„O fost și-o trecut și n-aș mai vre să prind un război”

Într-o căsuță plămădită din amintiri dulci și amare își duce traiul tanti Elena. Are 87 de ani aproape, dar încă și își amintește încercările prin care a pus-o Dumnezeu să treacă cu exact 80 de ani în urmă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Părinții, Petru și Zamfira, împreună cu cei cinci copii: Maria, Elena, Costică, Anuța și Tudora au fost nevoiți să-și părăsească locul de baștină și să fugă pentru vieților lor. Acum străzile sînt pavate, casele bătrînești tronează statice, tăcute și de neclintit, ca niște fortărețe, iar vecinii își zîmbesc și se salută rîzînd. Orice urmă a dezastrului lăsat de război a dispărut. Dar nu întru totul. Elena încă pășește printre dărîmături, în amintirile ei.

Linia frontului trecea prin Pașcani, cînd războiul a lovit orașul, în 1944. România se afla sub ocupație rusă. Locuitorii au fost evacuați și trimiși în orașe precum Botoșani și Severin, dar și în alte zone din Muntenia, Oltenia și Banat. Alții însă au ales să rămînă, pentru că nu se puteau despărți de gospodăriile lor. Puteau pleca doar ceferiștii; cei care nu aveau contract cu CFR-ul rămîneau în urmă și plecau pe jos, căutînd refugiu în Vatra Dornei, Piatra Neamț. Evacuarea s-a făcut în grabă, unii plecînd fără nimic. Alții plecaseră chiar dinainte de a primi dispoziții de evacuare. În 1943, Pașcaniul adăpostea aproximativ 14.000 de locuitori, dar în vara anului 1945 numărul lor a scăzut la mai puțin de 9.000, pentru că mulți refugiați nu mai aveau unde locui. Majoritatea caselor au fost distruse pînă nu a mai rămas decît moloz, iar uzina și gara au fost rase de pe fața pămîntului. Geo Bogza scria, într-un reportaj din 1945: „Pașcani e un morman de ruine”.

***

E sîmbătă și soarele îndulcește după-amiaza asta cu lumină. După două săptămîni de ploi, norii s-au mai potolit. E o zi frumoasă. Se potrivește cu starea mea. Urc dealul pe trotuarul vechi din piatră și văd niște porți joase, vopsite într-un albăstrui deschis și scorojit. Strig la poarta din lemn a Elenei Amariței (nume de fată, Ciosu) și după un minut văd ușa casei cum se deschide. O bătrînă mărunțică, îmbrăcată cu un capot înflorat și batic, scoate capul pe ușă și, cînd mă vede, se grăbește să îmi deschidă poarta.

„Hai, înăuntru. Nu te uita tu că-i soare. Uite ce frig e!”. Elena mă invită să intru. „Nu te mai descălța!”. Dar nu pot decît să o refuz. Ea se întoarce însă și îmi aduce pantofii în casă.

„Am uitat că vii azi. Eu coseam acum butoniere la cearșaf.” Pune o cutiuță cu nasturi pe măsuță. Un cearșaf alb e întins pe pat, lîngă alte așternuturi. Îl dă la o parte și îmi spune să stau jos, iar ea se așază pe scaunul de lîngă mașina de cusut. Își pune ochelarii pe nas și deschide un caiet unde și-a pregătit notițe. „Atîția ani au trecut. Mi-am scos idei ca să știu ce să-ți zic.”

„Plîngea mama și plîngeam și noi cu ea”

„Eram în toamna anului 1943. Auzeam părinții vorbind cu vecinii, cu rudele despre război. Aveam 7 ani. Nu realizam ce este războiul, dar ajunși la începutul lui aprilie, în ’44, subiectul principal despre care se vorbea era războiul.”

Își amintește de zilele dinaintea plecării. Nu știau cînd aveau să primească ordinul de evacuare, dar știau că nu va mai fi mult pînă cînd își vor lăsa în urmă căminul. O săptămînă au dormit îmbrăcați, cu valizele pline, gata de plecare la primirea dispoziției de evacuare.

