Casă pentru cei care nu se mai simt acasă la ei în țară, obiect de fascinație pentru călători, sfidarea supraviețuirii pentru toți cei care se regăsesc printre zidurile lui. Napoli merită vizitat, cu inima tare și curaj.

Cînd am pășit întîia dată în Napoli, am lăsat acest oraș haotic să îmi pătrundă prin toți porii, pînă mi-a ajuns în suflet. L-am descoperit cu pasiune, curiozitate și teamă, l-am primit ca pe o lecție de viață și îl iubesc pentru că e real, necenzurat, uman.

Cînd pleci într-o călătorie îți poți face planuri, poți programa ce locuri vrei să vezi, în ce restaurante cu renume vrei să guști din mîncarea locală și unde să faci fotografiile cu care să te mîndrești pe Facebook. Dar nu poți premedita ceea ce o să trăiești în acel loc. Iar pentru Napoli nu vei fi niciodată pregătit. Nu prima oară. Există apoi două variante: ori rămîi contrariat pentru că ceea ce ți-a vîndut agenția de turism sub tentantul ambalaj de „city-break relaxant pe coasta mediteraneeană” s-a dovedit a fi mai palpitant decît scenariul din Gomorra și pleci cu inima împăcată că nu ai avut nenorocul să te naști pe aici, ori te îndrăgostești definitiv.

„Aurul strălucește și aici tuturor le plac lucrurile strălucitoare”

Despre Napoli auzi de toate. Se vorbește despre hoți care te atacă pe străduțele înguste, se povestește despre mafioții care scot armele și își îngenunchează rivalii în stradă, despre onoare și supraviețuire, credință și mizerie. Așa că am decis că un asemenea oraș ar fi o provocare pe care o trăiești din plin doar dacă o înfrunți singur. Pentru că atunci cînd ești doar tu și aparatul de fotografiat ai libertatea de a savura pe deplin fiecare detaliu, fiecare nuanță, roz sau cenușie, din tabloul în care te încumeți să pășești.

Haosul orașului îl simți dinainte să ajungi. Cînd eram în culmea entuziasmului pentru că mai aveam doar două stații pînă în centru, unul dintre militarii navetiști cu care am împărțit vagonul, trecînd pe lîngă mine, mi-a făcut un semn discret, șoptindu-mi, relexat, că ar fi cazul să îmi dau jos cerceii; „aurul strălucește și aici tuturor le plac lucrurile strălucitoare”. Și a coborît. Eu însă am rămas neliniștită, îndesîndu-mi veriguțele într-un buzunar bine închis al portofelului. Mi-am amintit atunci o serie de alte povești despre sărăcie, copii care te înconjoară pe stradă și îți cer bani, scutere supersonice care trec pe lîngă tine și te ușurează de povara genții și tot așa. Dar am decis că nu e cazul să mă încred în filme. Oamenilor le place să dramatizeze totul, să exagereze, și poate la fel s-a întîmplat și cu bătrînul Napoli.

Totul se întîmplă în stradă

Încă din gară, primul lucru care te izbește e sărăcia. E mizerie și disperare. Oamenii par a fi într-o permanentă luptă pentru supraviețuire. În aer miroase a mucegai. Gunoiul împrăștiat face parte din decor. Nimeni nu dă importanță mormanelor de sticle rătăcite pe asfalt. Peste tot se aud țipete și clanxoane. Agitație.

Toată lumea vinde cîte ceva la fiecare colț de stradă. Pe trotuare nu prea ai cum să treci, peste tot sînt întinse cearșafuri pe care stau expuse imitații pestrițe ale celor mai în vogă genți de brand. Poți negocia orice ai nevoie: lenjerie intimă, jucării, blănuri, cărți și bijuterii. Totul e de vînzare. Totul se întîmplă în stradă. Din cînd în cînd mai apare cîte un băiat care îți întinde de sub mînecă trei, patru smartphone-uri diverse, să îți alegi ce vrei. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă-s furate. Mi-a răspuns că are prieteni care se ocupă, dar că pot avea încredere, „marfa e bună”.

Mi-am tras geanta mai în față. Am început, subit, să realizez că în cîteva minute am dezvoltat o atitudine mai dură, o expresie mai încruntată. E ca un instinct de adaptare; nu îi lași să îți vadă frica. Și nu cred că era chiar teamă, ci mai degrabă stupoare. Ai intrat în junglă și trebuie să înveți rapid regulile ca să supraviețuiești. Și cel mai important, să nu te lași impresionat. E un aer prea tare pentru cei care nu sînt învățați să îl inhaleze cu un strop de tupeu.

