii sunt de parere ca e mai bine sa taca. Altii iti dau sfaturi despre ce e mai bine sa faci cand glasul duhovnicesc porneste avalansa de intrebari. Chiar si asa, pricina tuturor parerilor contradictorii ramane aceeasi. Preotul stie trecutul fiecaruia si cei mai multi vin la el sa le spuna ce se mai aude din viitor.

Credinta la ea acasa

Imediat ce ochiul desluseste mai bine amanuntele, biserica se contureaza frumos, iar acoperisul proaspat imbracat in tabla straluceste mai putin. Soarele se ascunde dupa copacii din spate si toate detaliile asezarii rasar zglobii, uimitoare, dezordonate. De la albul imaculat pe care mucitorii l-au dat peretilor bisericesti si pana la gospodaria preoteasca e cale de o jumatate de pas pe o poteca plina de noroi. Gardul din scanduri scorojite sta priponit in haragi grosi si imprejmuieste cateva chilii inghesuite in coasta bisericii. Mai in spate, intr-un cotet fara usa, o scroafa care abia a fatat grohaie linistita. Lemnele pentru iarna stau burdusite si legate intre scanduri cu sarma ruginita. De la fereastra primei chilii si pana langa clopot, cateva camasi inchise la culoare se usuca prinse in carlige. Undeva in dreptul clopotnitei, langa un brat mare de coceni un pui alb se balaceste intr-o balta. Asa arata curtea. Adevaratul zbucium al asezarii monahale incepe dincolo de poarta deschisa pana la refuz si se intinde mult, in camp. Trecerea din interior spre exterior o face un furtun de pompier care, pe jumatate ingropat in noroi, isi gaseste sfarsitul intr-o cada mare de fonta. Prin jur, multi coceni imprastiati si pui grasi care ciugulesc din ei. Purceii pestriti se joaca intr-un morman de gunoi cu un catel murdar care triseaza si se ascude dupa cele patru masini-rabla parcate de timpuriu langa capita de fan. Uneori, esti nesigur de frumusetea locului. Ai crede ca in gospodaria plina de acareturi, un om s-a hotarat sa-si faca biserica pentru mantuire. Dar toate cate sunt, s-au adunat in jurul constructiei proaspete ca sa-i fie de folos monahului. Pentru cele lumesti.

Schitul lui Gheorghe

Se uita in zare, isi trage manecile de la camasa mai sus de coate si se potriveste la un pas distanta de mine.Tine tot timpul o mana in sold, se lasa unor pe calcaie si te scruteaza pe sub sprancene. Parul, usor albit de vreme se arunca dezordonat in toate partile si cand se apleaca sa te sarute parinteste, iti afunda obrazul in barba lunga si moale. Toata fata parintelui pare acoperita, greu de retinut. „Vreti sa vorbiti cu mine, asa-i? Pai… mai stati oleaca, bre ca trebuie sa le fac la oamenii astia care pun tabla cate o cafea. Stiti voi cum e. Daca omul munceste, trebuie sa primeasca si rasplata, ca nu merge treaba pe stomacul gol. Asteptati, da?”. Revine mult mai tarziu, zgomotos si plin de viata.

A devenit omul locului cu trei ani in urma. Dupa lungi tratative cu mai marii de la Episcopie, parintele Gheorghe a obtinut aprobare pentru schitul sau. Schitul Cozmesti sau, dupa cum a trasat literele usor strambe pe tabla de la intrare, „Sfanta Treimii”. Mai apoi si-a adunat toate cate sunt pe langa casa. Folositore sau nu, sunt ale lui si nu le imparte cu nimeni. In toata pustietatea pe care piciorul de om o strabate cam in trei sferturi de ceas, e singur. Nu se considera pustnic si legatura cu lumea nu a rupt-o chiar de tot. Telefonul, ascuns in pantalonii plini de praf si suflecati inegal, suna de cateva ori. Staretul are multi prieteni si „multe femei”. „Fata mea, poate ai crede ca sunt un curvar de-acela. Pai, tu poti sa zici ca ai venit la un curvar de om. Nu-i treaba mea, da’ ce sa-i fac daca ma cauta femeile? Le mai ajut si eu cum pot. Le mai dau un loc de munca, le mai fac rost de una, de alta. He he…”. Rade zgomotos si pe sub mustata se ivesc ciudat dintii neobisnuit de lungi si sparti la capete. Isi piaptana cu degetele streasina gurii si il paleste brusc nelinistea. „Cu ce plecati, bre de aicea? Ati venit pi jos, ha? Lasa ca m-oi mai gandi. Pana atuncea cre’ca vreti sa-mi spuneti toate cate aveti pi suflet, bre…”. Daca se ofera sa te asculte, e lucru mare. Firea lui nu e facuta sa taca si nici sa stea. Pentru o clipa, isi lasa capul intr-o parte, si isi arata dintii intr-un zambet plin de mila. „Da’ ci mai face saracu’, bre? He, he…”. Cand pare ca s-a potolit, in urmatoarea clipa izbucneste efervescent. „Nu vrei sa-ti dau un dentist bun? A? ce zici? Stiu un dentist bun aicea la Pascani.” Cum sa il iei? Cum sa ii zambesti? Nu ai timp sa refuzi. Cum sa ii faci fata?