O Elena de 7 ani privea pe geam și vedea trupe de militari. Nu știa ce vor, ce caută aici, de ce plînge mama ei. „Plîngea mama și plîngeam și noi cu ea, chiar dacă nu înțelegeam de ce plînge”. Cu toate că frica o cuprinse și pe mama sa, Zamfira, ea a rămas puternică pentru copiii ei. „Zicea mama atunci: «Las’ că mergem și pe urmă ne întrunăm (întoarcem, n.r.) înapoi».” Așa își încuraja ea copiii. „Plecam din cauza rușilor, că rușii pe aici treceau. Mergeau la Brătești că acolo erau cazemate. De acolo băteau ei satul”, îmi spune ea, încruntîndu-se.

Îmi povestește despre mama sa și zîmbește, privind în gol. „Treceau trupe de militari prin sate și cereau de mîncare. Mama mea tăia o oaie, un vițel, făcea pastramă, pîine. Băteau prin porți români, ruși, nu știu ce erau. Mama le dădea tot ce avea și mîine făcea altă mîncare să avem și noi cînd plecăm.”

Doar ceferiștii puteau să plece cu trenul

Au început să împacheteze, să adune ce au mai mare nevoie. „Mama a început să strîngă de prin casă. Trebuia să luăm cu noi de toate: două paturi cu capete care se strîng, perne, haine.” Îmi explică cum se pliau paturile acelea ca să ocupe cît mai puțin spațiu. „A sosit în cele din urmă ordinul de evacuare. Am luat cu noi putini cu brînză și pastramă. Mama a avut grijă să avem de toate pregătite pentru că nu știam unde aveam să mergem și cît aveam să stăm.” Elena termină propoziția, iar vocea ei devine o șoaptă. Plînge. „Erau animale pe străzi. Oamenii au plecat și le-au lăsat în plata Domnului. A deschis tataia porțile ca să le lase să intre la stogul cu fîn care mai era. Zicea că e ultima lor mîncare.”

„O venit într-o zi tata și ne-a spus. «S-o terminat toate. O tras garnitura de vagoane și trebuie să mergem la gară». Am lăsat în urmă casa, trăsura lu’ tataia (tatăl Elenei, n.r.). El avea trăsură. Era ca o șaretă, cu patru roate (roți, n.r.). Oile le-a luat moș Hugeanu, un cioban din sat.” El a plecat cu toate oile sătenilor la munte, spre Târgu Neamț. „Caii i-a vîndut tataia, dar îmi amintesc că era unul bătrîn și nu l-au vrut. A rămas acolo. Cred că acolo a murit.”

Cînd a venit inevitabila veste a plecării, familia Ciosu și-a luat rămas bun de la casă pentru ceea ce ei nu știau că va fi „ultima dată”. S-au urcat în căruța lui nea Dumitru (unchiul Elenei, n.r.) și au plecat spre gară. Nea Dumitru însă a rămas. Doar ceferiștii puteau să plece cu trenul, iar el nu era ceferist. „El o rămas în urmă și o spus: «Eu o să merg unde oi vedea cu ochii», apoi ne-am despărțit”, povestește femeia. „Nenea Costache Fălticeanu, Tudoriță Fălticeanu (rude de pe mamă, n.r.) au mers, că ei erau la uzină. Au mers cu convoiul trei. Erau cîte patru familii pe vagon și doar 15 vagoane de marfă.” Cei rămași, cei care nu erau ceferiști, își împachetau tolbe cu mîncare și plecau. O serie au mers la Piatra Neamț, iar alții au încercat să meargă la Vatra Dornei, dar nu au putut. De acolo i-au întîmpinat rușii și i-au trimis înapoi. Aceeași situație a fost și în Brătești. „Au plecat cu bocceaua la subsuoară. Se ascundeau și dormeau prin păduri și șanțuri”, a aflat mai tîrziu ea de la nea Dumitru.

