„Istensegíts” – Dumnezeu ne ajută. Așa se numea satul Țibeni la începutul anilor 1770, atunci cînd a fost înființat. Țibenii făceau parte dintr-un ansamblu de cinci sate secuiești-maghiare din aproprierea actualului municipiu Rădăuți, celelalte patru fiind: Fogadjisten (înființat în 1776, în traducere „Fie voia lui Dumnezeu!”, azi Iacobești), Józseffalva (înființat în 1785, azi Vornicenii Mari), Hadikfalva (azi Dornești) și Andrásfalva (înființat în 1786, azi Măneuți). În prezent, toate sînt locuite de români.
O comunitate prea puțin amintită, mutată și strămutată, lăsată pentru un veac la marginea Imperiului Austro-Ungar, în capătul Bucovinei, unde generații întregi au încercat să-și găsească, fără noroc însă, liniștea. În 1882, Comitetul Maghiarilor din Bucovina, ai cărui membri erau doar cei din actuala localitate Vornicenii Mari, au cerut repatrierea întregii comunități, o idee atît de străină omului de rînd din aceste locuri. În momentul 1883, cînd s-a încercat relocarea propriu-zisă a populației secuiești-maghiare din Bucovina în Skorenovac, localitate din actuala Serbie, cei ajunși acolo au văzut cum promisiunile care le-au fost făcute înainte de mutare au fost încălcate. Astfel, mulți dintre cei plecați s-au întors în Bucovina, la gospodăriile lor.
Am decis să merg în Țibeni, să văd cu ochii mei locul în care generații întregi de secui-maghiari au trăit, au murit, au ridicat case și au înfrînt bariera invizibilă a diferenței culturale.
Cobor în halta Țibeni. Pentru cîteva secunde, am urmărit trenul Săgeată Albastră plecînd mai departe, spre Putna, pe singura linie ferată care traversează satul. Însă imediat ce trenul a dispărut din cîmpul meu vizual, s-a făcut o liniște grea, apăsătoare. Halta se află într-unul dintre capetele satului, iar clădirea nu mai este funcțională. Singurule semne care arată, de fapt, că acolo oprește trenul sînt un peron subțire și o tablă ce a început să ruginească și pe care e însemnat „Halta Țibeni”. Puținii oameni ce mai urcă de aici au treabă „prin oraș”, „orașul” însemnînd Suceava sau Rădăuți. Iar cei ce coboară aici sînt cei plecați din sat, care mai trec pe la cimitir, unde îngrijesc mormintele familiei. Mai vin, arareori, și turiști maghiari, care vizitează satul străbunilor, întorcîndu-se, astfel, la rădăcini.
Intru pe ulița principală a satului. Casele sînt moderne, recent ridicate, unele abia începute, altele deja terminate, pătrățoase, fără ornamente arhitecturale. Tradiționalele porți secuiești nu se mai găsesc de mult prin acest capăt de lume, iar imaginea satului secuiesc-maghiar tradițional pare să se fi schimbat radical. Pe a doua hartă josephină a districtului Bucovina, „imaginea” Țibenilor e simplă: o fîșie de drum pe malurile căruia stau, conform sensului de mers Suceava-Rădăuți, 39 de case pe partea stîngă și 44 pe partea dreaptă.
Oamenii sînt respectuoși, deși există o anumită reținere față de străini, care nu ajung prea des pe aici. Dar cei mai bătrîni dintre ei deja le-au văzut pe toate, așa că salutul lor prinde altfel de emoții. Se simte entuziasmul, mai mult decît curiozitatea.
Ajung în fața unui bar unde mă opresc cîteva zeci de minute. Plouă încet și nu știu dacă aparatul foto pe care l-am luat după mine rezistă prea mult în umezeală. Îmi iau o bere și mă așez la terasa de afară. Ușă în ușă este și magazinul, așa că am șansa de a intra în vorbă cu localnicii. „Nu știu dacă mai sînt unguri pe aici. Au fost, da, dar eu am plecat 19 ani afară, la muncă”, îmi spune unul dintre ei. Mulți dintre cei care stau acum în Țibeni au rude plecate în străinătate ori de-abia s-au întors de-acolo ei înșiși. Populația e îmbătrînită, în cea mai mare parte, tinerii fiind nevoiți să plece în orașele dimprejur, dacă vor să urmeze și studii liceale. Iar de întors înapoi, puțini se întorc. Cei care au trecut deja de prima tinerețe au în continuare vlaga de la început, merg în străinătate să lucreze cît să-și poată ridica o casă. „Păi stai aici și faci ce?”, trage concluzia același domn.
Maghiarii, 94% din populația Țibenilor, în 1930
Deși satul se depopulează într-un ritm îngrijorător, nu așa au stat lucrurile dintotdeauna. Înaintea acordului dintre România și Ungaria, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ce viza mutarea populației maghiare în Bacica, o regiune împărțită astăzi între Ungaria și Serbia, maghiarii din localitate erau de o majoritate aproape absolută – 94%, conform recensămîntului din 1930. Restul populației era reprezentată de minoritățile germană, română și evreiască. După plecarea secuilor maghiari, repopularea localității s-a făcut în mod aproape natural, români din localitățile dimprejur stabilindu-se în casele rămase părăsite.
