După ce a trăit aproape jumătate de viață în Coreea de Sud, în toamna anului 2020 Eugenia Lee Pop s-a stabilit în satul Toaca (Mureș). O femeie simplă la prima vedere, care muncește pămîntul, împreună cu soțul său, Lee Byong Mun. Dar doamna Lee nu este deloc un om simplu. În Coreea de Sud a lucrat ca profesoară de limbă engleză, a fost jurnalist, a jucat în telenovele și a avut un restaurant cu specific românesc, deschis în inima Seulului. „N-am plecat niciodată cu gîndul de a rămâne acolo! Aici e casa mea”.

Drumul care duce către casa Eugeniei Pop este anevoios. În satul Toaca, ea a găsit cel mai liniștit loc de pe pămînt. După 10 minute de urcat de-a lungul unei poteci, se zăresc steagurile națiunilor, ca și cum ar semnala prezența mai multor povești nescrise. „Jeni”, așa cum îi spun apropiații, ne-a așteptat cu masa caldă și cu dor de poveste în glas. A ales să prepare mîncare tradițională coreeană – supa odeng-guk, tteokbokki (preparat din orez), kimbap (sushi coreean), dak-gangjeong (pui dulce-picant) și kimchi (murături). În timp ce ne explică despre cum coreenii își toarnă unul celuilalt în pahare, în semn de respect, Eugenia se așază lîngă soțul ei, jos, în poziția lotus, pentru că așa stau coreenii la masă. Și, încet, se așterne povestea: „Există persoane care au atracție față de o rasă anume, o anumită tipologie de persoană. Poți să găsești oameni buni oriunde. Nu ține de rasă. Tot timpul trebuie să faci concesii. Dacă există iubirea aia care nu ține cont nici de culoarea pielii, nici de naționalitate sau de religie, atunci poți trăi bine-merci. Important e să nu impui bariere, să nu pleci la drum cu o idee preconcepută, pentru că iubirea, în fapt, este universală”, crede Eugenia.

Sufletele nu au granițe

Eugenia s-a născut în Călan, județul Hunedoara, iar la vîrsta de 8 ani s-a mutat cu familia în Mangalia. La 25 de ani l-a cunoscut pe Lee Byong Mun care, împreună cu o gașcă de 45 de coreeni, veniseră la reparat docuri în Mangalia. Ulterior, acesta i-a devenit partener de viață. „La vremea aceea eram cinci prietene din România, toate ne-am căsătorit cu sud-coreeni. N-am avut de gînd să plec în Coreea, dar el avea acolo două fete din altă căsătorie. Fata cea mare trebuia să meargă la școală, în clasa I și era nevoie de un părinte lîngă ea”. Așa că Eugenia a luat deiciza de a-i fi alături și a plecat spre Seul, capitala Coreei de Sud. „Am pierdut bagajele pe aeroport. Sosirea în «Țara dimineților liniștite» m-a găsit doar cu hainele de pe mine”, își amintește ea.

Primul contact a fost cel cu locuințele coreenilor – vechi, tradiționale, în stil asiatic, cu ușile mici, pentru că ei, ca rasă, sînt minioni. „Eu, fiind înaltă, mă aplecam de fiecare dată cînd intram în casă. Mi se părea că toți arată la fel. Se vor a fi rasa aia pură și nu-și amestecă sîngele”. Acolo anul școlar începe în martie, iar Eugenia mărturisește că a învățat limba coreeană odată cu fetițele ei. Cuvintele sînt foarte asemănătoare, iar gramatica e grea. „Odată, o vecină m-a întrebat dacă mă plictisesc (심심해- simsimhae), iar eu am înțeles că mă întreabă dacă sunt prospătură (신선예- sinseon-ye). Nu știa de ce o ocolesc, căci n-am mai vorbit cu ea o perioadă”, povestește cu umor.