Viitorul sta-n caiet
„Care iese afara? Numai una sa ramana inauntru, da? Ca stiti voi cum e. Acum esti prietena si peste catva timp nu mai esti. Si vine la tine si rade. Ca uite ce ai facut tu, ca uite ce face ma-ta, ca uite ce necazuri ai. Daca erati surori, va lasam impreuna, da’ asa…hai…una afara repejor!” Imi trage un scaun la masa de la intrarea in biserica, deschide un caiet si-mi pare ca pana aici mi-a fost. Toate pacatele ii stau insirate ca niste baloane si imediat mi le sparge in cap. „Da’ cu ce plecati, bre, ca acus se intuneca?” Apuca un pix negru. „Cu ce plecati, cu ce plecati…De unde vii? Cum te cheama, fata?” Caietul cu file de matematica ingalbenite e trecut de jumatate. In el sade ruga trecatorului care trece pe la Cozmesti. Preotul incepe sa silabiseasca ca un prescolar. „Ana sau Maria? Nu Ana-Maria, bre. Numai un nume. Spune repede. Ana? Da’ de ce nu iei numele Maicii, a? Maria? Da’ ma-ta te striga Maria? Lasa Ana. Bun. A-n-a. Punct. Se roa-ga pen-tru. Pentru ce te rogi, bre?” Ii dictez ce imi vine in minte, silabiseste in continuare si…ii suna telefonul. „Da. O mii di euro. He he. Pleci in Italia cu masina noua. Ce nu face taica pentru tine, bre? Gata, hai ca ti-oi mai spune eu mai incolo. Acu’ lasa-ma ca am aci o fecioara nelinistita.” Continua ca si cum nimic nu l-a intrerupt. „Se roa-ga..Pentru ce te mai rogi? Asa. Pen-tru…Aaa, stai asa. Tu ai prieten.” Si-a schimbat expresia fetei si la fel de brusc m-am nelinistit si eu. Parca a avut o revelatie. Pare-se ca asa i se arata trecutul. Dintr-odata. „Ai 20 de ani. Da nu te casatoresti acum. Vrei sa te casatoresti? Vrei sa ramai asa mereu? Da nu ai cum. Te casatoresti, da’ nu acum.” Ia o pauza la citit taine si-mi arunca ghidus o privire. „Nu vrei un dentist?” Dincolo de barba lunga se ascunde atata voiosie si neliniste nebanuita. „Bre’, ia aminte! I-am zis la una care voia sa se angajeze ce sa fac. Sa ia un lant din aur cu o cruce mare, da’ de ala gros, si sa il dea la doctor. Acu’ e asistenta si nici nu a dat-o afara. Domnu’ face minuni. Nu eu. Nu…Eu sunt mare pacatos. Toate cate le fac sunt imprastiante.” E prima data cand devine solemn. Putin pierdut, se regaseste cu greu. Nu e tristete. E un soi de melancolie pierduta. Nu il intrerup. Isi potriveste barba si izbucneste brusc, nauc, agitat. „Hai! Sa continuam!”.

