Debutînd în lumea teatrului în același an cu absolvirea Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, a strălucit ca solistă pe puntea de lumină a Teatrului Național de Operă și Balet din Chișinău timp de peste 10 ani, împletindu-și numele cu spectacole memorabile și roluri de neuitat. Janna Vdovicenco este azi una dintre cele mai talentate profesoare de canto din țară, datorită bagajului său vast de experiență și a modului deosebit de predare.

E duminică. Abia a început să se mai dezmorțească vremea de afară. Soarele de dincolo de geam, care a apărut mult prea brusc, îmi dă un ciudat sentiment de libertate. Sînt în Chișinău, capitala Republicii Moldova. Un oraș mare, în continuă acțiune, cu oameni derutați, dar plini de speranță și ambiție. Blocuri mari, alei fără vreun capăt, agitație și o ușoară tensiune constantă . Așa se simte al meu „acasă”. Copleșită de amintiri, sînt pregătită de încă o doză de nostalgie. Ies din bloc și, prinsă într-un vicios cerc de gînduri nu ezit, totuși, să îmi iau cafeaua din locul meu de suflet. Aici chiar și cafeaua are gust de trecut. Hotărîtă să îmi liniștesc gîndurile înainte de întîlnirea cu fosta solistă a Teatrului Național de Operă și Balet, mă îndrept către Palatul Republicii, unde am convenit să ne vedem. În inima orașului, mă simt ca într-un lăcaș în care trecutul și prezentul se întîlnesc într-o simfonie a timpului.

„Tu poți mai mult!”

„Te aştept la etajul doi , accesul în clădire este prin spate, am informat  personalul de securitate că va veni o domnișoară pentru repetiția Concursului Internațional de Canto Academic «Alexei Stîrcea», programată pentru ora 17:20. Fiecare concurent are un program distinct, de aceea este important să specifici acest detaliu la intrare”, îmi spune la telefon.

Are o voce caldă, dar impunătoare. Am intrat, am vorbit cu paznicul, am urcat scările. Un val de dor m-a cuprins instant. Acei pereți îmi erau familiari. M-am văzut acum șase ani, coborînd emoționată pe treptele pe care acum le urcam, totul fiind luminat, agitație şi o atmosferă vibrantă. Concurenți diferiți, de etnii diferite, miros de parfum și fixativ de păr.

Acum, în schimb, e cam pustiu, luminile rare și se aude un ecou slab al vocilor de la etaj.

La intrarea în sală, am făcut un schimb de priviri. M-am aşezat lîngă ea, impresionată fiind de ceea ce auzeam. Era foarte concentrată pe interpretarea elevei. Exigentă, dură şi directă. O femeie plăcută, dar serioasă și riguroasă în ceea ce ține de prezentarea elevilor pe scenă.

Anastasia are o voce foarte bună, tehnică interpretativă de invidiat, un timbru deosebit, dar la sfîrșitul repetiției a auzit un singur lucru: „Tu poți mai mult! Nu îți permit să cînți pînă mîine, ai grijă, vocea e instrumentul tău. O chitară cu corzile rupte nu mai cîntă!”

Într-adevăr, paralizia corzilor vocale e un sfîrșit pentru carieră. Îmbrățișînd-o, i-a reamintit că este capabilă de mai mult și i-a șoptit că are încredere în ea. Pe măsură ce sala s-a mai golit, am fost martora unei conversații ciudate.

-Nu știi unde sînt pozele din arhiva teatrului? M-a rugat o domnişoară. Scrie un reportaj, iar ceea ce am acasă nu cred că e potrivit.

„Au ars Janna, tot din arhivele teatrului a ars. E un subiect demult închis.

Tăcere. După o clipă de ezitare, a luat loc lîngă mine. Mi-a pus pe genunchi un album vechi, mi-a zîmbit cald şi m-a servit cu o portocală.

Rădăcini muzicale

„Amîndoi părinții mei aveau o legătură profundă cu muzica. Mama s-a mutat din Rostov în Moldova, înaintată ca profesoară, iar tatăl meu cînta încă din armată. Vocea lui era remarcabilă, iar talentul său muzical era evidențiat de un auz fin”, povestește profesoara.

În familia Jannei, muzica a fost o prezență constantă. Bunicul era un acordeonist renumit în Chițcani. Încă de la o vîrstă fragedă, împreună cu sora ei, se bucurau de timpul petrecut alături de acesta. Bunica era pasionată de cîntecele ucrainene. „Le cînta la auz, nu știa note, dar interpreta foarte frumos. Stoiti gora visokaia, în ucraineană, o țin minte și acum”.