Mîncarea de zi cu zi în Coreea de Sud este orezul, însoțit de kimchi (murături). Se spune că femeia care știe să facă kimchi e bună de măritat. În esență, e un soi de murătură picantă, din varză și ridichi chinezești, asezonate cu alte condimente. Coreenii nu fac compromisuri pentru nimeni, tu trebuie să te adaptezi la regulile casei. „Nu mă puteam obișnui cu mîncarea lor. Pe acolo găsești toate vietățile. Și cînd le vezi cum mișcă prin farfurie, nu-ți prea vine să le mănînci. Mi-am luat o pîine și am mîncat-o pe toată o dată, de se uitau ăștia mirați la mine. Mi-au zis să trec pe orez, că pîinea e scumpă”.

A fost o experiență întreagă și adecvarea limbajului, mai ales cînd trebuia să se adreseze cuiva mai în vîrstă. Coreenii pun accent pe formulele de politețe, chiar dacă diferența de vîrstă e de doar un an.

I-a plăcut mult libertatea religioasă din noua țară. Asiaticii merg la templu cînd simt nevoia, nu e deschis cu program, ca în bisericile noastre. „Asta îmi place la ei în mod deosebit. Acolo nu trage nimeni de tine să crezi în ceva anume. Ești liber să simți șă să te rogi după sufletul tău, cum vrei și cînd vrei”.

Diferențe rasiale

Eugenia ieșea mereu în evidență din cauza aspectului fizic, diferit de cel cu care erau obșnuiți coreenii. La început, i s-a interzis să meargă la școală. Colegii de clasă o batjocoreau pe fiica sa, afirmînd că mama ei e extraterestru și că le este frică în prezența ei. „La ei „oegye-in” (외계인) înseamnă extraterestru, iar „oegug-in” (외국인) înseamnă străin. Cumva mă satirizau, pentru că eram mai mult decît o străină pentru ei, deja veneam din altă constelație”.

Diferența rasială a fost o mare problemă la început, întrucît copiilor nu li se comunica faptul că există și persoane cu ochii verzi sau albaștri. Unele persoane o agasau pe stradă și o porecleau „Natasha”, bănuind că e una dintre rusoaicele aduse ilegal în Coreea de Sud. „Într-o zi m-au urmărit patru polițiști pe stradă, insistau să urc în mașina lor. Eu nu știam că sînt polițiști, am crezut că-s proxeneți. Am luat-o la fugă. M-am ascuns după un bidon cu kimchi, pe terasa unui bloc. Și m-au prins. După ce s-au legitimat, mi-am dat seama că sînt polițiști. Ei credeau că sunt «Natasha», pentru că în perioada aia exista o rețea de proxenetism cu rusoaice aduse cu vaporul și trimise în cluburile de noapte din Coreea de Sud. Nu de puține ori s-a întîmplat să dau explicații în legătură cu cine sînt și ce caut acolo”, povestește Eugenia.

De la „extraterestru”, la persoană publică

Inițial, Eugenia a lucrat la o firmă care făcea piese pentru aparate video și televizoare. Nu știa limba, doar imita ce făceau ceilalți. Colegii au făcut grevă pentru a fi concediată, deoarece nu li se părea corect ca o imigrantă să aibă drepturi egale cu ei.

După o perioadă, a început să predea engleză pentru copii. A predat voluntar la mai multe grădinițe, dar, pe parcurs, au început să vină cereri plătite pentru meditații. „Am ajuns să predau engleză pînă și profilor de engleză de la acea vreme, pentru că aveau lacune”.

Uneori, seara, după ce adormeau copiii, pleca cu prietena ei la discotecă. Acolo, a fost abordată de un domn, care se recomanda drept impresar, și care i-a propus să colaboreze pentru un show TV. „Am fost reticentă, avînd în vedere contextul în care m-a abordat. Pe atunci, exista un român care apărea frecvent pe la posturile naționale, fiind primul român care studia în Coreea de Sud, Grigore Scărlătoiu. L-a sunat și mi l-a dat la telefon. Nu-mi venea să cred”.

