Petrică Iordache are 36 de ani și este din Pașcani, județul Iași. Este nevăzător din naștere. Are însă norocul de a fi „un nevăzător atipic”, după cum bucuros afirmă. De doi ani, are de la cine primi „sfaturi” și puțină orientare. Sfaturile pot fi traduse prin „atenție, bordură!”, „aici scări!” sau „suntem la trecerea de pietoni!”. Toate acestea îi sînt transmise de Maya, un labrador în vîrstă de trei ani, care, în ultimii doi ani, a fost cîinele-ghid al lui Petrică. Este „extensia” de care tînărul din Pașcani avea nevoie. Mersul la piață, plata facturilor sau dusul gunoiului sunt „victoriile” pe care, acum, Petrică le poate obține fără a cere ajutorul nimănui.

„E tare ciudat să știi că viața ta depinde, în cele mai multe momente, de cineva căruia îi poți mulțumi doar printr-o mîngîiere, dar de la care nu poți auzi niciun cuvînt”, îmi mărturisește Petrică, descriindu-și parcă într-o singură frază viața din ultimii doi ani.
Sarcina Mayei este aceea de a-și ghida stăpînul în absolut orice loc în care acesta se află sau către care se deplasează. Este special antrenată pentru a avertiza atunci cînd în fața sa sînt obstacole de care persoana nevăzătoare se poate împiedica sau accidenta. „Atunci cînd Maya se oprește, eu știu din start că urmează să urcăm o bodură înaltă sau să coborîm niște scări”, explică Petrică modul în care cooperează cu Maya.

Relația lor e un schimb reciproc de grijă și afecțiune. Nu există situație în care avertismentele cîinelui-ghid să rămînă nerăsplătite de către stăpîn. O singură mîngîiere pe capul Mayei îi oferă garanția că ceea ce face este bine și că persoana cea mai importantă pentru ea este în regulă. Cîinele îi oferă siguranța deplasării, iar Petrică îi mulțumește cu afecțiune. „Este, totuși, cîine, să nu uităm asta”, spune Petrică.

Acesta a întîlnit-o pe Maya prin intermediul Asociației „Angels Dog”, din Satu Mare, care se ocupă cu pregătirea cîinilor-ghid din România. Antrenamentul complet al unui astfel de cîine durează un an de zile, timp în care cîinele lucrează numai cu dresorul, urmînd, apoi, jumătate de an de acomodare a acestuia cu stăpînul de care va avea grijă.

Petrică este unul din cei nouă români nevăzători care au un astfel de ajutor lîngă ei. „La noi sînt rare cazurile în care un orb are un cîine-ghid, în timp ce în străinătate sunt din ce în ce mai puțini nevăzători care nu au un astfel de ajutor”, îmi explică tînărul.

Alături de cîinele său ghid, pare un om împlinit, căruia doar mentalitățile învechite îi mai dau motive de supărare. Căci Petrică și Maya au depășit întîmplări nu tocmai plăcute.
Au fost situații în care societatea nu a înțeles care este, de fapt, rolul cîinelui în raport cu Petrică, neputînd a o deosebi de un animal oarecare. Deși, conform legii, poate intra absolut peste tot însoțit de Maya, i-a fost de multe ori interzis accesul în instituții ale statului. „Am noroc că Pașcaniul e un oraș mic și toată lumea mă cunoaște și îmi știe povestea. Lucrurile se schimbă atunci cînd ajung în orașe mai mari, acolo unde doar după intervenția poliției pot să intru în primării sau bănci”, rezumă, într-o notă ironică, Petrică, situațiile de care se lovește din cînd în cînd.

Se întristează ușor atunci cînd afirmă că lumea nu înțelege că Maya este un cîine cu serviciu, al cărui scop „depășeste rolul terapeutic al animalului de companie obișnuit”. „În momentul în care îi pun hamul de ghid pe ea, Maya își schimbă total atitudinea”. Atunci, practic, patrupedul înțelege că rolul său devine crucial pentru soarta stăpînului.

Maya, eroina din viața lui Petrică, într-o pauză de lucru

Lupta cu prejudecățile

Călătorește săptămînal la diverși prieteni pe care și-i face prin toate colțurile țării. Cele mai multe drumuri le face spre și dinspre Satu-Mare, locul din care a primit-o pe Maya. Pentru că Maya este nelipsită din viața lui, aceste călătorii se fac, evident, împreună cu cîinele, fapt care l-a adus pe Petrică în centrul unor situații extrem de neplăcute. „Tocmai pentru că la noi nu există noțiunea de cîine-ghid, ci doar a celui legat în lanț și paznic la curtea omului, rare sunt cazurile în care pot călători fără probleme dintr-un oraș în altul”, îmi spune Petrică.

Acum cîteva săptămîni a vrut să plece la Sibiu, cu microbuzul. Fiind conștient, din trecut, că pot apărea probleme legate de prezența Mayei alături de el, pășcăneanul a sunat, cu două zile înainte de data plecării, la firma de transport, pentru a explica situația. A primit răspunsul pozitiv al conducerii firmei și se contura un scenariul nemaiîntîlnit pînă atunci, cel al transportului fără probleme, „așa cum ar și trebui să fie, de altfel”.
În ziua cursei, Maya și Petrică au mers de la Pașcani la Târgu-Frumos, acolo de unde urmau să plece spre Sibiu. Mașina ajunge în stație. În momentul în care cei doi urcă în mașină, șoferul îi bruschează atît pe Petrică, cît și pe Maya, nu îi lasă să urce în microbus și își continuă drumul. „În zadar am încercat să-i explic șoferului legea care ne permite nouă, nevăzătorilor, accesul cu cîinele-ghid în orice instituție a statului, darămite într-un microbuz. Însă ce pretenție să ai de la un șofer care nu știe legea, atunci cînd eu a trebuit să explic și organelor statului care-mi sunt drepturile”, rezumă, grav, Petrică, incidentul. Poliția, sosită la fața locului, nu a făcut decît să asigure transportul lui Petrică la Sibiu, cu altă mașină a aceleiași firme, care însă pleca cu patru ore mai tîrziu, lăsîndu-l împreună cu Maya în parcarea unei benzinării.

