Nu este un olar oarecare. Nu a moștenit meșteșugul de la părinți sau de la vecini, așa cum deseori auzim de la meșterii populari. E aventurier, marinar, profesor și, tocmai la bătrînețe, olar. Artistul plastic Victor Hurghiș, din satul Mircești, Republica Moldova, și-a trăit viața pe muchie de cuțit. A înfruntat valurile zbuciumate ale oceanelor și mărilor pe vapor, a absorbit cunoștințe din diferite domenii și a îmbinat mereu gîndirea critică cu arta. Un om unic, pentru care fiecare zi a fost și continuă a fi șansa de a se redescoperi, de a învăța ceva nou.

E o zi posomorîtă de primăvară. Aerul e îmbibat de mireasma pomilor înfloriți și iarbă fragedă. Din cer cad picături minuscule de ploaie. Este o ploaie care nu grăbește nimic, dar adîncește fiecare detaliu al lumii, purtînd o liniște aproape meditativă. Am umbrela la mine, dar prefer să o țin închisă. Mă simt într-o poveste în care eu și natura sîntem un întreg. Merg agale pe valea satului Mircești, în drum spre moș Victor. Mi se deschide în fața ochilor un peisaj de o frumusețe rară – dealuri verzi, cu pomi înfloriți, pășuni cu animale care pasc în liniște sub ploaia domoală, iar pe partea stîngă a șoselei, pe un deal înalt, spre care duce un drum de țară, se vede casa olarului Victor Hurghiș. Urc cu greu dealul, prin nămol. Pe potecă zăresc bucăți de oale din ceramică sparte. Cioburile colorate sînt semnul clar că am ajuns la destinație.

Stă pe deal, deasupra tuturor, ca un straj. Curtea e înconjurată de un zid imens din piatră și porți greoaie din metal. E propria lui fortăreață, în care munca asiduă, talentul și pasiunea dau naștere unor adevărate comori ale neamului moldovenesc. Merge șchiopătând, dar refuză să audă de spitale și medici. Mă poartă prin curtea sa ca un labirint, spre atelier, în timp ce îmi povestește că e capricorn, iar asta îl face un introvertit încăpățînat, care vede lumea altfel. Tot ce ne înconjoară este construit de el, inclusiv atelierul și utilajele pe care le folosește în olărit.

Intrăm într-un fel de beci sumbru și răcoros. Lui moș Victor nu îi trebuie mult pentru viață. Are un pat, o sobă, două roți de olar și rafturi pe care își așază cu grijă lucrările. Pregătise din timp o bucată de lut pentru întîlnirea noastră. Îmi dă o bucățică să văd cît de moale și curat e, apoi îl ia la frămîntat. „Pare că îl amestec la fel cum bunica plăcintele, dar nu e așa. Eu îl amestec după forma Șirului lui Fibonacci (secvenţă de numere în care fiecare număr se obţine din suma precedentelor două din şir, n.r.). Observi cum boțul ăsta seamănă cu un melc?”
Are mîinile ca niște rădăcini adînci în pămînt, bătătorite de vreme și de muncă. Degetele îi sînt puternice și bătucite, dar cu o delicatețe tăcută, capabile să simtă fiecare vibrație a lutului ce prinde formă sub atingerea lor.
Pune lutul pe roată, își udă bine mîinile, pornește mecanismul, iar în timp ce în fața ochilor mei se creează ceva nou, el pare că își privește viața în acea bucată și mi-o povestește cu glas domol.

Călăuză printre spini

S-a născut și a copilărit în satul Mircești din raionul Ungheni. De mic îi plăcea viața, oamenii și își dorea să cunoască cît mai multe despre lumea înconjurătoare. ,,Bunicul meu zicea că trebuie să fiu inginer, dar mama îmi spunea că trebuie să fiu profesor.” 

A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, apoi s-a întors în sat, să lucreze pe specialitate. Lipsa de cadre didactice i-a oferit mai multe oportunități. A fost profesor de chimie, biologie, informatică și geografie. „Eu îi învățam pe elevi nu ceea ce îi obliga sistemul, dar ceea ce trebuiau să știe ei în viață. Nu le dădeam nici teme pentru acasă. Știam că sînt băieți de la țară și nu vor avea timp să le facă; pe atunci gospodăria era pe primul loc.”

