Rădăuți-Prut, un sat îngropat în ecoul apei învolburate

Ruine, liniște, cîmpii cît cuprinzi cu privirea, ape tulburi și drumuri părăsite alcătuiesc tabloul ce ți se înfățișează înaintea ochilor. Asta e tot ceea ce a mai rămas din vechiul sat Rădăuți – Prut din județul Botoșani, localitate ce în anul 2008 a fost prada apelor. Satul pare mai degrabă o cetate antică părăsită decît o zonă pitorescă, specific românească. Se spune că oamenii alungă ploile cu ajutorul clopotelor din sat, însă Prutul nu anunță pe nimeni și nici nu bate la poarta rădăuțenilor. Sălbăticiunea se dezlănțuie, trosnește, mătură tot în cale și se retrage, luînd cu ea toată seva din spiritul locuințelor.

În miezul zilei, atunci cînd soarele încinge asflatul și cînd nu mai vezi nici țipenie de om pe stradă, liniștea se lasă ușor peste satul din Botoșani. După ce străbați un drum strecurat printr-o pajiște imensă, satul nu pare să fie prea prietenos, la intrare, întrucît sînt doar case părăsite, cu geamuri sparte, garduri ruginite și multe buruieni.

O să uite ce înseamnă să trăiești la țară

Oamenii se strîng la barul numit Lucom, pentru a mai uita de grijile de zi cu zi. Cei care stau la singura casă ramasă întreagă se plîng mereu de zgomotul mult prea puternic. „Noi vrem să ne odihnim, și așa sîntem bătrîni și avem greutăți. I-am rugat de atîtea ori să dea muzica mai încet, dar așa sînt tinerii”, spune Modest Jitarașu, un bătrîn în vîrstă de 73 de ani. Cu glasul amar, îți zice și că „am rămas fără vecini, mi-e milă de cei care sînt pe deal. Noi, aici, mai avem un pui, o găină, ei nu țin nici măcar un cîine. O să uite ce înseamnă să trăiești la țară, săracii. Casa mea a rămas în picioare că am dat-o cu praf de piatră, dar dac-ai ști cum am stat în genunchi să curăț molozul și cîte găleți cu apă am cărat… M-am împrumutat din bancă să-mi refac locuința.” În vocea bătrînului se simte o stranie bucurie că a rămas stăpîn pe glia strămoșească.

În centrul satului, școala, grădinița, biserica și poliția par să fi fost surori de suferință în calea puhoiului. Case una lîngă cealaltă nu mai vezi. Sînt răsfirate pe un deal, pe care oamenii îl numesc „Satul nou” sau „Pipera”. Copiii s-au obișnuit cu drumul greu și anevoios, iar pe chipul lor răsare un zîmbet ștrengăresc atunci cînd aud că părinții îi vor lăsa la scăldat sau la pescuit.

Podul de piatră

Rădăuți – Prut are un singur drum care te poartă spre orice loc, fie el Lipscani, Dorohoi, Săveni sau Darabani. Chiar și așa, în urma inundațiilor, locul este pustiu, de parcă toată suflarea sătenilor a pierit în lupta cu apele. Mioara Popa, o femeie de 45 de ani, își amintește cum și-a pierdut casa. Acum are alta. Tatăl ei a fost preotul satului, iar parohia a decis să îi construiască o locuință pe vîrful dealului, unde să poată locui împreună cu familia. Doar că mama și surorile ei nu mai sînt printre noi să se bucure de noul cămin. Era o seară de iulie, într-o sîmbătă, cînd Prutul avea să dea buzna în viețile liniștite ale oamenilor. Mioara și surorile ei, Luminița și Laura, pregăteau prăjituri pentru ziua de duminică. Înainte de miezul nopții, o bătaie în geam s-a auzit. Erau jandarmii care strigau „Evacuați zona. Ieșiți din case și fugiți. Alertă. Vine Prutul Mare.”

La început, nimeni nu a crezut că o asemenea nenorocire se va abate asupra satului, dar oamenii s-au speriat, s-au ridicat din pat și au ieșit doar cu ce au avut pe ei. „Am trăit momente cumplite. Dormeam atunci cînd jandarmii au strigat la geamul nostru să ne trezim și să plecăm. Am început să ne strîngem lucrurile îngroziți, nici nu știam pe ce să punem mînă cînd deodată s-a stins lumina”, a povestit femeia. Apa ajunsese deja la panoul electric iar peste sat s-a lăsat deodată bezna rece și umedă. Și pentru că întunericul și spaima nu erau deajuns, a început și să plouă. „Nu puternic, mărunt, așa cum cerni făina”, povestește Mioara, trezită ca dintr-un coșmar. Era ploaia molcomă dinaintea furtunii.

Agoniseala lor a rămas ca o ființă neputincioasă.

Femeia își face cruce odată cu amintirile negre ce îi apar în minte. Oamenilor te poți împotrivi, însă naturii, nu. „Prutul venea așa de tare la vale că îl auzeam cum n-are asîmpăr, ca un monstru fioros de care se tem copiii noștri. Ziceai că vine sfîrșitul lumii”, spune tresărind.

