Mîinile ei au plămădit „Mugurelul”

Mi se pare că a trecut o veșnicie de cînd am mers ultima oară pe aleea pietruită dinspre Simfonia Artelor. Pe atunci, ca și acum, spuneam că mă duc „la școală”, la ora de vioară, deși școala de aici nu seamănă cu una obișnuită, cu săli de clasă monotone, cu cancelarii ermetice și holuri adînci. Acum, în 2025, am venit iar. E frig, vîntul bate atît de tare, încît îmi dau lacrimile, iar mîinile îmi îngheață pe camera de fotografiat. Profesoara Maria Cornea și poveștile ei mă așteaptă. Eu am venit pentru „Mugurel”. 

Este 9:30 și, în sala de vioară, vocalistele au făcut roată în jurul pianului. Cea mai mică dintre ele nu are mai mult de 8 ani, iar cea mai mare dă bacalaureatul peste cîteva luni. Printre ele se strecoară și un băiețel de 5 ani care nu cîntă deocamdată, dar care se mișcă ușor, stînga-dreapta, pe ritmul muzicii. Două violoniste evadează de la repetiția cu orchestra și se alătură vocilor pentru a o ajuta pe profesoară cu acompaniamentul.  

Rutina e simplă. Se începe separat. Vocile au încăperea lor unde se încălzesc și unde trec, doar pe fundal de pian și vioară, prin tot repertoriul de piese. În acest timp, orchestra face și ea același lucru. Fluierele, saxofoanele și percuția recapitulează pînă la pauza vocalistelor, cînd violonistele își reiau locul în taraf. Mai apoi, cele două trupe se reunesc și devin una.

Fiecare melodie are, în felul său, un soi de coregrafie. Copilele își mai dezlipesc mîinile din șolduri și explică prin gesturi ceea ce cîntă. „Ș-apoi ce-o mai fi, ș-apoi ce-o mai fi,/Ș-apoi cînd ne-om întîlni” din melodia „Anotimpurile” par să fie versurile preferate, pentru că entuziasmul cu care sînt interpretate e debordant, într-atît încît aproape că nu le mai auzi de dans. Maria Cornea oprește pe toată lumea, ridicînd mîna scurt. „Măi, v-am mai zis, nu trebuie de făcut neapărat coregrafie! Dacă simți să o faci, așa, din inimă, o faci, dacă nu, nu.”

În pauză, tinerele vocaliste petrec timp pe holul cu fotografii al școlii. Profesoara le antrenează în exerciții ritmice, trăgînd cu urechea la repetiția orchestrei. „Să vedem, cine aude toba.” Mai întîi defalcat, apoi în tandem, copilele bat din palme pe o melodie săltăreață. Sînt, într-adevăr, pe ritm, dar toba n-o aude nimeni. Mai apoi se prind în dans. Cele mai vechi dintre fete știu deja să joace hora, însă cele mai mici și mai noi se mișcă stîngaci. Profesoara desface cercul și le învață prin exemplu personal. „Ia uitați-vă la picioarele mele! Pasul mic de tot. Hai, un-doi-trei, un-doi-trei, stînga! Un-doi-trei, un-doi-trei, dreapta!”. Cînd se mai împiedică vreo vocalistă, toată lumea rîde cu poftă, pînă și cea care a ajuns pe pămînt, în timp ce e ridicată de colegele ei.  

Cîteva mămici ale elevilor „Mugurelului” au rămas și ele pe holul cu fotografii să asiste de dincolo de uși la cele două repetiții. Mă apropii de ele avînd aparatul la gît și, deși n-am apucat să mă prezint, una dintre ele mă prinde de braț și-mi spune:

– Să o prindeți și pe cea mică a mea în poză. Se întoarce din senin către hora din mijlocul încăperii. Mama, să zîmbești, că, uite, doamna vă face poze!

– Binecuvîntați cu har și norocoși mai sînt copiii ăștia, bombăne o altă femeie, ocupată să fotografieze de zor, cu telefonul, distracția vocalistelor. 

– Nici nu-și dau seama, dar o să înțeleagă mai tîrziu, completează cea dintîi.

Cînd cele două trupe se reunesc în sala unde repetă orchestra, eu și cele cîteva mămici prezente ne înghesuim într-un colț să înregistrăm programul final.

Mai demult, cînd am pătruns pentru prima dată în școala de la Simfonia Artelor, tot ansamblul se aduna într-o altă sală, mai mare, cu o scenă încorporată și un imens muzeu tradițional cît vedeai cu ochii. Țin minte ștergarele țesute, înșirate pe pereți și țintuite în loc de icoane ofilite, îngălbenite de vreme. Țin minte fețele de canapea cu motive tradiționale, dintr-o lînă aspră, de nu-ți venea să te așezi pe ele.  Țin minte vasele de ceramică (cel mai probabil lucrate manual de meșteri) și mobila veche, din lemn scorojit, pe care soții Cornea o păstrau cu drag și pe lîngă care treceai temător, să nu strici ceva. 