Primele lor apariții în public au avut loc la petrecerile din sat. Сlipele petrecute alături de bunicul, au reprezentat primii pași pe scenă.

Sacrificii în lumina rampei

În timp ce vorbea, mi-a observat cizmele mai lungi de genunchi, a răsfoit albumul și s-a oprit la o poză.  „Pentru acest spectacol am reușit să slăbesc 10 kilograme ca să pot purta cizme asemănătoare cu ale tale. Erau albe, un lux pe vremea aceea, îmi plăceau mult”, își amintește.

Profesorii i-au spus că are o voce deosebită, că are talent. După clasa a VIII-a început să interpreteze mai des în fața publicului. Profesoara de engleză o ducea la olimpiade pentru a cînta. Sora ei, de asemenea, avea o voce frumoasă, însă era timidă. Întotdeauna Janna a fost mai curajoasă, mai încăpățînată. În timpul școlii participa activ la toate evenimentele. Avea un coleg acordeonist care o acompania.

„În clasa a X-a, am fost selectată să particip la un concurs. Tare mi-a plăcut un cîntec rusesc, auzit la mama, iar rezultatul meu a fost un loc de frunte.”

La evenimentul respectiv, era prezentă comisia de la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”. La început, n-a avut nicio intenție să urmeze o carieră în muzică, fiind pasionată mai degrabă de desen și neștiind note muzicale. Cu toate acestea, mulți i-au remarcat talentul și capacitățile unice. A fost o perioadă dificilă, în care se trezea la ora 6 dimineața pentru a exersa la pian, simțind durerea degetelor în timp ce bătea ritmul. „Nu talentul te face artist”, îmi spune privindu-mă în ochi.

Cu mult efort și determinare, a reușit să se evidențieze și să-i depășească pe alții în domeniul muzical. A concurat chiar și cu cei de la academie, fiind cea mai tînără din grup. Colegiul i-a oferit oportunitatea de a continua studiile la conservator. Deși inițial visa să studieze la Odessa și nu dorea să rămînă în Moldova, destinul a avut alte planuri.  Îl cunoscuse deja pe viitorul ei soț. „Nu neg, poate aș fi avut o carieră mai strălucitoare acolo, dar asta ar fi însemnat că îl pierd pe cel mai drag om sufletului meu. Nu am regretat niciodată, așa a fost să fie.”

Valeriu, soțul Jannei, a fost și el cîntăreț de operă. Mereu alături, sprijinul și prietenul ei cel mai bun. Ambii au predat în aceeași școală. Valeriu a fost unul dintre cei mai renumiți profesori de canto din țară. Au făcut cunoștință cînd el era anul I la Academia de Muzică „Gavriil Musicescu”, iar ea o tînără ambițioasă în ultimul an de colegiu. Elevii lor au devenit artiști renumiți în Republica Moldova – Trupa Brio Sonores formată din patru membri, interpreți precum Cătălin Josan, Mariana Bulicanu, Diana Axentii și alții. În 2012, au publicat un Catalog de Repertoriu, la care familia Vdovicenco a lucrat mai mulți ani. Lucrarea a fost realizată pentru profesori de canto și interpreți-vocaliști. Cuplul a inclus creații vocale pentru toate tipuri de voci: soprano, mezzosoprano, tenor, bariton și bass.

Într-o luni, înainte de a participa la orele maestrei, din curiozitate m-am apropiat de una dintre elevele ei, care aștepta tăcută pe hol să intre la oră. I-am pus o întrebare simplă, poate chiar banală: „Cine e Janna Vdovicenco pentru tine? După o clipă de gîndire mi-a răspuns: „Este omul ce mi-a deschis o nouă viziune asupra muzicii. Pînă a o întîlni, abordam doar stilul pop, interpretam doar muzică de estradă. Odată cu lecțiile petrecute alături de ea, am descoperit o altă voce, cea de care nici nu bănuiam că o aveam.”

Am zîmbit. Eram amuzată de aseamănarea puternică a poveștilor și mirată de simpla coincidență. M-am transportat din nou pe acel scaun din Palatul Republicii.

