Omul cu două cruci

E seară iar. Vecernia s-a terminat. Acasă, maica se ocupă de ultimele activităţi înainte de a încheia ziua – închide în poiată păsările, „că pe la noi mai vin vulpile”, face focul în sobă, iar liniştea adîncă e, din cînd în cînd, întreruptă de un trosnet scurt. Pentru mine, ziua s-a încheiat. Pentru ea încă mai continuă. Ziua călugărului începe cu rugăciune şi se încheie, cum e firesc, tot cu rugăciune.

Pășesc în curtea bisericii mici de lemn care poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”de la Mănăstirea Agapia. Liniştea împresoară lăcaşul, te cuprinde în mrejele unei dulci visări. Sfînta Liturghie s-a terminat, iar oamenii pleacă spre casă, lăsînd în urmă, pînă la proxima revenire, această lume care se dezmorţeşte în intimitatea ei cu Dumnezeu. Tăcerea e curmată de o voce. Privesc în spate. O monahie cu chip senin şi cu un zîmbet împăciuitor îmi rosteşte numele. Ea este una dintre miresele lui Hristos, cea care a dat ascultare chemării Mântuitorului care zice: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea sa şi să îmi urmeze Mie”.  Fac un pas stingher către ea şi-mi amintesc remarca lui Antoine de Saint-Exupéry – „limpede nu vezi decît cu inima”.

Crucea din lume

Maica Heruvima vine, cum cei mai mulţi dintre noi am spune, din lume. Urmează cursul vieţii cu nădejdea că Dumnezeu i-a pregătit şi ei calea. Chemarea pentru viaţa monahală a simţit-o de cînd avea 12 ani, iar comunismul era un capitol încheiat în România. Planul era întocmit, voia să plece. „Am avut o colegă de clasă şi ne-am hotărît să mergem împreună la mănăstire”, îmi mărturiseşte monahia. Însă, pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, după îndelungata aşteptare a curajului de a pleca, colega de clasă s-a căsătorit. „Am plîns tare mult, însă ce puteam eu să mai fac? Ea a avut chemare de la Dumnezeu spre viaţa de familie.” După ce a rămas singură pe acest drum, s-a poticnit. Chemarea pe care o auzise îi era încă dăltuită în suflet, avea să îi dea ascultare, însă a hotărît să mai aştepte. „După aceea sora mea mai mare a născut şi nu avea cu cine să-şi lase copilul şi am spus că o ajut eu. Aşa n-am mai vrut să fac liceul. Ziceam că dacă mă duc la mănăstire nu-mi mai trebuie şcoală. Copil!”, îmi explică maica.

Pînă la 19 ani şi-a ajutat sora să-şi crească copiii, apoi s-a înscris la Şcoala complementară din Bacău, „cum se făcea atunci, de 10 clase”, apoi i s-a îngăduit să-şi continue studiile la seral. Preotul care o spovedea în acea vreme îi spunea că a termina o facultate e un lucru greu de înfăptuit. Ea spunea, simplu, că încearcă. Şi s-a încumetat la acest drum. A studiat la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, la Universitatea din Bacău. În ultimul an de facultate, a știut că l-a ales pe Dumnezeu. „La tineri, cînd se căsătoresc, vine săptămîna chioară, cînd dragostea e incomensurabilă. Aşa a fost şi în cazul meu cu dragostea. Am simţit-o atît de mare, încît nu mai aveam răbdare să-mi dau nici licenţa”. Cu toate că nu mai avea răbdare, lumea presînd-o cu zumzetul ei tot mai asurzitor, şi-a terminat licenţa. Motivată a mai fost, îşi aminteşte acum, de „sfinţii părinţi, care spun că dacă ai început ceva e bine să şi termini.” Aşa e, în fapt, şi la mănăstire, mă atenţionează maica, căci „stai, apoi cînd vin ispitele parcă ai vrea să abandonezi, să pleci, însă nu se poate. Trebuie să fim fermi şi să le biruim, să rămînem credincioşi planului nostru”. 

A trăit o viaţă obişnuită, ca orice alt tînăr, însă ceva din interiorul ei nu era compatibil cu lumea. Această „cruce” nu a fost greu de lepădat. Inima plecase înaintea ei la mănăstire, iar ea nu putea trăi fără inimă. 