Sărăcia, mai ușoară în Napoli decît în România

E multă sărăcie. Pe străzi, în privirile oamenilor, oriunde. Se respiră sărăcie. La fiecare pas, o mînă se întinde spre tine, cerîndu-ți îndurare. Cerșetorii nici nu mai au nevoie să spună o poveste ca să primească pomană. În jurul lor povestea e deja descrisă în detaliu.

La un colț al gării, un tată își ține în brațe copilul înfășat. Mama stă în genunchi lîngă ei și caută ceva de mîncare printre sacoșele colorate care îi înconjoară ca o baricadă. Sînt români. Mă opresc lîngă ei și le văd bucuria pe fețe, cînd le vorbesc în limba lor. Îmi povestesc că de jumătate de an au ales să stea în barăcile de placaj din taberele în care i-au repartizat italienii, decît să trăiască în sărăcia lucie din țară. Sînt din județul Iași și au doi copii pe care i-au adus cu ei. „Se cîștigă bine din cerșit, de ce să ne plîngem? Măcar de mîncare. Am venit că știam, românii cerșesc de mult timp aici. Acasă nimeni nu ne ajută”. Îi las în urmă cu un gust amar și un gol în stomac. Să fie oare mai bine pe străzi și în mizerie decît acasă?

Amestec de sacru și profan

Și printre toate aceste piese de lego care alcătuiesc o lume cît se poate de reală, îi vezi pe ei, oamenii cu rucsacuri ținute anapoda, pe abdomen. Or fi ajuns și pe la urechile lor poveștile cu micii pirați ai străzilor napoletane.
Stau mereu în grupul lor de cîte cinci, cu selfie-stick-urile la gît și Google Maps cu locația setată la pizzeria aceea unde a mîncat o dată, într-un film, Julia Roberts. Turiștii.

Turiștii par a fi luat cursuri de mers tacticos și organizat pe străzile întortocheate ale orașului. Iar străzile din Napoli sînt ușor asemănătoare labirinturilor mitologice. Mici, înguste, aglomerate și pline de gunoaie, păzite fiecare, de o parte și de alta, de clădiri vechi și sobre, cu fațade coșcovite, acoperite negreșit de rufe pestrițe întinse pe balcoane și la ferestre.

Lumina pătrunde cu greu, dar niciunul dintre turiști nu pare a fi cîtuși de puțin deranjat de acest aspect, atunci cînd se oprește să facă cîte o poză în fața bisericilor fabuloase. Aceste minuni arhitecturale în stil baroc sînt puse parcă în perfectă antiteză printre clădirile ruinate de vreme. E ca și cum ai pune cîte un pahar de cristal în fiecare de set de pahare de unică folosință.

Dar așa e felul napoletanilor de a fi. Ei amestecă cu atîta grație sacrul și profanul. Trăiesc într-o sărăcie de nedescris, dar își venerează sfîntul protector, avînd grijă de al lui tezaur.

San Gennaro, patronul orașului are, la picioarele sale, o comoară care valorează mai mult decît bijuteriile coroanei Marei Britanii. Însă oamenii știu că e a lor, că sînt toți responsabili pentru ea, și sînt mulțumiți să o știe expusă într-un muzeu. Sînt credincioși, și mai aproape decît pe Dumnezeu, îl au pe Sfîntul Gennaro, în fața cărora își pun toate rugăciunile, chiar și cele legate de fotbal.

La coadă ca la moaște pentru pizza

Tot urmărind turiștii mă pierd într-o baie de mulțime pe una dintre străzile centrale. Se merge greu, strada lată de trei metri este îngustată de tarabele cu figurine scluptate, ale artiștilor plastici locali. Toate obiectele colorate, strălucitoare, îți fură ochii. Aici ai nevoie răbdare și stăpînire, ca să nu te întorci acasă cu cinci brelocuri cu ardei iuți, aducătoare de noroc, și o rolă de hîrtie igienică impecabil ilustrată cu figura lui Trump.

Dar cînd crezi că lucrurile nu pot părea mai dificile, lumea în jurul tău se schimbă. Simți calmul plutind în jur, liniște și un miros menit să îți umple sufletul. Pizza. Realizezi că ai ajuns în punctul fierbinte al aventurii tale. Îți dai seama că îți este foame. Te uiți în jur și vezi doar pizzerii. Asa că intri să îți potolești pofta. Te așezi la masă, comanzi cea mai bună pizza din viața ta, o mănînci și pleci fericit. De-ar fi atît de simplu… Să reluăm.

