Pe două roți, din București în Asia Centrală

Timp de cinci luni de zile a pedalat cu bicicleta 9.500 de km, a trecut prin Bulgaria, Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Tajikistan, Kyrgystan şi a reuşit prin forţe proprii să urce vîrful Muntelui Khan Tengri, de 7.000 de metri. Nu se opreşte aici şi întenţionează să ajungă şi pe alte continente şi să mai facă şi alte curse lungi.

Radu Diaconescu are 32 de ani, este din Bucureşti, lucrează în IT. Dorinţa sa a fost să plece într-o călătorie de la uşa blocului pe bicicletă pînă la poalele unui vîrf de munte de 7.000 de metri din Asia Centrală, după care să urce pe vîrful muntelui respectiv şi să se întoarcă înapoi în România pe bicicletă. În felul acesta reușea să combine două pasiuni ale sale, mersul pe bicicletă și alpinismul.

„În 2011 împreună cu soţia mea am plecat cu bicicletele din România şi am pedalat pînă la poalele muntelui Mont Blanc. A fost o vacanţă de patru saptămîni. Timp de două săptămîni am ajuns la locul destinaţiei, o săptămînă pe munte, vremea în acea săptămînă era nu tocmai una potrivită şi a trebuit să mai aşteptăm şi în şapte zile nu am mai putut să ne întoarcem înapoi în ţară pe biciclete, aşa că am luat trenul de la Viena pentru a ajunge la serviciu la timp”, spune Radu. Atunci şi-a dat seama că i-ar plăcea să facă o călătorie mai lungă. Însă o astfel de aventură necesită timp și, cum nu putea obține un concediu așa lung, şi-a dat demisia. A încercat atunci să-şi convingă şi soţia pentru a merge împreuna, dar nu a reuşit.

„Soţia m-a ajutat foarte mult, ceea ce ţine de organizare, vize, bagaje dintr-o parte-n alta”, spune Radu. Înainte de plecare a încercat să aibă grijă de tot ceea ce este necesar pentru bicicletă, mici detalii tehnice. După ce şi-a pregătit bicicleta, a spus şi colegilor de muncă că îşi dă demisia, explicîndu-le care este motivul pentru alegerea făcută. Tot atunci le-a spus și părinţilor, care nu au fost tocmai încîntaţi de ideea fiului lor. A reuşit să obţină cîteva sponsorizări, iar la plecarea din Bucureşti l-au petrecut şi colegii de muncă.

„Prima zi a fost în Bulgaria, o zi ploioasă. Aici nu am stat mult timp, şi nu prea am reuşit să intru în contact cu cineva pentru că era vremea ploioasă şi nu era nimeni pe stradă. Erau situaţii cînd voiam să întreb pe cineva în ce parte ar trebui să o iau şi nu aveam pe cine, trebuia să sun la o casă ca să mă ajute cu un răspuns. Muntele Khan Tengri sau Stăpînul Spiritelor e o piramida de 7.000 de metri de stîncă şi gheaţă, şi discutabil unul din cele mai estetice vîrfuri din lume. Şi e în acelasi timp şi un ţel perfect pentru o calatorie atît de lungă, cel puţin pentru cineva care e pasionat de alpinism şi de bicicleta. Aşa că a trebuit să plec în luna februarie pentru că muntele pe care voiam să îl urc are un sezon relativ scurt în care poţi să urci, de la jumătatea lunii iulie pînă la jumătatea lunii august”, povesteşte Radu.

Însă, întrucît a plecat în februarie, vremea i s-a împotrivit, zilele în care viscolea şi ploua fiindu-i adesea alături. A fost nevoit să învingă frigul şi vîntul pentru a ajunge într-un oraş să doarmă pentru că în condiţiile respective îi era greu să-şi aşeze cortul. Chiar dacă totul era alb în jur şi doar el singur pe drum cu bicicleta, îi plăcea tabloul care-l înconjura.

Istanbul – oraş trist pentru biciclişti

„Foarte bruscă mi s-a părut trecerea din Bulgaria în Turcia. Turcia este o ţară un pic mai diferită faţă de Bulgaria şi de Europa, mie mi se pare că e o trecere culturală. Ăsta a fost şi unul dintre motivele pentru care am ales să merg prin Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Tajikistan, Kyrgystan, că poţi să vezi cum funcţionează o societate care e bazată pe alte religii şi în care lucrurile decurg cumva altfel din punct de vedere cultural. Primul oraş mare din Turcia a fost Istanbul, un oraş foarte trist pentru biciclişti. Să fii un mic biciclist şi pe partea dreaptă să treacă maşini cu 70 km/h nu e tocmai plăcut. Din momentul cînd ajungi în Istanbul iţi dai seama că regulile de circulaţie se schimbă, lumea claxonează mult mai mult şi mai rău, nu mai semnalizează. După patru săptămîni am ajuns în Turkmeninstan şi am văzut o maşină care semnaliza dreapta şi mi-am dat seama că de fapt demult nu mai văzusem maşini care semnalizau, dar te obişnuieşti”, spune acesta.