Crucea din mănăstire

Pornim, în liniştea care s-a aşternut peste toţi şi toate, ca o plapumă greoaie, spre casa maicii. La Mănăstirea Agapia comunitatea monahală e împărţită în sine (n.r. – monahiile care locuiesc la casă şi se gospodăresc singure) şi obşte (n.r. – monahiile locuiesc într-un ansamblu de chilii şi fac totul, de la slujbe la ascultări, împreună). Trecem de stăreţie şi cotim la stînga. Sus, după ce te încumeţi să urci panta noroioasă, pentru că afară a plouat straşnic, vezi o căsuţă care, în zilele senine, pare totuna cu cerul. Înainte să deschidă uşa, ceva îmi atrage atenţia. E ca o stea frîntă pe o boltă albastră din mijlocul lui august. Simbolurile argintii IC XC NI KA înseamnă, primesc lămuriri, „Iisus Hristos biruieşte!”. Aceasta e deviza călugărului. 

Ne aşezăm la masă şi, printre îmbucături, povestea continuă. „Pe mine m-au călugărit acum, în iarnă, după 15 ani de mănăstire. Mai precis, pe 31 ianuarie. Am venit tîrziu aici, la 29 de ani, şi regret că nu am venit mai devreme. Zic asta pentru că aş fi avut alte puteri, dar mai spun şi altfel. Dacă veneam atunci şi dădeam peste nişte ispite pe care nu le puteam duce şi plecam? Aşa m-a adus Dumnezeu cînd a ştiut că sînt pregătită să-mi duc noua cruce”. Spune că e tîrziu, pentru că atunci cînd vii cu nişte ani în spate, cu tabieturi, e mai greu să-ţi tai voia cînd îţi spune cineva ce şi cum să faci. Iar în mănăstire trebuie să te supui tuturor, să asculţi de toţi, pentru că, „făcînd voia celuilalt te trezeşti, fără să vrei, că faci voia lui Dumnezeu”, îmi explică maica, făcându-mă să înţeleg cît de mult cîntăreşte ascultarea în viaţa monahului.

A vieţuit şi în obşte, unde a fost mai greu. A stat la un cămin de maici bătrîne, pe care le ajuta după puterile ei sau, mai degrabă, respectînd porunca dumnezeiască care spune să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta. De la ele a învăţat lecţia smereniei şi a dragostei fără margini. Îşi aminteşte că a cunoscut o monahie care, cu o zi înainte de a muri şi-a dat de pomană unul dintre cele două rînduri de haine pe care le avea. „Într-un ibric erau nişte grăunţe fierte. Atîta mîncare avea!” Şi, din respect pentru astfel de chipuri duhovniceşti, a muncit acolo pînă cînd sănătatea i s-a şubrezit. „Erau maici mai plinuţe, pe care le găseam noaptea pe jos, cădeau din pat. Şi, ca să nu merg să mai trezesc alte maici, le ridicam singură”. Aşa s-a pricopsit doar cu vreo cinci hernii de disc. De aceea maica stareţă a trimis-o la casă, pentru a-i fi, oarecum, mai uşor. Doctorul i-a sugerat chiar să schimbe mănăstirea, pentru a le fi oaselor mai bine, să se ducă într-un loc mai călduros, căci la Agapia e rece. Ea, însă, a refuzat. „Eu am venit aici pentru prima dată şi nu pot pleca, asta e prima mea dragoste. Şi ştii cum se zice doar – că prima dragoste nu se uită niciodată”, explică monahia. 

Maica Heruvima se ridică de la masă şi se scuză că a terminat prima. Aveam să înţeleg mai tîrziu cît e de preţios e timpul aici. Parcă un alt glas, mai solemn, mai plin şi cu totul străin de cel de dinainte se adresează acum cuiva nevăzut. „Mulţumim ţie, Hristoase Dumnezeule, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pămînteşti, acum nu ne lăsa pe noi lipsiţi nici de cereasca Ta împărăţie.”

Tunderea în monahism

Cea mai de preţ bucurie a unui călugăr este momentul tunderii în monahism, pe care maica şi-l aminteşte drept „ceva ce nimic de pe lumea asta nu-ţi poate da”. Nimeni de acasă nu a ştiut de călugărie, deşi, dacă ar fi știut, şi-ar fi dorit să vină. În special mama, căci tată îmi spune că nu mai are. A chemat un singur preot bătrîn care, între timp, s-a îmbolnăvit şi n-a mai ajuns. În acea clipă a realizat că era momentul ei cu Dumnezeu. „Dumnezeu chiar a vrut să fiu singură cu El”. A stat de marţi pînă sîmbătă doar în biserică. Şi, în timp ce noaptea se risipea precum un pumn de nisip în vînt, ea rămînea tot acolo, vegheată de chipurile blînde ale sfinților, meditînd, poate, la greutatea pe care crucea sa avea s-o capete odată desprinsă din îmbrăţişarea braţelor părinteşti. 