Se vedeau castele pe cer

Astfel s-au pornit la drum părinții și cei cinci copii. Cea mai mică, Tudorița, avea un an. „Cînd m-o urcat mamaia (mama Elenei, n.r.) în căruță pe bagajele ‘celea, mi-o dat-o pe Tudora în brațe. Era mică, înfășată.” Au plecat cu al doilea convoi. Drumul cu trenul a durat o săptămînă, pentru că mergeau cu trenul de marfă. Nu e ca trenul personal sau acceleratul. Se oprește la fiecare stație și rămîne acolo cîteva ore. În acel timp, copiii se jucau ca să piardă timpul prin vagon sau pe afară. Dar nu era timp de pierdut cu joaca, cînd bombardamentele amenințau viețile refugiaților. Astfel că, atunci cînd se auzeau avioanele, conductorul oprea trenul oriunde se aflau și fiecare pasager fugea unde vedea cu ochii ca să se ascundă. „Uneori ne dădeam jos și mergeam la un adăpost. Într-o pădurice, în glugi cu strujăni (grămadă de coceni, n.r.), ne ascundeam acolo de teamă că or să bombardeze satul. Au bombardat și sat și cîmp…”. Satele și orașele erau primele vizate de inamici.

Își amintește de spaima care a cuprins-o cînd auzea bombardamentele. Frica îi făcea pe oameni să acționeze în moduri diferite. Unii „înghețau”, incapabili să se miște, de parcă acceptau ce are să se întîmple, iar alții fugeau pînă la epuizare. „Eram pe lîngă Ploiești și trenul s-a oprit. Le auzeam. Auzeam avioanele și am fugit într-o pădurice. Mi-era frică, dar era frumos. Se vedeau castele pe cer. Ori arătau ca un stol de vrăbii” Asta e descrierea pe care o atribuie Elena avioanelor. Chiar și lucrurile rele par frumoase, văzute prin ochi de copil. Ei nu văd moartea, ci castele și păsări.

Erau aproape de destinație. Au coborît într-un sătuc la 9 km de Severin, în Prunișor. Au sperat că rușii nu vor da importanță unui sat așa mic. „Cînd am ajuns, se îngîna ziua cu noaptea. Auzeam cum trec avioanele și mergeau spre Severin, iar noi camuflam geamurile, să fie întuneric și fugeam într-o văgăună. Le acopeream cu pături și hîrtie neagră.” Elena mărturisește că primeau toți ordin să camufleze geamurile pentru a nu se afla că sînt oameni înăuntru. Dacă se vedea lumină, semn că cineva e în casă, avioanele bombardau acea locuință.

Cu tristețe își amintește și de soldații români, capturați și duși în vagoane de marfă, în Rusia, ca prizonieri de război. „Vedeam vagoane de marfă cu prizonieri. Îi duceau în Rusia. Plîngeau și cereau de mîncare. Mai cumpăra tata pîine și le dădea”. Șapte ani au stat acolo Costache Timofte (cunoștință, n.r.), nenea Mircea Fălticeanu (vărul Zamfirei Ciosu, director de uzină în Pașcani, n.r.), „băiatu’ lu’ mătușa Zoița” (cunoștință, n.r.), ca prizonieri. „Cînd s-a auzit că se întorc prizonierii din Rusia, plîngea toată lumea pe străzi, iar ei spuneau la întoarcere «N-am crezut că o să mai vedem pămîntul și casa unde ne-am născut». A fost jale mare”, povestește ea și o podidește plînsul.

Părinții părinților erau ei

Au ajuns în cele din urmă în gară. Vremea era mohorîtă pentru că tocmai plouase. „Mama mea a avut un văr drept, Mircea Fălticeanu. Era directorul uzinei și a mers el în Peri ca să repartizeze persoane la case. Și ne-o găsit niște oameni foarte buni. Dumnezeu să-i ierte pe toți că-s morți”, suspină ea, amintindu-și de bunătatea celor care au primit-o. În îmbulzeala de oameni care îi înconjura, o voce caldă și puternică striga prin mulțime: „Cine e familia Ciosu?” Mamaia o ieșit în fața ei și o găsi, o femeie rumenă în obraji care îi întîmpină și întreabă: „Mă, cucoană. Ce-ați pățit?”, la care Zamfira îi răspunde în timp ce o strînge la piept: „Uite ce-am pățit. Am venit pe capul dumneavoastră.” În urma lor a apărut moșu’ Radu, tatăl femeii, cu carul cu boi. Ne-a îmbarcat de acolo cu bagaje, cu tot și ne-a dus în sat la ei, în Peri”. Trase de hățuri și carul porni. Bălțile se întindeau pe drumuri, iar sunetul cadențat al copitelor boilor se auzea ca ritmul tobelor unor cîntece tribale.