Comunismul avea stăpînire peste tot, iar manualele din școli erau făcute pentru propagandă. Pentru profesorul Victor Hurghiș adevărul era mai presus de orice, motiv pentru care era deseori amenințat de cei din conducere. Primea 100 de ruble, atît era apreciată munca unui pedagog. Era iubit de către discipolii săi pentru curaj și originalitate. Unii dintre ei îl mai vizitează și acum, cînd au ocazia.

În timp ce depănăm amintiri, bucata frămîntată de lut se transformă într-un cilindru. Povestea se întrerupe. Îmi arată cum insistă asupra formei pentru a fi cît mai subțire și uniformă. „Mulți s-ar opri aici, dar nu și eu. Sînt un perfecționist. Vasele mele trebuie să fie finuțe, dar rezistente.” Pare că mă privește direct în suflet. Așteaptă cîteva secunde o confirmare că am înțeles, apoi continuă istoria.

Lupul de mare singuratic

În 1980, a renunțat la profesorat și și-a urmat inima – a mers să se facă marinar.
La început nu îl primea nimeni. În perioada comunismului cei care au învățat meserie erau obligați să se țină de ea; nu degeaba statul îi ținea la școală.

După cum mi-a spus din primele secunde ale întîlnirii noastre, Moș Victor e zodia capricorn. Adică e foarte ambițios și hotărît. Și-a lăsat toate actele acasă, mai puțin certificatul de 8 clase terminate și și-a mai încercat norocul încă o dată. A ajuns marinar în Sahalin, pe un vapor de marfă. „E o profesie unde te îmbracă, te hrănesc, îți dau adăpost, bani și vezi lumea gratuit”, spune zîmbitor, cu ochii înflăcărați. A avut ocazia să viziteze Canada, Australia, China, Japonia, Coreea, Thailanda. Era o muncă grea. Își amintește și acum de furtunile care uneori țineau zile întregi, de matrozi care aveau rău de mare și stăteau cu zilele în cabine în timp ce el alături de cei mai curajoși și rezistenți din echipaj făceau munca pentru toți. Pereții atelierului îi sînt decorați cu diferite suveniruri din numeroasele sale călătorii. Nu i-a fost deloc ușor, dar mărturisește că era fericit, pentru că avea oportunitatea unică de a descoperi lumea.


„Japonia merge înainte cu 100 de ani față de toate țările. Am rămas orbit de ceea de vedeam. În anii ’80 la ei erau veceuri cu butoane. Intram în magazin și ne miram că ne vedeam pe televizor. Mi-am adus și mașina de acolo, în ’82. Totul era automatizat, eram cel mai mîndru de ea. M-am dus în România, iar la vamă m-am întîlnit cu fostul președinte Voronin. El mergea cu o Volgă rablagită, a trecut fără să stea în rînd și se uita cu dispreț spre mine. Tare mi-a plăcut fața lui mirată cînd a văzut cum mi se deschid geamurile la mașină automat.” Rîde cu poftă, pare că retrăiește acele vremuri.

Ulciorul e gata. Mă cheamă mai aproape să îmi arate cum se face gura de vărsare. Ia o țeavă curbată la capăt, neapărat din inox. Trage cu ea o linie și presează puțin cu degetele. Totul pare atît de simplu în mâinile sale dibace. „Observi? Pare ușor, nu?”
Ia o bucățică de piele de cîrtiță și netezește cu atenție gura ulciorului pînă devine fină. Pentru moș Victor calitatea produselor este totul. E bătrîn, însă analizează meticulos fiecare detaliu, totul trebuie să fie perfect și chiar mai mult.
Ultimul pas în modelare e tăierea vasului de pe roată. Asta se face cu o ață de pescuit. O mișcare rapidă, iar vasul e deja pe un suport, pus la uscat.