„Cînd vii în mănăstire trebuie să fii răstignit pentru lume”

În momentul tunderii în monahism, călugărul se angajează să respecte trei voturi: sărăcia de bunăvoie, fecioria şi ascultarea. Iar ascultarea, mă informează maica Heruvima, „e cea mai greu de împlinit”. Pentru noi, oamenii obișnuiți, ar fi împovărător să ascultăm doar de alţii, să nu ne facem propria voie, în timp ce pentru monah „mîntuirea înseamnă aproapele şi ascultarea lui”. Privirea mi se oprește pe peretele din spatele monahiei. Acolo, sub icoana Născătoarei de Dumnezeu, e un tablou pe care o maică bătrînă i l-a dăruit înainte să moară. Tabloul înfăţişează un călugăr răstignit, înconjurat de diavol, care e însoţit de toate duhurile lui şi de o ceată îngerească. Asta îi aminteşte maicii de Sfîntul Macarie, care s-a uitat odată într-o vale şi a văzut mulţi diavoli care veneau să dărîme un suflet. Şi, la cît de uimit era, îngerul lui Dumnezeu i-a grăit: „Macarie, te-ai uitat în stînga, dar ia priveşte şi la dreapta!”. Cînd s-a uitat, a văzut o ceată mult mai mare de îngeri şi sfinţi care veneau în apărarea sufletului. Această istorioară îi spune că ispite sînt nenumărate, însă ajutorul pe care îl primeşte de la Dumnezeu e mult mai mare. Nădejdea în Dumnezeul ei şi în purtarea Sa de grijă fac, astfel, ca orice jertfă să pară una nesemnificativă, pentru că „atunci cînd iubeşti, te şi jertfeşti.” 

„Dacă ar şti lumea cît de mare e răsplata pentru un călugăr, toţi s-ar călugări, dar dacă ar şti cît de mari şi de grele sînt ispitele lui, nimeni nu ar mai cuteza să o facă”, adaugă, zîmbind ca pentru sine. Să lupţi cu ispita înseamnă, în fapt, să-i arăţi lui Dumnezeu cine eşti. „I-am cerut Lui răbdare pentru a birui ispitele şi mi-a dat motive de a mă lupta cu mine”. Tot ispita e cea care întăreşte rădăcina credinţei, cea care ne face, în nevoi şi în necazuri, să strigăm cu adevărat către Cer. Maica mi-l dă pildă pe Sfîntul Antonie cel Mare care striga la Dumnezeu şi parcă El nu-l auzea. Apoi, cînd a avut o ispită mult prea greu de dus, a strigat iarăşi:

«– Doamne, unde eşti?

– Aici sunt, Antonie. 

– Şi mai devreme cînd te-am strigat de ce nu ai răspuns?

– Pentru că nu ai strigat cu adevărat. »

După ce monahul se sălăşluieşte în mănăstire, harul care-l însoţea la început se retrage. „Iar lipsa harului aduce ispite pe care călugărul, văzîndu-se gol cu toate patimile sale, trebuie să le biruiască. Căci cel care a ales drumul călugăriei a murit pentru lume. Lumea a rămas în afara zidurilor mănăstirii, iar cale de întoarcere nu prea mai există. De aceea noi sîntem pe linia întîi a frontului şi luptăm direct cu vrăjmaşul. De asta atunci cînd vii în mănăstire trebuie să fii răstignit pentru lume”, îmi povesteşte maica. 

Ca să urmezi calea lui Dumnezeu mai trebuie să ai o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blîndeţe, îndelungă răbdare, dar, ţine să precizeze maica, „cu răbdare pînă la sfîrşit, nu pînă la prăşit”, vorba părintelui Ilie Cleopa. Răbdare i-a trebuit şi ei cînd a venit pentru prima data, iar trezitul de dimineaţă sau, mai bine zis, de dinainte ca noaptea să se desprindă din îmbrăţişarea firii, o speria. 

