Pe una din cele șapte coline ale Iașului stă de strajă Mănăstirea Cetățuia. Ca să ajungi la poartă, mai întîi trebuie să urci drumul șerpuit care este ascuns printre copaci. Ploaia din luna aprilie a scuturat toți pomii de floare, iar în seara zilei de 17 aprilie, negura cerului pare a se așterne peste pămînt ca o mantie. Cînd se termină asfaltul, dai peste bucăți de piatră pe care au călcat enoriași și din alte veacuri.

Trei paznici la ușa credinței

Îmbrăcat într-o geacă albastră, omul cu barbă lungă și albă din colțul porții privește lung în zare. Se sprijină de un baston, iar spatele îi este încercat de greutatea unui rucsac confecționat dintr-o pînză. Stă și așteaptă. Numai el știe ce anume. Îi are alături pe încă doi tovarăși, care îi țin companie. Unul dintre ei își scoate din buzunar o țigară și o aprinde. Celălalt pare a fi distras de prezența cîinilor aflați lîngă ei. „Azorel, haide să te mîngîi. Să îi lași și pe restul să vină. Să nu fi lacom”, rostește la un moment dat bătrînul cu fes negru pe sub mustața-i gri. Nici unul dintre ei nu întinde mîna, nu cerșesc, ci doar privesc credincioșii care trec de poartă ca să ajungă în mănăstire. În ochii celui cu barbă lungă mai regăsești frînturi din seninul unui cer de vară caldă.

DSC00571-001

În spatele porții masive de lemn zace uitată o umbrelă roșie. Dacă urmezi drumul din piatră, ajungi la intrarea în mănăstire. Liniștea este din cînd în cînd ruptă de cîte un glas de copil care aleargă prin iarba din fața lăcașului. Înăuntru nu e nimeni. Se aude doar glasul înregistrat al unui călugăr care rostește niște rugăciuni. E o după-amiază pustie și slujba din Joia Mare nu a început încă. Afară, o femeie într-o geacă bej aprinde cîteva lumînări pentru cei adormiți. La cîțiva pași distanță, un bărbat spală o găleată în care fusese depozitat vin.
Mirosul strugurilor înțeapă aerul.

Pe parcursul a 40 de minute, cîteva mașini au urcat dealul spre mănăstire. Fie că au plătit un acatist, fie că au venit să se închine, oamenii s-au refugiat în spatele zidurilor pentru cîteva minute, înainte de a porni din nou motorul și de a se îndrepta spre orașul cuprins de agitația sărbătorilor pascale.
Unii au venit, alții au plecat, însă cei trei paznici de la poartă tot acolo au rămas.

Un copil rîzînd și zgomote de chei

Lăsînd în urmă zidurile Cetățuii, clopotele altui lăcaș sfînt te aduc pe calea cea dreaptă. La Mănăstirea Frumoasa, în difuzoare, se aude corul care rostește liturghia din Joia Mare. Înăuntru, femeile își țin capul acoperit, iar genunchii ating marmura rece. Pe covorul din mijlocul bisericii, un copil își ține de mînă mama care ascultă slujba. Rîsul colorat sparge tăcerea, aproape acoperind vocea preotului. Băiatul învîrte printre degete cîteva chei, iar cei din jurul său îi remarcă imediat prezența zglobie.

Vîrstele celor care asistă la slujbă au un punct în comun: credința.
Lumea stă în genunchi preț de cîteva minute, iar vocea preotului este singurul lucru care îi ghidează pe enoriașii care se roagă cu ochii închiși.
Atunci cînd se ridică, o femeie privește înaltul cupolei, de parcă și-ar fi încheiat conexiunea cu divinitatea. Slujba continuă, ușa se deschide, apoi se închide.

Pașii unora se pierd pe aleea care este înconjurată de copacii încă în floare.
În curte, din difuzoare, se aude corul de femei al mănăstirii. Vocea preotului se estompează, rîsul copilului rămîne undeva în spatele ușii metalice. Cînd privești pe deal, dincolo de poarta Mănăstirii Frumoasa, poți zări Cetățuia. Aflate ca sub o cupolă de sticlă, mănăstirile izolează liniștea de zbuciumul orașului. În aceste locuri, oamenii își dăruiesc cerului gîndurile, în timp ce clopotele bat spre asfințit.