Așa a început cariera Eugeniei în televiziune. Prima prestație în fața ecranului a avut-o într-o dramă coreeană, unde aveau nevoie și de străini. „Eu la bază sunt cofetar-patiser, nu jurnalist. Însă la un resturant nu puteam lucra, pentru că la ei restaurantele sînt afaceri de familie. Dar ei aveau nevoie de o față străină”. În Coreea nu trebuie să ai studii superioare ca să poți lucra în televiziune. Dacă ești străin trebuie să fii creativ, iar dacă ești coreean trebuie să dai bine pe sticlă. Eugenia fost invitată la mai multe emisiuni difuzate pe posturile naționale, precum EBS TV, a fost prezentator la diferite festivaluri-concurs, fotografia ei era în toate ziarele, afișele, revistele de modă și în reclame. A fost reporter de teren, a făcut reportaje în care testa tot felul de alimente și mergea în locuri neexplorate.

A prezentat talk-show-uri radio pe EBS1 și știrile zilei, pe GBS TV. Periodic, se organizau festivaluri concurs cu mîncare tradițională. A cîștigat multe dintre ele, deși era româncă. S-a remarcat la nivel național după participarea la reality show-ul „Global Family”, în 2016. Emisiunea a avut un mare succes. În fiecare săptămînă era invitată cîte o familie mixtă. Familia sa a fost printre primele trei cu cea mai mare popularitate în rîndul publicului, din ultimii 10 ani, de cînd există emisiunea. „Le plăcea pozitivismul meu, felul meu de a fi. Mă cunoșteau toți. Știau că exită România”.

De fiecare dată cînd trebuia să apară la un show televizat, Eugenia alegea să îmbrace ia românească. La un moment dat, a reprodus niște dansuri de-ale lor, iar cineva de la Young Men’s Christian Association a contactat-o și i-a propus să-i învețe pe coreeni dansuri populare românești. „Am început să activăm sub formă de voluntariat, ansamblul se numea HORA”. Trupa era formată numai din coreeni și mergeau împreună la toate festivalurile și spectacolele de dans. Jeni i-a învățat să danseze Jiana, Ciuleandra, Hora fetelor și multe altele.

Înapoi la rădăcini

„Eu am stat 27 de ani acolo, acum e rîndul lui Byong Mun să vină în România. Copiii sunt mari, au 30 de ani, nu am motive să rămîn acolo”. Așa că s-a întors în România și s-a stabilit în casa părintească din comuna Hodac, județul Mureș. Frumusețea naturii de aici nu se compară cu nimic altceva. Eugenia avea nevoie să vină într-un loc în care să se simtă pe deplin acasă. Să se plimbe prin livadă, să aibă gospodăria sa. Voia liniște.

 Un alt motiv pentru care a ales să vină acum, a fost participarea la emisiunea „Chefi la Cuțite”, unde a gătit Miyeok-guk (supă de alge). În Coreea de Sud, atunci cînd este ziua cuiva, se prepară această supă de alge, în loc de tort.

În timp ce coboram dealul dinspre casa ei, Eugenia mi-a povestit despre experiența pe care a avut-o la show-ul culinar și despre emoția pe care a trăit-o acolo, deși nu știa nici măcar cum îi cheamă pe chefi. A recunoscut că așa va fi toată viața, un om activ.

Crezul ei este că trebuie să le încercăm pe toate, să ne extindem în multe domenii, să ne implicăm atunci cînd apare o oportunitate. Cel mai mult contează să fii fericit cu tine însuți. Dacă reușești să te faci fericit pe tine, cu siguranță vei ști cum să-i faci și pe cei din jur. Depinde de tine.

Aveam să înțeleg asta chiar mai bine, meditînd la mica pildă pe care mi-a spus-o în timp ce ne luam rămas bun:

„O albină și o muscă intră în poieniță. Albina a povestit că vede numai flori și că se simte ca în Rai. Musca nu înțelegea ce vede albina, pentru că în fața ei se aflau doar gunoaie și simțea un miros înțepător.

Tu cine ești? Albina sau musca?”