Dumbravă le zicea familia. Pe ea o chema Anuța și era învățătoare în sat, iar soțul ei, care îi aștepta să-i primească, se numea Dumitru sau Mitrică, cum îl striga „proprietăreasa” și era șef de tren. „Am găsit niște oameni! Nu, nu oameni, părinți pot să spun. Părinții părinților erau ei”, spune Elena zîmbind de această dată. Familia Dumbravă era o familie înstărită. Am stat la ei din aprilie pînă în octombrie, cînd se adunau strugurii. Atîta vie aveau!”, mimează ea cu brațele deschise, pentru a sugera mărimea. „Vineau la ei carele încărcate cu struguri cum erau la noi (în Pașcani) cele cu talaj (talaș, așchii din lemn, n.r.). Ce pivnițe și ce butoaie aveau! Bogați oameni! Aveau casă, vii, livezi, pămînt”, îmi zice Elena, iar recunoștința încă i se citește pe chip.  „Tataia era zugrav de meserie. I-o făcut casa floare. I-o îngrijit tăti camerele. Și-a noastre… Și-a lor… Și ne-am atașat de ei. Ce vroiam, aia mîncam. Trăiam ca la noi acasă.”

Nici acolo însă, nu a fost doar lapte și miere. Nu au avut mereu doar zile bune și liniștite. Exista în continuare riscul de a fi bombardați. Pericolul nu îi ocolea. „Și acolo treceau avioanele. Noaptea astupam geamurile și cînd le auzeam că vin, fugeam pe cărare și ne ascundeam într-un hogaș, îi spunea. O gîrlă. Și stăteam ascunși acolo pînă nu mai auzeam vuind avioanele. Atunci veneam în casă și ne culcam, dar cu ferestrele acoperite cu stoluri negre.” Inamicii atacau de obicei noaptea, cînd oamenii dormeau.

„Cine știe unde o prins-o bombardamentele?”

„Acolo mi-am continuat clasa I. Stăpîna noastră era învățătoare acolo”, relatează tanti Elena. De frica bombardamentelor, învățătoarea Anuța Dumbravă își ținea orele afară. Într-un spațiu deschis erau mai multe șanse să fugi și să scapi. „În curtea școlii erau stivuite niște grinzi. Stăteam acolo, pe grinzi cu cartea în mînă și scriam ce ne spunea învățătoarea. Aveam plăcuță de scris cu creta. Pe o parte era cu pătrățele, iar pe cealaltă cu linii. Scriam pe ea tema, arătam la doamna că am scris și mîine o ștergeam și scriam altceva. Erau și copii de-ai locului, dar și copiii refugiaților.” Învățătoarea Anuța Dumbravă trebuia să se ocupe atît de educația copiilor, cît și de siguranța acestora.

În Peri n-au bombardat, dar avioanele vizau Severinul, care era la cîțiva km. Cînd se auzeau bombardamentele, se ascundeau pe după maluri și așteptau să se facă liniște, semn că pot ieși din ascunzătoare. Într-o zi, pe cînd erau în Peri, Zamfira a plecat să macine porumb pentru făină. „Era o moară, «Fîntîna Doamnei». Așa îi spunea numele. Mama a plecat și între timp au venit avioanele. Ne-am ascuns în părău și pînă au trecut ele, am așteptat-o pe mama și am plîns pe malul șanțului. Nu mai venea mamaia și ne gîndeam: «Cine știe unde o prins-o bombardamentele?», povestește ea cu voce tremurîndă.