„Eu m-am născut în 1948, ungurii o plecat în ’45, ’44. O mai rămas familia Seci, Georgy cu mama lui, care n-o plecat, și Nagy Janoș, vecin cu mine, a treia casă”, își începe mărturisirea Vasile Cripa, unul dintre localnicii întîlniți la primele ore ale dimineții. „Îi cunosc pentru că o avut feciorii Ioșca și Bori. Bori o plecat la Timișoara, în Dudeștii Noi, nu știu dacă mai trăiește, are fată acolo. Eu am fost coleg la școală cu Grămadă Mihai. Pe mama lui o chema Margit, unguroaică. Ne-am împrietenit în școală. Familie foarte bună, de gospodari. S-o înscris la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție, în perioada comunistă – n.r.), o lucrat oamenii, nici n-o fost diferență între români și unguri, toate o fost bune”, își amintește nea Vasile.
Maghiarii care au rămas aici după al Doilea Război Mondial au avut de suferit. Vecinii lor, apropiații, rudele, prietenii, toți au fost duși departe. Unii au ales să plece în alte localități, foarte puțini au fost cei care au rămas, ducînd mai departe spiritul comunității lor pe meleagurile bucovinene. „Trecînd anii, casele s-o desființat. O mai rămas o casă – a lui Georgy și una a lui Nagy. Janoș o murit la 98 de ani. Înmormîntarea o făcut-o ortodoxă, în biserica fostă catolică. Ne mai vizitează ungurii; vin aici și vizitează biserica, vizitează casele, care sînt mai bătrîni, cu etate, vizitează satul. Multe case s-o refăcut. Înainte se spunea casă ungurească. Așa era forma. Acuma satul s-o transformat. O mai rămas casa parohială, biserica – îngrijită, acoperită, văruită”, explică Vasile Cripa.
Românizarea satului a dus, ireversibil, și la modificarea identității și imaginii lui. Ultimii maghiari ai Țibenilor au devenit ortodocși prin asimilare, cultura maghiară, în care se încadra și religia catolică, a dispărut definitiv de pe aceste plaiuri. „Ei se ocupau cu agricultura. Mulți pomenesc că era pămînt mult, cînd erau ungurii aicea, s-o mai luat din el, comuniștii o distrus, o furat. Erau buni gospodari. Ei cultivau legume și pe dealurile astea; din cel mai rău pămînt ei cultivau. Și erau oameni pricepuți”, mai spune nea Vasile.
Ploaia se domolește și îmi permite să pornesc mai departe. În scurt timp ajung în fața fostei biserici catolice, devenită ulterior ortodoxă, caz pe care îl regăsim și în alte localități cu o populație cîndva majoritar catolică: Măneuți, Gura Putnei, Dornești și Vicovu de Sus. O clădire înălțătoare, ce și-a păstrat stilul arhitectural, în ciuda tuturor stăpînirilor și regimurilor prin care a trecut. Biserica a fost sfințită la 12 septembrie 1898, în urma unei strîngeri de fonduri inițiată în 1894. Astăzi poartă hramul „Nașterii Maicii Domnului”.
În spatele ei se află mormîntul ctitorului acestei biserici, părintele Laszlo Istvan, născut în Țibeni, la 10 septembrie 1845. Din arhivele preotului paroh Iosif Răchiteanu am aflat că Laszlo Istvan a urmat școala primară din Țibeni, iar gimnaziul în Esztergom, localitate din Ungaria, unde a fost trimis de părintelui Druzsbaczky Gyorgy – preot în Țibeni între 1862 și 1868. A fost etnograf și a urmărit tradițiile maghiarilor din Bucovina. A murit la data de 25 februarie 1914 în satul său natal.
Ultimele morminte
Ocolesc biserica și continui să merg pe o uliță pietruită care traversează calea ferată și pare că se pierde undeva între dealurile care ocrotesc micuțul sat. Pe partea dreaptă a drumului se observă un monument.„Akinek őseit nem fedi sírhalom, nem tudja mi az igazi fájdalom. Emléketek szívünkben emléke örökké élni fog. Állították Istensegíts volt lakói és leszármazottja” – „Cel al cărui strămoș nu-i acoperit de o movilă de pămînt, nu cunoaște ce este adevărata durere. Amintirea voastră va dăinui de-a pururi în inimile noastre. Ridicat de foștii locuitori ai Țibeniului și urmașii lor”. Strigăt mut, amintire, regret al celor ce nu și-a uitat rădăcinile, oricît de mult s-au îndepărtat. Astăzi, în cimitir se mai găsesc trei pietre funerare, cîteva urme ale altor morminte și multă, multă liniște. Aici e locul din care cei veniți în urmă cu mai bine de două secole privesc satul și se odihnesc. În credința creștină, moartea nu e sfîrșitul vieții, ci doar un pas care delimitează lumea trupească de lumea veșniciei.