Sala de acum dezvăluie, de fapt, ceva ce am aflat și eu, poate prea tîrziu, despre această școală. În cei 25 de ani în care s-au ocupat de ea, profesorii Maria și Mihai Cornea au amenajat-o în locul unui fost garaj de autobuze, la demisolul Casei Sindicatelor din Vaslui. După ce sala mare, cu scenă, a trebuit să fie închisă, Ansamblul „Mugurel” și-a mutat activitatea aici, unde mă aflu și eu acum. Tavanul e mult mai apropiat de capetele noastre, iar lumina naturală care vine de pe fereastra mică, inaccesibilă pentru cei mai scunzi, e ajutată de un neon. Aerul e închis. Sîntem, poate, prea mulți oameni într-un singur loc așa de minuscul. Vocalistele stau una lîngă alta, ridicîndu-se pe vîrfuri să ajungă la microfoane. În spatele instrumentiștilor, se văd încă ușile de garaj dintr-o tablă gri și rece, vopsită nu de mult. „Lasă, că am chemat lumea azi la șezătoare, să umplem pereții ăștia de poze și de afișe, de amintiri. N-o să mai arate așa”, mă liniștește doamna Cornea. Într-adevăr, după repetiție, munca elevilor e înlocuită de a părinților, care, cocoțați pe scaune, lipesc materialele pregătite atent de profesoară. Cît înșirăm fotografiile, unii dintre instrumentiștii care nu se dau plecați mai intonează o horă.  N-o să mai arate așa, îmi repet în minte în timp ce îi ajut și eu cum pot, de pe margine. 

În succesul lor a fost mîna ei

Cînd își aduce aminte de primii copii pe care i-a avut în ansamblu, ochii profesoarei strălucesc de emoție. I-a adunat dintre elevii pe care îi pregătea la orele de vioară de la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Vaslui (zisă și Școala 6), cea care avea, pe vremea aceea, profil de muzică. Totul se întîmpla în anul 2000. „Din generația aceea, au ajuns ba muzicieni cu studii superioare, ba profesori prin școli, ba angajați la Botgros cu lăutarii, ba dirijori la Iași. Cineva dintre ei cred că are și doctorat, dar nu mai știu sigur, că-s împrăștiați peste tot prin țară. Alții au cîntat la nunți și au cîștigat așa de bine, că și-au luat case și mașini din muzică”.

Doamna Cornea și-a pregătit întotdeauna elevii după metoda după care a fost și dînsa, la rîndul ei, pregătită în Republica Moldova, „în partea ailaltă”, cum îi place să spună. E o metodă rusească, eficientă, de la care nu s-a abătut niciodată în toată cariera ei. Absolventă de dirijat de orchestră populară, mare i-a fost bucuria cînd a realizat că are cu cine lucra, așa că, pe lîngă repertoriul de examen, a strecurat, printre partiturile elevilor, piese din repertoriul popular, mai întîi mai simple, apoi mai complexe. Și văzînd că toate merg și că folclorul place copiilor, a decis să înființeze un grup folcloric. I-a fost de ajutor și faptul că, pe atunci, era consultant artistic la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare. Cu ajutorul acestei instituții a reușit să împrumute costume pentru prima reprezentație de la Poiana Căprioarei. Dar nu a neglijat nici muzica clasică. Tot dintre membrele proaspătului „Mugurel”, profesoara a creat și un cvartet de coarde, format din patru viori, ce purta numele de „Cvarta”.  

Weekend-urile erau perioadele de muncă asiduă pentru cei 10 membri ai celor două grupuri și pentru Maria și Mihai Cornea. Nu mai era nimeni sîmbăta și duminica în școală, în afara lor și a elevilor. Pe cei zece îi împrăștia în cîte o sală de clasă și-i lăsa să exerseze, apoi se adunau și repetau cu toții, sub forma grupului folcloric sau a cvartetului. Atît de buni erau instrumentiștii și atît de îndeaproape îi cunoșteau profesorii, încît cei mici înțelegeau doar din priviri cînd greșeau.

Pe doamna Cornea o bucură, ba chiar spune că o ține în viață, să știe că elevii ei ajung realizați, o împlinește să știe că au ajuns pe picioarele lor. Vorbește despre asta cu atîta însuflețire, încît, cu lumina de amiază care i se așază pe chip, mi se pare că e atît de tînără! E îmbujorată și căldura cu care povestește e contagioasă. Își asemuiește primele generații cu o livadă plină cu fructe mari, „sucroase”. A putut să facă tot ce a visat cu ele și îi umple sufletul cînd știe că în succesul lor a fost mîna ei.