După jumătate de an, au plecat de la familia Dumbravă. Despărțirea a fost, așa cum era de așteptat, una dureroasă. „Cînd am plecat de acolo au plîns și s-au ținut de mamaia să i-l lase pe Titi (Costică, n.r.). Ea avea două fete și un băiat, dar voia două fete și doi băieți. Însă nu l-a putut lăsa mamaia”, își amintește ea și rîde. „Titi striga: «Nu, mamaie! Să nu mă leși!», iar tanti Anuța plîngea și ea și-i zicea: «Hai, măi! Nu vrei? O să-ți fie bine».

Au ținut însă legătura, o legătură care nu a fost ruptă pînă la moarte. „Ne-am vizitat – și ei pe noi și noi pe ei – pînă s-o prăpădit”. Ei veneau în fiecare an la Vatra Dornei la băi, dar vizitau și familia Ciosu. „Veneau pe la noi și ziceau: «Mă, cucoană. Iară vă năcăjim»”. Dar mergeau și ei în Peri, în vizită. Mai tîrziu, cînd au ieșit la pensie, ei s-au mutat în Severin, iar casa din Peri au lăsat-o mezinei. „Cînd o măritat pe fata ‘ceea mare, pe mamaia o chemat-o să pregătească totul pentru nuntă. Făcea mamaia o mîncare! Aveau viermi de mătase, îî hrănea cu frunze de agud și făceau fire din gogoșile alea. I-o dat mamei prosoape de borangic, drept mulțumire”. Ani mai tîrziu, la înmormîntarea mamei sale, Elena a dat de pomană prosoapele.

Moșu’ Radu i-a dus cu carul cu boi înapoi la gară, iar Anuța i-a însoțit. Dar ceea ce ei credeau a fi drumul spre casă, avea să se lungească pentru încă jumătate de an. Era octombrie. Trenul i-a dus pînă în Mărășești și i-a debarcat iar. Șinele erau strîmtorate și nu putea să treacă trenul. Refugiații au fost trimiși la alte familii, prin sat. Familia Ciosu a nimerit la casa unui bătrîn văduv, care i-a primit cu brațele deschise. „Avea o fată nemăritată și ne-a dat nouă camerele din față, iar ei stăteau în spate. Pînă-n primăvară am stat”. În cele din urmă, au putut pleca spre casă.

„L-o înviat pe moș Vasile”

Ajunși în gară, la Pașcani, au fost întîmpinați iar de nea Dumitru. Avea să le dea o veste cutremurătoare. „A spus: «Vă opresc la mine, că la voi n-aveți unde sta». Imaginea pe care au văzut-o cînd au ajuns „acasă” a fost cu mult mai șocantă. „Mama mea a avut trei case. Una aici, pe pămîntu’ ăsta, alta lîngă și încă una mai la deal. Nici o casă nu era în picioare. Totul era la pămînt. Tot. Aicea, unde stătea mamaia, a mai rămas hogeagu’ (hornul, n.r.) de la pămînt. Restul era tot distrus”, îmi zice Elena cu amărăciune în glas. „Am venit sub cerul liber, da’ am locuit la fratele lu’ tata meu. Avea șură și acolo o făcut cameră mare. Acolo am stat o lună și ceva de zile”.

Locul în care s-a născut și copilărit Elena a fost ras de pe fața pămîntului. În urma războiului au mai rămas doar rămășițele din ceea ce fusese cîndva „acasă”. „Mai erau case rămase, cu geamuri sparte, cu uși luate, dar la noi parcă au făcut anumit, parcă ne-au jefuit. Numai pămînt mai era. Mai avea cineva o casă mare în deal cu două camere și sală, cu cerdacuri în față, tăbluită cu tablă albă, iar vecinii au spus că a fost distrusă și jefuită. Au luat ușile, tocurile, iar pereții s-au dărîmat”. Majoritatea caselor din Vatră au fost reduse la ruine, rămînînd doar bucăți de ziduri și moloz în urma lor.