Fericite sau mai puțin fericite, momentele se trăiesc împreună

Aceste întîmplări îl întristează. Și tocmai pentru că se consideră „un om al măsurii juste” face tot ceea ce ține de el pentru ca astfel de nedreptăți să nu se mai repete. „Întîmplarea cu microbuzul a fost mediatizată masiv în mediul on-line. În urma forfotei care s-a creat, am primit scuze oficiale din partea ministrului Afacerilor interne personal, telefonic”, mi se destăinuie Petrică.

Atitudinea potrivită vindecă totul

Cînd îl întrebi despre cum curge viața sa de zi cu zi și despre ce preferă să facă pentru a se relaxa, fața lui Petrică se luminează într-un zîmbet larg. Nu contenește a-și lăuda prietenii, „cel mai de preț lucru din viața sa”. „Crezi că eu nu știu să înot sau să merg cu bicicleta? Te-nșeli”, se laudă moldoveanul, trecîndu-și mîna, fălos, prin părul negru și creț. Prietenii nu s-au îndepărtat de el în niciun moment. Nu l-au menajat absolut deloc și, oriunde mergeau, Petrică era și el prezent. „ Asta a fost cheia optimismului meu. Prietenii m-au ajutat să fac și eu lucrurile pe care le făceau ei: mergeam la discotecă, în parc, la ștrand, absolut peste tot”, rememorează Petrică clipele copilăriei petrecute în micuțul oraș moldav.
Familia și sora sa geamană, „care vede perfect”, i-au fost tot timpul alături, dar, din prea multă grijă, au avut tendința să-l ferească de societate. Însă el nu-i condamnă pentru asta.

Nu ezită să povestească și momentele hazlii pe care le-a trăit. O pîine cumpărată pentru un prieten și mîncată, pe neștiute, de un cal sau un imperios „Bună ziua!” dat unei vaci sînt doar cîteva pățanii pe care mi le împărtășește Petrică. „Sunt lucruri minore, dar care-mi vor rămîne toată viața întipărite în minte. Pe astea nu ai cum să le uiți”.

Crede că faptul că este nevăzător din naștere l-a ajutat enorm în acceptarea handicapului de care suferă și a propriei persoane. Nu a cunoscut, practic, lumea pe baza propriilor simțuri, ci doar descrisă de cei apropiați lui. Îmi povestește despre categoria persoanelor nevăzătoare tardiv, din care face parte și prietena lui, cele care au devenit nevăzătoare din cauza unor accidente sau, pur și simplu, din întîmplare și pe care le compătimește. „Eu, de cînd m-am născut, sunt așa și nu am cunoscut vreodată o alternativă, dar sunt persoane care au rămas nevăzătoare pe la 20-25 de ani, din senin. Seara s-au culcat oameni normali, iar a doua zi li s-a luat vederea. E crunt să se întîmple așa ceva”, consideră Petrică.

Omul trebuie simțit, nu văzut

Petrică își plănuiește cu meticulozitate ceea ce va face, cu zile bune înainte. Spre exemplu, știe astăzi ce va face săptămîna viitoare. A luat legătura cu ceilalți nevăzători ai României, care beneficiază de cîini-ghid. Ține telefonul pe modul audio și-l folosește ca un om normal, o voce robotică citindu-i numele persoanelor care-l sună, ultimele postări de pe site-urile de socializare sau ultimele știri din lume, asta ajutîndu-l să afle și să programeze întîlniri cu ei. Urmează să meargă la Cluj, acolo unde se va întîlni cu un student la Jurnalism, care are aceeași problemă ca a lui și este ajutat de Sara, alt labrador salvator. „Nu facem mare lucru, dar facem chestii care contează pentru noi. Ne întîlnim și petrecem două zile obișnuite. Ne plimbăm, mergem cu autobuzul și tramvaiul, stăm la o bere sau la un pahar cu vin, evident, cu cîinii alături”, îmi descrie Petrică cum va decurge „periplul” său în capitala Ardealului.
Sînt puțini cei care au cîini-ghid și, așa cum susține pășcăneanul, încearcă să fie uniți și să lupte ca și alte persoane, aflate în situația lor, să obțină ajutorul unui astfel de cîine. Crede cu tărie că „solidaritatea e primul pas spre schimbare” și de aceea empatizează cu persoanele care se află în aceeași situație.

Petrică, în permanență conectat cu tehnologia

Oamenii au fost tot timpul parte a vieții lui. Întrebat cum își imaginează omul, Petrică spune că tocmai asta nu face. Nu și-i imaginează în niciun fel, doar vocea și tonalitatea acestora sugerîndu-i cum sînt cei cu care are ocazia să-și împartă timpul. Pentru el, cheia este încrederea pe care trebuie s-o acorzi oamenilor și puterea de a vedea binele în fiecare dintre aceștia în parte.

Fotografii: Ionuț Teoderașcu