Omul care nu a pierdut timpul

Orele amiezii, în cartierului Alexandru cel Bun din Iași. Ajung în fața unei uși învechite din lemn. Decid, încrezător, să bat, căci soneria e doar un ornament urban. La scurt timp, ușa se întredeschide cu un scîrțîit scurt. În cadru apare Ioan Cristea, fost ceasornicar al Palatului Culturii aproape jumătate de secol. Un domn cărunt, nu foarte înalt, cu o energie specifică celor trecuți prin apele vieții. A urmat o poveste despre lupta unui ceasornicar cu timpul.

Odată întîmpinat, ceasornicarul m-a condus înspre bucătăria sa. Mirosul de cafea inunda toate colțurile încăperii, în ciuda faptului că geamurile erau larg deschise. Mobilierul din lemn maroniu, ferestrele de sticlă cu pervaz de tablă și lustra antichizată te aruncau în timp. Am fost invitat la o masă, rugat să iau loc pe un scaun și servit cu o cafea amară, într-o ceașcă mica, asortată cu o farfurioară.

 – Așa de plină este mereu bucătăria?

 – La ce vă referiți? m-a întrebat înapoi bătrînul.

 – La musafirii dumneavoastră, răspund eu, arătînd spre cei doi porumbei, cocoțați pe dulapul maroniu, dar și spre ceilalți trei, ce stăteau parcă spectatori pe-un pervaz ușor ruginit.

Bătrînul mi-a explicat că poartă o dragoste față de acești vizitatori înaripați. Încă de pe vremea cînd dînsul era ceasornicar la Palat un cîrd de porumbei a decis să se stabilească la etajul al treilea al turnului cu ceas. Asculta cu drag murmurul acestora, atunci cînd meșterea „la vechiul mecanism cu carillon”. Nu după mult timp au fost alungați de conducerea palatului, din motive de igienă: «N-am să mint, mirosul nu era chiar unul plăcut». Chiar și așa, animic nu l-a oprit din a le admira pe înaripatele ce-i călcau pragul la locul de muncă, pentru a se odihni după zborurile kilometrice.

Preț de cîteva clipe, ascultăm murmurul lor.  Privește pe deasupra pervazului, cu privirea blocată, amintindu-și de trecutul ce odată i-a fost prezent. Ascultăm, asemenea unor ornitologi, apoi interrupt, brusc, tăcerea.

Copilăria – „ceasurile mari de buzunar ale tatălui”

Născut în anul 1942, în timpul războiului, într-o familie modestă din satul Crăiești, județul Bacău, Ioan Cristea a fost este cel mai mare dintre copii. Se mîndrește cu acest lucru și spune că fiecare dintre ei are „cel puțin o facultate”, în ciuda faptului că erau o familie de țărani. Au reușit datorită mamei, care i-a încurajat „să iubească cartea” și „să vrea mai mult de la viață”. Tatăl a fost în război și a dezvoltat deprinderi de prim ajutor, de pe front, el fiind primul care sărea în ajutor oricărui bolnav. „Tata salva oameni și se sfătuia cu doctorii pînă ajungeau la rănit”, îmi mărturisește acesta, cu gîndul la familia sa întregită din acea perioadă. 

A fost, povestește, un copil cuminte și ascultător, nu din frică, ci din respect față de părinții lui. „Nu ne-a lipsit nicicînd nimic, nici cînd cu foametea (1946-1947, n.r.).

Mama spunea: «Dă și la alții, cînd ai tu, dă dacă poți și așa nu vei ști nici tu la greu de foamete»”. Încă de mic a fost, după îndemnurile mamei, „cu frică de Dumnezeu”, iar la 12-13 ani „băiat de altar” în biserica satului. „Știam cum să aprind tămîia și cînd să o pregătesc, știam să-mi fac treaba”, povestește aruncînd cite o privire și porumbeilor ce își dezmorțeau aripile.