„La colegiu, am avut o profesoară din România, pe nume Moldovan Sofia. Mereu îmi spunea că voi ajunge în operă, chiar dacă îmi plăcea muzica de estradă și visam la o carieră în acest domeniu. Eram trei fete cu care am absolvit împreună, numai eu am avut norocul de a intra ca solistă în teatru”, povestește profesoara.

Jannei i-a plăcut dintotdeauna muzica de estradă, a rămas cu ea în suflet, dar o carieră de succes nu o aștepta acolo. Învăța dublu, venea la dirijor cu roluri pe care nu era necesar să le învețe. Cu o ambiție fierbinte și o sete de cunoaștere, era determinată să atingă mai mult decît i se oferea. „Deși pot spune că am avut parte de noroc cu profesorii, mi-am propus totuși să ofer elevilor mei mai mult decît am primit eu în timpul studiilor”, spune ea.

A intrat în teatru de pe băncile academiei. În 1979. Primul ei rol a fost Frasquita, în opera „Carmen”. Nu era un rol principal, dar a fost un început promițător. În lumea teatrului nu i-a fost ușor. Multe nedreptăți se întîmplă în zona muzicală – cîte șase candidați la o partitură, un concurs dur, un rol putea să îl învețe jumătate de an. Vremurile grele și-au pus amprenta îndeosebi pe viața artiștilor. A cîntat și în spectacole pentru copii. „Noi cîntam de toate. Eram pisici, vulpi și iepurași. Erau întrebate pe atunci, sala era mereu plină.”

Curînd, în oraș a început construirea unui nou teatru. A fost o continuă mutare, decorurile erau afectate, roase și distruse. Pentru noul teatru erau necesare decoruri mult mai înalte, pe care nu le aveau. Deși se aștepta premiera operelor Traviata și Rigoletto, nu le putea cînta din cauza lucrărilor.

A mai răsfoit albumul și mi-a arătat o poză de la repetițiile cu Maria Bieșu. Sub emoția amintirilor, chipul ei strălucește. Aveam senzația că fiecare aducere aminte îi aduce o bucurie interioară, iar acest zîmbet era modalitatea ei de a împărtăși plăcerea cu mine. „Mutările permanente și lucrările de renovare au avut un impact vizibil asupra mea . Aveam 11 ani în teatru cînd am decis sa plec. Băiatul nostru era mic și avea nevoie de mama, m-am dedicat familiei atunci.”

Un nou început

A pus rolul de mamă mai presus decît cariera de solistă, însă nu a renunțat niciodată la muzică. Din acest punct a început însă drumul său impresionant în domeniul educației. În octombrie 1989, s-a angajat ca profesoară de canto la Colegiul „Ștefan Neaga”, specializîndu-se în secțiile de Dirijat Coral și Canto. În paralel, din 1994, a început activitatea la Academia de Muzică. Din 2003, este  profesor de gradul I la Școala de Arte „Valeriu Poleakov”. Pe parcursul carierei sale, Vdovicenco Janna a educat o pleiadă remarcabilă de interpreți talentați, care și-au făcut renumită prezența atît în țară, cît și în afara granițelor. „Aveam impresia că muzica clasică nu mă reprezintă. Din prima lecție mi-a insuflat atîta dragoste pentru genul clasic, încît am simțit că acesta poate fi un bun prilej de a mă descoperi dintr-o alta perspectivă” , mi-a spus una dintre elevele sale.

Muzica clasică nu e doar o placere, muzica clasică te învață viața

Pentru discipolii ei, a fost și este în continuare omul care a cerut implicare, dedicație, multă muncă și responsabilitate. E tipul de om care transmite putere doar din priviri. De multe ori dură, exigentă și directă, susține ambiția. Promovează talentul și potențialul crescut prin disciplină și devotament. Și-a determinat elevii să creadă atît în ei, cît și în visele lor.

„Muzica clasică nu e doar o placere, muzica clasică te învață viața, e o lume aparte. Fiecare operă are libretul ei, stilul ei, un fel de spectacol muzical. Cine pătrunde în esența muzicii clasice vede lumea altfel, mult mai profund ”, crede Janna Vdovicenco.

Am ajuns la ultima pagină din album. O poză cu o femeie care zîmbește. Este ea, Janna Vdovicenco, mentorul care nu doar identifică talentele, ci le modelează și le îndrumă pe drumul către exprimarea lor artistică. Transformă talentul în artă.

O poză cu o femeie care zîmbește. Poate cel mai potrivit final de poveste despre o viață dedicată muzicii și elevilor, cum a fost viața ei.