În numai două ore, peisajul a devenit apocaliptic. Casele au fost înșfăcate de ape, animalele lăsate de izbeliște, iar căruțele și tractoarele, îngropate în mîl. Oamenii aveau inima strînsă și se rugau spre cer să se oprească urgia. Nunta de la căminul cultural din sat a fost oprită, iar mirii s-au urcat în remorca unei mașini și au plecat fără a mai primi darurile sau tortul de nuntă. Tot ce au putut lua sătenii în traistă au fost cîteva alimente și două, trei haine de schimb. Agoniseala lor a rămas ca o ființă neputincioasă. Localnicii nu credeau că aveau să trăiască inundații mai mari ca în 69’. „Întrebam de vecini în stînga și-n dreapta ce putem face, cum să ne mobilizăm dar nu am vrut să mutăm lucrurile. Credeam că e doar o sperietură. De atîtea ori a revărsat Prutul, încît eram obișnuiți. «Nu te teme că nu vine așa mare, să ne acopere!»”, a strigat Mioara către mama sa.

Mobilele au rămas ca niște bolnavi de reumatism

Cînd își amintește de refugiul din 2008, o urmă de regret se simte în glasul femeii. „Era apa așa de mare, pînă la genunchi, încît ne-am speriat și am fugit pe un deal cu mama și surorile mele. Acolo ne-am adăpostit la niște vecini care ne-au primit. Timp de trei zile, mi-am privit casa sau ce a mai rămas din ea la televizor și eram cît pe ce să mă urc în barcă și să recuperez din lucruri. Dar a fost prea tîrziu. La noi se mai vedea doar acoperișul.” Vocea ei pare sfărîmată ca un bulgăre uscat de țărînă strîns în pumn.

Obiectele pluteau precum geamandurile în mare și doar cîteva au „supraviețuit”. Au stat în apă timp de trei zile și trei nopți, pînă cînd Prutul le-a sters luciul și le-a pătruns pînă-n măduvă. Au rămas asemeni unor bolnavi de reumatism, cărora le-au înghețat oasele. „Am încercat să scoatem din lucruri, dar toate erau afundate în mîl și putrezite. Cel mai rău mi-a părut de lucrurile sfinte ale tatei. Avea o cameră în care se ruga și ținea într-un cufăr roșu, din catifea, cărți și suveniruri de prin mănăstirile lumii. S-a ales praful de munca de-o viață a părinților mei”, rostește Mioara și plînge înfundat. Vorbele ei curg în vreme ce femeia smulge o floare din fața casei și o rotește în mîini.

Comoara din Prut

În urma inundațiilor, localnicii din satul Radauți-Prut au primit ajutoare. Militarii și-au instalat corturi și au venit în ajutorul oamenilor cu alimente, apă potabilă, pături, haine și vaccinuri din partea Guvernului și a miniștrilor deveniți samariteni. „Să știi tu, domnișoară, că mulți s-au îmbogățit de pe urma necazului. Ai fi zis că au dat de comoara de pe fundul apei cînd îi vedeai cum se sărăcăceau și îi rugau pe oamenii care se opreau să vadă oroarea din sat să le dea cîte ceva. Mulți dintre ei, nici în casă nu aveau ajunsă apa și se duceau la Primărie pentru un kilogram de zahăr, trei conserve și un frigider”, spune femeia, amintindu-și cum alergau oamenii disperați după mobilier și electrocasnice.

„Au făcut case la toți la fel, indiferent că unii aveau o cocioabă și alții case mari și frumoase. Sînt sigură că nici acum badea Ion nu știe să folosească aragazul primit cu șase ani în urmă”.

Dealul sinistraților

Ea stă pe o bancă în fața casei unde au ieșit răsadurile, iar cîteva pisici se plimbă agale. Nu mai locuiește aici, ci în orașul Suceava. Și-a dat casa spre îngrijire unor tineri pentru că nu are nici o amintire plăcută, dar o vizitează atunci cînd vine la mormîntul rudelor sale. „Nu mi-a plăcut noua casă. Era mare, rece și, în același timp, neîncăpătoare. Simțeam cum mă sufoc în ea. Nici vecinii nu mai erau la fel. Aveam vecini noi și stingheri. Simțeam că nu e pămîntul nostru și că nu putem sta. Singura imagine care îmi va rămîne în minte din această casă este cea a sicrielor surorilor mele și apoi al mamei mele, în aceeași cameră, același loc, și cîntecul cucuvelei de parcă am fi fost blestemați”.

Nea Mihai trece pe stradă taman cînd Mioara își frămîntă neîmpăcarea și se oprește în dreptul nostru. „La mine în ogradă au murit toate orătăniile. Aveam și găini și cîine și pisică”. Omul privește în zare iar imaginile îi vin în minte cu o vioiciune malițioasă, care il chinuie. Îi este urît să stea în noua casă ca o magazie proaspăt vopsită, în care iarna, intră frigul, iar vara, nici soarele nu bate. Are o cameră, o bucărărie și o verandă unde poftește pe oricine îi calcă pragul. Ba chiar îl pune și la masă, fără a pretinde nimic în schimb. Îi place vorba și e bucuros atunci cînd aude glas de om prin curte, chiar și cînd vine obosit de la cîmp. „Numai piatra de temelie a mai rămas din fosta mea casă. Mai merg din cînd în cînd să mai culeg flori pentru nevasta mea și să am grijă de copaci. Aici am alți vecini și un nou bar unde mă duc seara să mai beau un cincizeci”.

Potopul a trecut, dar amintirile sătenilor nu pot fi șterse cu ușurință. Valul vieții le-a măturat gospodăriile, dar nu și sufletele. Acum, zeci de „chioșcuri” sau module au rămas nelocuite. Oamenii au început să plece la rude și copiii, iar satul e unul bătrînicios. Satul nou are însă și stație de autobuz. Șoferii ajung fără călători în vechiul Rădăuți-Prut fiindcă toți se opresc în Pipera, unii pentru a-și vizita familia, alții pentru a-și duce traiul mai departe.