Nu a avut o dorință arzătoare de a fi preot, însă a avut dorința de a descoperi. Așa se face că într-una din zile, pe cînd era școlar, a dat peste unul dintre „ceasurile mari de buzunar ale tatălui”. De atunci a rămas fascinat de obiectul rotund ce ascundea un mecanism aparte, apreciat și în ziua de astăzi. Era dificil de deslușit, la acea vîrstă, un asemenea circuit. Dar asta nu l-a descurajat, l-a ambiționat mai mult să descopere. Ceasul tatei era din război, o amintire sumbră. Dar pînă la urmă a ajuns în posesia definitivă a lui. Avea să-l „prăpădească” pe bicicletă, „în drum spre cămin”, și să-l repare în aceeași noapte.

Maturizarea – liceul, universitatea și o coincidență?

Urmează liceul. O perioadă în care „s-au schimbat multe”. S-a ținut în continuare de carte. „Trebuia să fiu un model și să învăț, așa reușeai să ajungi mare[…] cartea e carte domnule, cine vrea, învață!”. Pe lîngă cărțile de la școală, consulta și primul lui ceas, tot unul de-al tatălui, însă nu cel din război. Avînd la îndemînă un manual de specialitate a început să facă primii pași într-ale ceasurilor și „mecanismelor fragile”. A cerut și părerea unor oameni ce aveau deja deprinderile meșteșugului în sînge și s-a stresat o bună bucată cu manualele după el. Într-un final a reușit să descopere „cum este bine și cum este rău”. A tot citit despre ceasuri în anii liceului, iar pe final de „ultima clasă” au început să-i vină colegi cu ceasuri defecte. Fără să ezite le-a dat „de capăt”, și le-a înapoiat „impecabile”. „A pornit de la o curiozitate și a ajuns o pasiune; nici nu luam bani” mărturisește acesta. 

 Timpul s-a scurs și l-a adus pe al nostru tînăr ceasornicar pe băncile Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde a urmat Facultatea de Istorie și Drept. Locuia la cămin, cînd, chiar „pe lîngă Palat”, a căzut de pe bicicletă și a „prăpădit ceasul”. A fost un semn pentru ce avea să urmeze ori o pură coincidență să ajungă într-un final să ajungă să îngrijească „marele ceas” din turnul Palatului? A pedalat spre camera de cămin unde avea „sculele”, pentru a îndrepta urmările accidentului. Acolo și în acea noapte, la început de an universitar, în camera de cămin l-a întîlnit pe un alt coleg pasionat de acest meșteșug – Dimitrie Vicoveanu. Mai tîrziu au legat o prietenie, dar și o colaborare, dat fiind faptul că mulți din cămin aveau ceasuri. Acestea se mai stricau și mai mereu se găsea „ceva de meșterit la ele”.

A absolvit facultatea începută și a decis să devină profesor. A profesat mai întîi la un liceu din orașul Bîrlad, județul Vaslui. Ajunsese să-i placă cariera în acest domeniu. Simțea că ajută la formarea viitorului, prin generațiile care-i treceau pragul orelor de istorie. Ceasurile rămîneau o pasiune, la fel ca și studierea mecanicii și lucrurilor tehnice, dar nimic altceva. Pasiunea a evoluat și a crescut în același timp cu Ioan Cristea. Nu la prea mult timp, profesorul de la acea vreme ajunge inspector școlar în Vaslui. Au urmat mai apoi schimbări treptate, „mai bune și mai puțin bune”. A ajuns, trecut de 30 de ani, director școlar, avînd în subordine „aproximativ 23.000 de elevi”.

Dimitrie Vicoveanu și Ioan Cristea au rămas în relații bune, chiar și după facultate, ținînd legătura. „Vorbeam săptămînal, ne mai și întîlneam cînd aveam timp”. Vicoveanu era angajat de ani buni la Palat, ocupîndu-se de echipa ce asigura restaurarea patrimoniului, iar responsabilii ce se ocupau de ceasul impunător aveau să se pensioneze. Atunci Vicoveanu s-a gîndit la colegul său de cămin cu care „ordona roțile zimțate”, de dimensiuni enervant de mici, ale ceasurilor defecte. Fară a ezita, pe loc a acceptat postul. Și, din 1977, chiar înainte de cutremurul din martie, a devenit ceasornicar al Palatului Culturii. Asta a făcut până anul acesta, cînd s-a pensionat.

Ceasornicarul și ceasul său

Mai fuseseră și alții chemați pentru a ocupa postul, însă nimeni nu a dorit o asemenea responsabilitate. Ceasul avea perioade bune și mai puțin bune. „Era ca un om și se strica atunci cînd se supăra pe lume. Eu eram prietenul lui și-l împăcam de fiecare dată”, îmi spune întorcînd privirea spre singurul porumbel ce a rămas să-i asculte povestea alături de mine.