Am coborît înapoi spre sat, pe aceeași uliță pe care urcasem și înainte. Ocolind drumul principal, merg înspre cimitirul ortodox, unde am înțeles că ar fi îngropați ultimii maghiari din localitate. „Hai că-ți arată nenea unde îs îngropați familia Seci și Naghi”, îmi spune Silviu Grămadă, unul dintre bătrînii satului. „Uite aici îs toți ăștia de-a lui Seci, au mormînt mare. Tatăl lui Georgy o fost primar aici”, și îmi arată un cavou uriaș, aranjat și curățat constant, așa cum rar se găsesc în cimitirele sătești.
„Aici mai îs îngropați separat și care numai o luat numele. Că ei nu îs unguri, ultimii atît o fost Seci Georgy și Naghi Ianoș. Uite aici e Naghi Ianoș. O trăit 98 de ani. Soțiă-sa, Minodora, mai trăiește, dar e bătrînă, mai bătrînă decît el. Nu-i unguroaică nici ea. El o fost un om harnic toată viața lui, cum îs toți ungurii”, mărturisește nenea Silviu, în timp ce se sprijină printr-un gest blînd, chiar prietenesc, de piatra funerară.
Exodul și repopularea
Pornim împreună spre casa lui, în imediata vecinătate a cimitirului și mă invită în curte. „Mă numesc Grămadă Silviu, îs născut în Țibeni, în 1951, iar părinții mei o fost din comuna Grănicești. Atunci cînd ungurii o plecat, o lăsat animale, oi, păsări, cîinii în lanțuri. Era de plîns mare, băiete”, povestește cu tristețe în glas. „Tata o venit la moară, la Țibeni, în ’45, de la Grănicești. Atunci deja erau vreo trei familii venite în Țibeni din Grănicești care-o ocupat căsi ungurești. Veneai și intrai unde vrei, căsi erau toate libere. Și tata s-o oprit cu unul, Teodorovici Vasile, în centru, aproape de școală. Și Vasile îi spune lui tata: «Băi, Niculai, tu de ce nu vii să-ți iei o casă în Țibeni? Tu ești invalid de război». Că tata n-avea piciorul stîng și nici proteză, cu cîrje umble. Și tata spune: «Da, bade Vasile, da´ care casă? Unde s-o ocup eu?». Zice: «Uite, Niculai, chiar vecin aicea la mine, peste drum, casă cu două cămeri, tindă, șopru, grajdi, numai n-are șură». Așa era o gospodărie ungurească. Și tata zice: «Uite amu ia aș băga calul și căruța și mă duc la Grănicești și-mi aduc și femeia». Că era însurat deja. O luat și o intrat cu calul și căruța în casa asta, de pe centru”, își amintește Silviu Grămadă.
Repopularea satului s-a făcut natural, localnici din jurul Țibenilor au ajuns în casele ungurești, comunitatea maghiară dispărînd aproape complet. Doar istoria și bătrînii locului își mai amintesc de sat așa cum a fost odată. „După ce-o plecat ungurii, au mai rămas doar două familii: Seci Georgy și taică-său, care era primar, Naghi Ianoș și Naghi Ioșca. Dar Ioșca, în perioada în care erau comuniștii, o fost foarte asuprit și o plecat și el în Ungaria. S-o dus din sat. Acolo, la centru, avea moștenire mare, două căsi ungurești. Gospodari oameni. Ianoș ținea doi cai cînd era tînăr, pămînt lucra”. În fapt, agricultura era preocuparea de bază a locuitorilor Podișului Sucevei, iar maghiarii nu au făcut excepție. Și-au lucrat pămîntul în mod exemplar. Au avut grijă de gospodăria lor. „Știi ce-i zicea neamțul Zickmann de la Arbori lui tata? «Bădiță Niculai, găina de unde scociură, de-acolo trebuie să se hrănească»”, mai spune, la final, nenea Silviu.
Bucovina a fost un spațiu multicultural, în care au trăit în prietenie și acceptare nouă etnii. Astăzi, nu mai există secui-maghiari în Țibeni. Dar urma acestei comunități din Bucovina a rămas și astăzi, amintindu-le celor de azi de secuii-maghiari ce le-au fost odată vecini și prieteni de încredere.
Am plecat din Țibeni convins că imaginea satului de altădată s-a schimbat complet. Maghiarii, germanii, evreii au plecat, iar acum e rîndul românilor să plece. Pentru un trai mai bun, un viitor altfel decît cel pe care îl poate oferi un sat depopulat, uitat la granița timpului. Fără a uita cine au fost aceia care au încercat să transforme în „acasă”, un capăt al Bucovinei. Iar acest „acasă” va rămîne la fel și pentru urmașii lor, căci aici le sînt rădăcinile.
Niciun comentariu