Trecînd peste regulile de circulaţie din Istanbul, vizele au fost o altă bătaie de cap. Din momentul cînd a plecat din România, nu a avut decît viza de Kyrgystan. Ai nevoie de vize pentru toate ţările de la Iran încolo. Țările nu au aceleaşi reguli, la unele consulate vizele se eliberează în două ore, de exemplu în Istanbul viza pentru Tajikistan, dar dacă încerci să iei aceeaşi viză din Iran, durează o săptămînă şi costă mai mult.

Ospitalitatea oamenilor musulmani

A întîlnit oameni primitori, care l-au poftit să ia masa cu ei, care i-au fost gazda timp de o noapte sau două. „Apusese soarele, eu am trecut pe uliţa principală a sătucului respectiv şi m-am oprit să întreb trei oameni care erau pe marginea drumului pe unde trebuie să o iau spre următorul sat. Oamenii au încercat să îmi spună că e mult pînă acolo şi încercau să mă convingă ceva, iniţial nu înţelegeam, la un moment dat au spus cuvîntul «misafir», în traducere din turcă înseamnă oaspete. Pînă la urmă am înţeles că unul dintre ei voia să mă invite să-mi petrec noaptea la el acasă. Oamenii au chemat verişori, vecini pentru a vedea străinul din seara aceea. Nu prea mă aşteptam. Defapt, mai citisem şi ştiam că ospitalitatea în ţările musulmane e foarte puternică şi oamenii sînt mai buni decît în Europa”, adaugă Radu.

Pe parcursul călătoriei sale a mai întîlnit şi alţi biciclişti care porniseră în propriile călătorii și aventuri. Seara scria în jurnal ce a făcut în ziua respectivă sau edita pozele pe care le făcuse. După ultimii 400 de kilometri îşi trimise echipamentul în tabăra de bază. Vorbeşte cu entuziasm despre momentul în care mai rămăseseră un pic şi îşi vedea visul împlinit. Din tabăra de bază pînă pe vîrful muntelui mai sînt 3.000 de metri.

Un vis împlinit şi zece degete

„Cînd am coborît din vîrful muntelui în tabără de bază am început a vorbi cu ceilalţi colegi, se prăbuşise un elicopter şi aveam subiect de discuţie. Abia cînd am intrat în cort mi-am dat seama că am o problemă cu degerăturile. Degetele mele aveau o culoare oarecum albicioasă şi nu prea le mai simţiam, nu tare m-am panicat şi credeam că va fi totul bine. În ziua cînd am plecat în vîrful muntelui, afară era o temperatură de minus 20 de grade, doar că această temperatură în vîrful muntelui este simţită altfel. Am avut noroc că în seara respectivă nu am reuşit să-mi încălzesc picioarele, deci eram îngheţat, şi a doua zi am putut din nou sa-mi bag bocancii în picioare. Dacă aş fi reuşit sa-mi încălzesc picioarele, nu mai reuşeam să cobor pe picioarele mele acum. Am mers în tabăra de bază unde m-a văzut doctorul şi mi-a spus că trebuie să ajung cît mai repede la spital. Elicopterele erau o data la patru zile, eu am avut noroc în acea zi şi am mers cu un elicopter din tabără de bază pînă într-un loc unde începea drumul, de acolo am prins un microbuz şi am ajuns la spital. Ideea e că într-un interval de 36 – 40 de ore eram de la 5.800 de metri pînă la Spitalul Bishkek din Kyrgyzstan”, povesteşte Radu.

Acolo a făcut un tratamen de urgenţă dar din moment ce a început să i se stabilizeze starea şi-a dat seama că îşi va pierde o parte din degete. La zece zile după ce şi-a mai revenit un pic a înţeles că trebuie să se întoarcă în România pentru a trece printr-o intervenţie chirurgicală. În urma intervenţiei a rămas fără degetele de la picioare. Chiar şi-aşa, la cîteva luni după ce a rămas fără degete, a mai facut o călătorie în Maroc, unde a mers pe bicicletă timp de trei săptămîni şi jumătate, această călătorie fiind o probă pentru el, să vadă dacă mai poate şi îi mai place să mai facă curse lungi. Întrucît din cauza stării de sănătate nu s-a mai putut întoarce pe două roți din Asia Centrală, Radu intenţionează să meargă din nou anul acesta, să îşi recupereze bicicleta.