La primele ore ale dimineții, își servea cafea în turn, inspectînd mecanismele, pentru a se asigura că totul este exact unde trebuie să fie și „totul merge exact cum era planificat să meargă”. La nevoie, atunci cînd ceasul se defecta, stătea și o lună de zile, ori o săptămînă sau două, pentru a rezolva problema. „Aici vorbim despre un mecanism cu piese de o sută de ani, piese grele și mari, care nu tot timpul mergeau perfect. Alături de șeful Catedrei de Automatizări și Calculatoare (de la Politehnică, n.r.), Florin Pantelimonescu, am venit cu o invenție. Am reușit împreună să colaborăm la crearea unui dispozitiv ce din calculator controlează mecanismul pentru a da ora exacta”. Chiar și așa, de un ceasornicar tot este nevoie. Ceasul, vechi din 1925 „nu se oprește; merge zi și noapte. Cineva trebuie să-l ungă, să-l verifice de piese dacă sunt bune sau nu”.

Murmurul porumbelului oprește conversația timp de cîteva secunde. Ceasornicarul oftează. Apoi îmi povestește despre ultima lui zi ca angajat al Palatului. Îl întreb dacă se mai întoarce și-mi răspunde repede: „Da’ cum să nu! Dacă nu se descurcă cu ceva și trebuie ajutat la ceas, merg, cum să nu!”.

Nu aștepta pensionarea, dar a venit și asta, e „cursul vieții”. Acum face mai des piața, se bucură să savureze o carte în liniștea propriului cămin și să întîmpine porumbeii dimineața „cu apă și firmituri”. Comunică mai des cu prietenul din facultate, Vicoveanu, cu care s-a reconectat după 1989. „Zilnic, cam în jurul amiezii, îl sun eu sau mă sună el pe mine”. Nu-l poate vizita fizic, căci este stabilit în Statele Unite ale Americii și din cauza problemelor de sănătate călătoria cu avionul îi este interzisă. Totuși, din cînd în cînd, mai primește suveniruri din SUA trimise de acesta.

Sîntem deja la a doua cafea și discuția ajunge la generațiile actuale, la schimbare, la modul general, și la „de ce preotului nu-i place să i se zică popă”. Dezbatem  și despre poeți ai perioadelor trecute, „de vîrf”, ale poeziei românești, despre  trecerea timpului fiecăruia.

– Unde sînt cei care nu mai sînt?

– În pămînt, răspund eu.

– Nu, e de Nichifor Crainic, n-ai auzit de el?

Confuz pentru o clipă, mi-am dat seama că acea întrebare era de fapt titlul poeziei lui Nichifor Crainic – „Unde sînt cei care nu mai sînt”. Am citit-o împreună, iar apoi m-a întrebat:

– Unde sînt cei care nu mai sînt?

 -Da, este scrisă de Nichifor Crainic, semn că am înțeles unde bate și crezînbd că doar vrea să mă verifice.

 -Da am înțeles asta, dar ce a vrut să spună?

 -Lămuriți-mă dumneavoastră.

 -Vom vedea!, mi-a răspuns bătrînul, cu același mister ca și autorul în poezia sa.

Răspunsul nespus

Viața l-a purtat, la cei 82 de ani ai săi, prin „momente și mai bune, și mai rele”, dar l-a învățat de mic copil că timpul trece și se măsoară și niciodată nu se întoarce înapoi. Nici măcar cu o singură secundă. Fiecare dintre noi posedăm o clepsidră invizibilă deasupra noastră și nu ar trebui să o lăsăm să se scurgă fără a ne bucura de ceea ce avem, m-a îndemnat bătrînul ceasornicar, Ioan Cristea, privind la ultimul porumbel rămas pînă la finalul poveștii sale. „Fă ce-ți place și prin asta să spui că ai trăit. Poate nu am făcut eu ceasul, dar am avut grijă ca el să meargă înainte și să nu stea pe loc”. Atunci am înțeles cu adevărat unde sînt cei care nu mai sînt.

Credit cover foto: Alina Batcu