Rînduielile zilei

În întunericul nopţii, în mijlocul unei lumi încremenite în tăcere, se aude o toacă bătînd, răsunînd pînă în depărtări, ca semn al începerii unei noi zile. Înainte de a pleca la biserică, maica îşi face pravila (n.r. – rugăciunile individuale) la chilie. Astfel începe o zi din viaţa monahiei Heruvima, cu prima slujbă, cea de la 04.40. „Pe mine biserica, slujba cu care îmi încep ziua, mă ajută, îmi dau putere. Dau voinţă, iau putere”. După slujbă încep ascultările. Ele diferă de la zi la zi. Singura care rămîne neschimbată e ascultarea de la atelierul de ţesătorie. Zilnic, de la 08.30 la 11.00, maica îşi petrece timpul la ţesătorie, făcînd covoare şi practicînd, neîncetat, rugăciunea inimii – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!”, un imn al călugărului. Să facă frumosul din fire colorate de lînă a învăţat după ce a venit în mănăstire şi după ce şi-a terminat ascultarea la căminul de maici bătrîne. „Orice am face, fie că săpăm în grădină sau stăm la birou, trebuie să avem conştiinţa că sus e Dumnezeu şi ne vede”. Acesta e și secretul lucrului întotdeauna bine făcut din mănăstire.

La ora 11.00, cînd prima ascultare a zilei se încheie, monahia Heruvima se întoarce acasă, unde o aşteaptă „bucuriile” – cîteva raţe şi găini, companionii ei cei mai fideli. Deschide uşa de la poiată, le aruncă mîncare şi le vorbește. Întotdeauna o face. Şi, pentru că timpul e scurt şi preţios, următoarea ascultare începînd la ora 13.00, maica dă fuga în casă, îmbucă ce găseşte, fără să uite să îi mulţumească lui Dumnezeu, lasă totul în ordine şi pleacă în fugă spre biserică. Am vizitat-o în apropierea Paştelui, în vremea cînd curăţenia de primăvară şi în biserică era în toi. Astăzi, ascultarea constă în curăţarea candelelor cu gaz, urmînd ca, treptat, pînă la Săptămîna Patimilor, să se isprăvească întreaga curăţenie – de la ştersul icoanelor şi pînă la curăţatul covoarelor. „Cînd îţi faci ascultarea trebuie să fii mereu cu mintea la Dumnezeu”, mă atenţionează maica. La ora 14.00 se întoarce la căsuţa ei şi se pregăteşte, tot în grabă, de Pavecerniţa (n.r. – slujbă scurtă care se face la mănăstiri după vecernie), care are loc de la ora 15.00. E de rînd la biserică şi o să citească rugăciunile. „Rugăciunea este împărăteasa tuturor faptelor bune”, îmi spune. Cînd Pavecerniţa se sfîrşeşte, din nou porneşte spre casă, unde mai are cîteva ore libere de petrecut pînă la Vecernia de la ora 18.00. În acest răstimp de două ore are grijă de gospodăria ei – strînge vreascurile rămase de la curăţarea copacilor, dă cu grebla în grădiniţa cu flori, se duce din nou să se grijească de păsări. Şi, eventual, găteşte sau îşi reîncălzeşte aceeaşi mîncare de post de zi cu zi. Apoi, din depărtare, se aude dangătul solemn al clopotului, care cheamă întreaga suflare să dea slavă lui Dumnezeu. Fiecare după credinţa sa şi neîncetat, după cum îmi spune şi maica, rupînd o frîntură din Psalmul 102: „în tot locul stăpînirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul”. 

E seară iar. Vecernia s-a terminat. Acasă, maica se ocupă de ultimele activităţi înainte de a încheia ziua – închide în poiată păsările, „că pe la noi mai vin vulpile”, face focul în sobă, iar liniştea adîncă e, din cînd în cînd, întreruptă de un trosnet scurt. Pentru mine, ziua s-a încheiat. Pentru ea încă mai continuă. Ziua călugărului începe cu rugăciune şi se încheie, cum e firesc, tot cu rugăciune. Maica îşi face pravila în chilie. Sabia Duhului sau metania călugărească e atîrnată de uşa dulapului. Acum se poartă o conversaţie tainică cu Mântuitorul, însoţită de cea mai frumoasă declaraţie de iubire: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti iubirea inimii mele, pe Tine te iubesc!”

„Orice ar fi, e o viaţă frumoasă, liniştită. Iar dacă m-aş mai naşte o dată, tot la mănăstire aş veni”, spune, cu multă convingere, monahia. Aici, oricît de greu este şi oricît de multe ispite i se ivesc în cale, simte că trăieşte cu adevărat, pentru că viaţa sa e în mîinile lui Dumnezeu. Iar asta e frumuseţea monahismului – să i te încredinţezi Lui şi să observi cum îţi poartă de grijă fără ca tu să îi ceri.