Așa cum ție îți este foame, le este și altor vreo 50-60 de persoane. E coadă, un rînd care blochează ușa restaurantului și întreaga stradă totodată. Devine o provocare interesantă și începi să te întrebi cît poți rezista unei asemenea „torturi”. Te așezi printre ceilalți. După 40 de minute în care ai făcut față ca un adevărat stoic statului în picioare și foamei amplificate de mirosul amăgitor, ajungi să comanzi ceva.
Evident, fiecare colțișor al restaurantului este ocupat. Mesele sînt lipite, încît îți amintești subit de imaginea praznicului de la căminul cultural, unde toată lumea stă lîngă toată lumea. În aceste circumstanțe nu îți rămîne decît să îți iei binemeritata pizza învelită într-o bucată de hîrtie și să pleci mai mult decît. Spre ieșire, în timp ce te strecori cu o licărire de mîndrie în privire printre oamenii care încă așteaptă, ținînd cît mai sus aluatul acoperit cu sos de roșii și mozzarella, de parcă ar fi cel mai de preț bun al tău, s-ar putea să pățești ca mine. O doamnă care mai avea în față vreo 20 de minute de răbdare îi face semn însoțitorului ei și îi spune: „Cît e de frumoasă!”. Dacă auzi asta, să nu te entuziasmezi prea tare, nu e un compliment, vei înțelege imediat că e vorba despre pizza pe care o ai în mînă.

În trafic se aplică o singură regulă: nu există reguli!

Cînd reușești să te eliberezi din capcana pentru turiști, ajungi să vezi o altă față a orașului Napoli: traficul. Și îți revine în minte legea junglei. Poate că toți locuitorii acestui oraș surprinzător s-au născut piloți de curse. Să ai ochii în patru nu mai e suficient.

Regula priorității nu ține cont decît de tupeu. Cine are privirea mai ageră și pedala mai iute trece primul. Scuterele și motocicletele răsar de oriunde și sînt proiectate să încapă în orice spațiu, fie pe trotuare sau pe contrasens. Ce mai contează, important e să ajungi unde te-ai pornit, nu și cum. Poliția trece, vede, merge mai departe. Nu e nimic excepțional.

Orice vehicul are o urmă de avarie, pentru că altfel e suspect. Se spune că nu ești șofer pînă nu ajungi să conduci în Napoli. Eu am realizat că nu eram nici pieton pînă nu am învățat, de voie-de nevoie, să mă feresc de scuterele pe pista cărora m-am nimerit din greșeală, crezînd că-i trotuar.

Sărăcia nu mai lasă loc de binefaceri

Printre claxoane și motoare turate se mai distinge totuși un zgomot,- inconfundabilul sunet pe care îl fac ceșcuțele de cafea cînd sînt puse pe suportul din bar. Iar după masă un espresso e indispensabil. Așa că am intrat în primul bar și am comandat unul. În timp ce așteptam, mi-am amintit de un lucru pe care mi-l povestise un bătrînel italian despre Napoli. E vorba de un obicei specific acestei zone. Atunci cînd un om mai înstărit mergea la un bar să bea o cafea, plătea două, astfel încît una să rămînă deja achitată pentru cineva care nu și-o permite. Aflîndu-mă într-un bar, m-am gîndit să întreb dacă încă se mai practică acest gest. Dar am fost uimită. Persoanele din jurul meu, toți tineri napoletani, nu auziseră niciodată de asemea lucru. Am mai intrat într-un bar, am mai băut o cafea – aceeași reacție. În cel de-al treilea l-am găsit pe Antonio. Lucrează ca barist de 50 de ani în același loc și face cel mai bun espresso. Pe lîngă asta, a fost singurul care a putut să îmi explice: „Astăzi, oamenii nici nu ar ști să reacționeze, nimeni nu ar mai intra să ceară o cafea gratis, din rușine, și nimeni nu ar mai plăti pentru altcineva, din cauza greutăților. Săraci am fost dintotdeauna, dar ca astăzi niciodată. Cafeaua se oferea acum mult timp, în zonele burgheze, dar asta pentru că atunci oamenii erau altfel. Și toți știau că, dacă nu te descurci, nu supraviețuiești”.

L-am lăsat pe Antonio în grabă și, după cea de-a treia licoare neagră și concentrată pe care o băusem într-o oră, am ieșit plină de energie și am alergat către tren. Avea întîrziere, ca de obicei, cum avea să îmi spună o doamnă care aștepta aceeași cursă către Roma, „pentru că Napoli nu ar fi Napoli, dacă lucrurile ar merge cum trebuie”.