După ce a văzut și făcut de toate, moș Victor și-a întemeiat o familie și a revenit acasă, unde a fost profesor pînă a ieșit la pensie. Îmi spune cu melancolie în glas că îi era dor de vapor.
Spiritul său neliniștit și dornic de aventură numai acolo își găsea adevărata liniște. Viața obișnuită, la pensie, nu era pentru el.
Soarta îi pregătise o nouă încercare. A vizitat un tîrg al olarilor alături de fiul său unde s-a îndrăgostit de ceea ce a văzut. „Mă uitam șocat cum învîrteau roata și cum manevrau atît de ușor lutul. Am fost fascinat și m-am ambiționat că vreau să fac și eu așa ceva.”

E ferm convins că omul le poate face pe toate, dacă își dorește cu adevărat. Nu avea nici experiență și nici profesor. A pornit de la zero – doar el și visul de a deveni olar.
Și-a meșterit toate utilajele din ceea ce avea prin curte și s-a pus pe treabă. A stricat mult lut și a stat nopți la rînd în fața roții, învîrtind și modelînd. Se mai folosea de YouTube pentru a prinde mișcările potrivite, mai consulta meșteri pe rețele de socializare, totul pentru ca dorința sa să devină palpabilă.

Olăritul, o stare de spirit

Ceramica produsă de Victor Hurghiș este sută la sută naturală. Nu folosește nici un fel de vopsea pentru vasele sale. A elaborat mai multe tehnici de ardere prin care obține ceramica roșie, maro și neagră. Muncește mult pentru fiecare vas în parte. Înainte de toate își alege lutul și îl cerne cu grijă pană este perfect curat, apoi îl pune la îmnuiat pentru o săptămînă. Unele lucrări pot dura cîte o lună și jumătate.
„Mulți care nu înțeleg vin la mine și mă întreabă cînd le va fi gata comanda – într-o zi, două? Ei nu își imaginează cîtă muncă stă în spatele celei mai simple cești. Încep cu lutul, îl pregătesc, apoi modelez obiectul, îl las la uscat, îl șlefuiesc, decorez, ard. Îți dai seama?”

Trăiește dezamăgirea multor meșteri populari. Oamenii, veșnic puși pe fugă, de multe ori subestimează munca manuală. I s-a cerut adesea să facă obiectele repede, să fie mai mult cantitativ decît calitaiv, iar el a refuzat. Olăritul e o stare de spirit, un ritual sacru, care nu acceptă graba. Artistul trebuie să vizualizeze fiecare obiect, fiecare detaliu, fiecare element de decor. Totul se modifică în funcție de client sau de întrebuințarea obiectului. Pentru a obține o autenticitate și mai evidentă, olarul Victor aplică pe vasele sale decorul fractal, astfel nimic nu poate fi repetat.
De cîțiva ani buni, colaborează cu un antreprenor local și face veselă pentru Crama Mircești. A fost o adevărata provocare să producă o cantitate atît de mare de vase. Îmi mărturisește cu îngrijorare că mereu trebuie să facă o cantitate dublă decît ceea ce i se cere, întrucît, în special farfuriile, plesnesc la ardere. Turiștii care îi apreciază farfuriile de la cramă vin să îl viziteze personal. E o șansă să își mai facă bani pentru trai, întrucît majoritatea localnicilor nu sînt dispuși să plătească în plus pentru a obține produse artizanale.
„Cînd vin turiștii din Europa, vînd produsele mai scump. Pentru ai noștri, un obiect muncit o lună de zile la prețul de 200 de lei este prea mult. Ca să mai vînd și eu ceva, le dau la preț redus. Uneori, pot spune că îmi dau munca pentru un pachet de țigări – cam atît ajunge să coste o ceașcă”.

În oalele sale e Moldova

În ciuda tuturor dificultăților, zi de zi, continuă să modeleze obiecte noi. Talentul său este valorificat de turiștii care îi ascultă poveștile cu sufletul la gură, iar drept amintire, își cumpără cîte ceva. În oalele sale e Moldova – autentică, muncită, pitorească.
La 75 de ani, moș Victor încă este plin de energie și dorință de viață. Pentru el imposibilul nu există. Cît își ia pauză de la olărit, studiază singur vioara. Spre finalul întîlnirii noastre mi-a interpretat puțin din „Oda bucuriei”, de Ludwig van Beethoven. Am impresia că e melodia perfectă pentru a-i descrie viața, iar el pare că simte la fel.