Ruga pentru maritis

„Si pen-tru lu-mi-narea min-tii la scoa-la.” Ultima silaba e mai accentuata si daca e nevoie, revine asupra cuvantului. „Hai spune..pentru mai ce?” Ma uit incurcata la el, dar nu pare sa imi acorde prea multa atentie. „Ai sa ai doua fetite si o sa fii om mare.” Spune asta si tace. Asteapta reactia. Nu spun nimic. „Da nu ai necazuri, a? Nu prea vad sa ai necazuri. Ce sa-ti zic, bre? Nu vrei sa afli nimic? He, he. Esti tanara. Asta te interesa. Sa te mariti, in ceapa ma-tii!” Isi propteste ferm mana pe umarul meu si ma trage in sus. Ia sticluta cu mir de pe masa, agheazma, le impreuneaza si toarna din ele pe frunte. „Tine palmele. Da pe fata. Da pe fata, nu auzi? Lasa ca nu se intinde vopseauna. Da pe la ochi! Da pe la ochi, n-auzi?” Apoi ma trimite la icoane.

Bisericuta e mica. Nu are nimic din zbuciumul parintelui. Multa liniste si curatenie. In partea stanga, cum treci in naos, langa perete, e un pat. Biserica are inauntru un pat. „Aci doarme pictorul. Nu te uita asa. Credeai ca oamenii vin la mine la biserica sa doarma? Mai fata, mai!” In cateva minute ma scoate afara. Urmeaza alt trecut, alte necazuri si un viitor in care nu o sa mai fii domnisoara. Casatoria e departe, dar vine.

“Iti spun ca asa va fi”

Alina e bacauanca si a auzit de parintele Gheorghe cand nu avea certitudinea ca va mai trai. Dupa ce a fost operata de tumora la creier, medicii de la spitalul din Targul Mures nu i-au mai dat sanse de supravietuire. Sotul ei, Ion, a luat calea Mircestiului, a intrebat de schit si parintele l-a asigurat inainte sa il intrebe ceva ca sotia lui va trai. “In doua luni o sa isi revina complet. Trebuie sa faci niste acatiste”. Acum, Alina e bine. S-a insanatosit.

Despre staret vorbeste si profesoara de Istorie, Ioana. A devenit duhovnicul ei dupa ce a asigurat-o ca se va casatori intr-un anumit numar de zile. ”O sa iei un sofer si o sa faci doi copii cu el.” Deocamdata, Ioana nu are decat un copil cu barbatul despre care i-a vorbit parintele. Preotul nu da numai vesti bune. Cand Maria i-a calcat pragul, preotul a stiut de ce a venit. “Sotul au are o galma la ceafa. El nu poate sa faca copii. Nu o sa faci niciodata copii”. Si locuitorii din Cozmesti sunt siguri ca are un dar. Doar ca le este teama sa vorbeasca despre asta. Se poate sa le reproseaze ceva la urmatoarea predica.

“Nebun de om”

Banii necesari pentru constructia schitului sunt de la oameni. Cu ajutorul lor, staretul si-a inaltat lacasul modest. Mai are mult de munca, dar spera ca sfintirea sa fie pe aproape. Chiar daca nimeni nu ii ghiceste trecutul, preotul se lupta sa-si faca un loc. Lumea vorbeste ca inainte de a se calugarii, parintele Gheorghe a fost ucenicul parintelui Cleopa. De la el a invatat credinta si a plecat in lume. A avut si o meserie. Nimeni nu stie prea bine cu ce s-a indeletnicit, dar se spune ca si-a dorit o familie. Acum a ramas singur in campurile pustiite din Cozmesti, iar vestea ca el citeste viitorul si dezleaga necazurile a trecut departe de barierele judetului. E inedit in felul sau. Pare ca te cunoste de cand lumea, dar niciodata nu spune mai multe despre el. Nu te lasa sa ii dezlegi rostul, sa ii retii infatisarea, sa il cunosti. El e doar preotul, duhovnicul. Cine l-a uitat, il mai cauta.

La plecare, ar fi vrut sa ne duca pana la sosea cu tractorul, dar baietii pe care ii are la munca au mai multa nevoie de el. Ne suie in caruta unei familii de lipoveni. „Bre mammuca, scoate si tu fetele astea la asfalt, bre. Nu fii, bre rea, ca te bate Dumnezeu.”

Propeste o scandura subtire la mijlocul carutiei si „numai bine”! Peste biserica lui se lasa intunericul. Noapte il prinde singur la vecernie. Ne departam usor. „Sa le spui ca ai venit la un nebun de om!”

Ana-Maria Durila