Pe cînd stăteau încă la nea Dumitru, mai era încă o garnitură de tren cu ruși. Ei plecau uneori la ascunzișul nopții și veneau în sate. Într-una din nopți, cineva a omorît un rus. „O invazie de ruși au venit în Vatră, ca să vadă dacă îl află pe cel care le-a omorît rusul. Umblau din casă în casă și luau la bătaie pe orice bărbat găseau. Tata și nea Dumitru s-au ascuns sub fînul pentru animale. I-am acoperit noi bine. Pîndeam la poartă să vedem dacă vin și i-am văzut intrînd la moș Sîlică (Vasile Fălticeanu, vecin, n.r.)”. Fata lui, Savastița, s-a pus în ușă ca să-i oprească să intre. Încerca să-și protejeze tatăl. De ciudă, rușii au bătut-o întîi pe ea, și după l-au bătut și pe el”, își amintește Elena și-și face cruce. „Am văzut cum l-au bătut la nenea Dumitru în șanț și l-au lovit cu picioarele pînă au crezut că l-au omorît. De acolo l-au tras mamaia, tataia și nea Dumitru. Mamaia și tanti Marița (vecină, n.r.), Dumnezeu să le ierte, au rupt din casă rufe, bulendre, cearșafuri. L-o spălat, l-o înviat pe moș Vasile, Dumnezeu să-l ierte, că s-o prăpădit și el.” Fata, Savastița, a murit cîțiva ani mai tîrziu, iar Elena crede că moartea i s-a tras de la acea bătaie.

N-au vrut să se lase descurajați, așa că au plănuit să-și ridice înapoi o casă. „Tataia s-a dus și a cumpărat materiale să facă casă. Jîdanii aduceau materiale de la Târgu Neamț. Am cărat piatră de la Stroiești eu și Titi, de ne-am nenorocit”. Au cumpărat ciment și au făcut temelia, dar nu au putut să construiască mai departe. Au venit de la Sfatul Popular și i-a amendat cu 1000 de lei pentru că au turnat temelia și nu aveau autorizație. Așteptaseră autorizația care trebuia să vină în vară, dar n-a mai venit. „Am turnat temelia ca să nu se strice cimentul. Degeaba le-am spus, că nu au ascultat.” Au dat Sfatul Popular în judecată și au plătit jumătate din suma inițială. „Aveam chirpici aduși, dar am stat cu lucrarea pe loc”. Elena își exprimă frustrarea, spunînd că „așa erau legile” atunci, dar tot la fel sînt și în prezent.

„Zamfirucă, să știi că ți-am luat eu covata cu făină”

„Mama mea, cînd am plecat noi la Peri, a scos bani din bancă, de la tata ei. Dar mamaia nu cunoscuse pe tata ei. Mamaia s-a născut în 1915, iar bunicul a plecat pe front și a murit în 1916. Toată averea lui a rămas la ea. Înainte să plecăm, a scos ea banii într-o valiză. Uite, așa era de mare valiza!”, îmi arată ea, estimînd cu mîinile dimensiunile valizei. „Avea cam trei palme. Capacul era bombat. Avea cheiță, lăcățel… Cu ei am plecat cînd am lăsat casa și ne-am întors înapoi cu ei”. Imediat ce au ajuns, tata Petru s-a dus la Tupilați, la iarmaroc și a cumpărat cai. A construit și căruță. „Tataia nu putea trăi fără cai. Aveam pămînt și pămîntul trebuia lucrat”.

S-a întors înapoi și moșu’ Hugeanu cu oile, de la munte. A împărțit prin sat, fiecare cîte a avut. Avea scris pe hîrtie cîte oi, cîți berbeci avea fiecare și i-a dat înapoi. „Eram la Mărășești cînd a chemat pe tataia printr-o scrisoare, moș Hugeanu, să vie să ieie brînza și lîna. S-o dus tata după ele și le-o adus la Mărășești și după am venit și noi acasă. Atunci ne-o dat oile. Altu’ să fi fost, le mai dădea?”, se întreabă ea, cunoscînd lumea din prezent și amintindu-și de încrederea care exista pe atunci între oameni.

Cu timpul, au reușit să termine casa și le-au reconstruit apoi și pe celelate două. „Pe asta unde stau eu acum, în ’62 am făcut-o, în anul cînd m-am măritat. Tot aici am făcut și nunta”.

Regăsindu-și vecinii, s-au luat în brațe, bucuroși să fie sănătoși cu toții. Chiar înainte de primirea ordinului de evacuare, Zamfira se pregătea să facă pîine. Avea făina în covată, dar a plecat lăsînd-o în mijlocul casei. A rămas cu gîndul la ea, dar mărturisindu-i vecinei acestea, află ceva care o bucură. „Zamfirucă, să știi că ți-am luat eu covata cu făină”, îi zice vecina, care plecase mai tîrziu, cu convoiul trei. Atunci îi spune Zamfira: „Țață Marie, bine c-ai luat-o!”

A încercat mai tîrziu să facă o cerere pentru acordarea calității de refugiat, însă cererea nu i-a fost aprobată. „Am făcut act ca să-mi deie și mie cum o dat la tătî lumea de-alea de război, că tata a lucrat ca zugrav cît am stat în Peri și avea acte. Am dat tăti actele. Uite, că am de la prietena mea, că făcuse și ea, Dumnezeu s-o ierte, o ciornă. Da’ degeaba, că au zis că nu m-au găsit la arhivă”, îmi zice Elena și îmi arată ciorna după care a făcut cererea. „N-am primit despăgubire. Despăgubirea mamei mele era valiza cu care am plecat și ne-am întors.”

Amintirea refugiului printre „îngerii” din Peri o „vizitează” adesea

„Asta o fost. O fost și-o trecut și n-aș mai vre să prind un război. Ne-am întors, am muncit și am construit. Eu munceam la pămînt. Am luat caii de hățuri și plugul de coarne și dă, Ileană la munca pămîntului!”, zice ea rîzînd. „Eram munciți, dar trăiți bine, pentru că aveam cu ce. Am ajuns să împlinesc 86 de ani și la toamnă, în octombrie fac 87”, îmi spune ea cu mîndrie.

De atunci, 80 de ani au trecut. Dar în inima ei, zilele acelea au rămas la fel de vii de parcă ar fi fost ieri. Elena mărturisește că o parte din ea va rămîne mereu în Peri, alături de cei care i-au fost ca niște salvatori. Drumul ei nu a fost ușor, dar a învățat să îmbrățișeze amintirile nopților înfricoșătoare, cînd sunetele avioanelor o făceau să acopere geamurile, cînd se ascundea în păduri și pe lîngă pîraie, cînd privea la ruinele a ceea ce odinioară numea ea acasă.

În timpul petrecut în Peri, a avut familia alături, dar sprijinul primit de la familia Dumbravă, nu îl va uita. Ea își va aminti mereu de bătrînul care i-a deschis ușa în Mărășești, de unchiul său, nea Dumitru, care i-a oferit adăpost atunci cînd tot ce mai aveau era un loc sub cerul liber, de Mircea Fălticeanu, care le-a oferit refugiu printre „îngerii” din Peri și de moș Hugeanu care a îngrijit de oi. Fiecare suflet care i-a întins o mînă de ajutor, chiar și prin simple cuvinte de încurajare, va rămîne în inima ei, amintit în rugăciuni la biserică.

Elena se bucură acum de liniștea dulce a bătrîneții. A atins o vîrstă respectabilă, dar rămîne o femeie puternică, care a trecut prin experiențe prin care nu mulți pot trece. „Acum, altul poate vorbește despre asta ca despre o poveste. Dar eu nu pot. Pe atunci eram copil, nu-mi dădeam seama prin ce am trecut, dar mai tîrziu am înțeles. Numa’ Dumnezeu ne-o ajutat să venim tăți sănătoși înapoi.”

Elena nu a uitat niciodată să zîmbească și îmi demonstrează asta. Stă lîngă mine, așteptînd să văd dacă mai am întrebări. Doresc doar să-i fac o fotografie. Se grăbește să-și dea jos baticul și să-și aranjeze părul nins de timp în oglindă. „Stai așa. Să mă fac oleacă frumoasă. Nu fă poză la batic, că am baticul ăsta de cînd era mamaia în viață.” Apoi se așază pe scaun și zîmbește la cameră. Îmi zice că dacă mai am nevoie de ceva, să mă întorc. Ochii ei strălucesc cînd ne despărțim, iar în acele clipe, acea parte a ființei mele însetată după povești, se simte ca un copil care primește o bomboană.