După ce prima generație de vioriști a migrat din Vaslui, grupul „Cvarta”s-a destrămat, pentru că niciodată nu s-au mai găsit alte patru viori care să se potrivească și să sune atît de bine împreună.  În locul său, soții Cornea au fondat, tot dintre copiii care veneau la grupul folcloric, un taraf, cu alte cuvinte un alt ansamblu, eminamente instrumental. Cînd acestui taraf i se adăugău vocalistele, „Mugurelul” era complet. 

La început, cea mai mare susținere au primit-o din partea Școlii 6 și a directorului de atunci, prof. Victor Ailoaie. Din fondurile instituției s-au cumpărat mai multe instrumente care să întregească ansamblul de viori: un contrabas, un acordeon și cîteva fluiere. Acum fostul, pe atunci actualul director, profesorul Ailoaie călca în urma pașilor „Mugurelului”, însoțindu-i pe cei doi soți în toate călătoriile cu elevii la concursuri și festivaluri. „Era mîndru! Chiar a spus acum, la spectacolul de 25 de ani: «Oriunde mă duceam cu ei, nu mă temeam că o să greșească. Stăteam, mă odihneam și-i ascultam cu plăcere. Mă simțeam mîndru să fiu directorul unei școli cu astfel de copii»”.

Dacă e talent, „trebuie de făcut”

Maria Cornea îmi pare o femeie tare evlavioasă. Se roagă să o țină Dumnezeu sănătoasă, să se poată îngriji cît mai mult de elevii săi, alături de care a petrecut mai mult timp decît lîngă nepoți. Dar nepoții îi sînt departe, prin Italia. „Puteam să mă duc după ei”,îmi spune în timp ce pășim pe aleea pietruită, lăsînd în urmă școala „Dar ce să facem noi acolo? Viața ne este aici și de 25 de ani o construim așa cum putem. Vrei, nu vrei, tot te atașezi de copii și de munca asta.”

Dumnezeu le-a pus de multe ori „mîna-n cap” și le-a fost alături celor doi, ferindu-i de neajunsuri. Așa s-a făcut că, de fiecare dată, la scurt timp după ce, din mijlocul „Mugurelului”, s-au desprins elevi valoroși și au plecat la facultate, au apărut alții, la fel de talentați, și fiecare cu altceva special în dotare. Profesoara se miră. Parc-ar fi fost trimiși de Sus.

Pentru ansamblu, cei doi nu au făcut propriu-zis niciodată înscrieri. Din vorbă în vorbă, părinții află de ei sau îi văd la mici evenimente locale, iar apoi îi caută să-și dea copiii pe mîinile lor. Există totuși un fel de proces de selecție. Cea mai dorită este vioara, dar vioara e un instrument dificil. Astfel, urmează o perioadă de probă, în care celor mici le sînt testate aptitudinile. „Urechiușa-ritmul”, îmi spune profesoara zîmbind. Dacă un elev nu se împrietenește neapărat cu vioara, asta nu înseamnă că părăsește școala. „Știi, legătura e din trei: părinte-copil-profesor. Și eu le spun părinților că, dacă vor tare-tare-tare, încercăm cu pianul. Acolo totul e mai fix, e mai ușor. Sau, dacă tot așa, vor tare-tare-tare, încercăm și cu fluierul, la domn’ Cornea.”

Mulți copii au fost redirecționați în școală și întotdeauna a fost de bun augur, pentru că și-au descoperit talente pe care nici nu știau că le au. După ce au căpătat mai multă maturitate din punct de vedere muzical, unii chiar au îmbrățișat din nou vioara, pentru sufletul lor și din ambiție. Iar profesoara i-a primit mereu și le-a dat de fiecare dată șansa să facă ce le place. A avut și are răbdare cu toți. Cînd elevul nu face ce trebuie, doamna Cornea nu-l ceartă, ci-l atenționează cu umor, de rîd amîndoi și, pînă la urmă, se leagă la loc conexiunea din timpul actului pedagogic. Uneori, cînd lucrurile devin mai tensionate, se lasă cu îmbrățișări. „Să vadă copilul că eu nu-i zic de rău, că n-am nimic cu el, nu-s supărată, iar, dacă-s supărată, îmi trece”.

„Mugurel” e acasă

„Mugurelul” e o a doua familie, atît pentru soții Cornea, cît și pentru cei mici. Serbează zile de naștere împreună, pleacă la colindat împreună, se susțin unii pe alții. Mai ales că aproape jumătate dintre elevi vin din sate și localități aflate la mare distanță de Vaslui, precum Boțești (aproximativ 30 de km de oraș) sau Huși (aproximativ 50 de km de oraș). Una dintre violoniste, Simona, face naveta de la 90 de km, doar pentru a ajunge la repetiții. Profesoara se bucură din tot sufletul cînd aude că-i vin elevi din sate, se bucură că au dorința să iasă din mediile lor în lume și să-și facă o carieră. Se mîndrește cu ei și toți ajung să-i mulțumească. „Cred că, dacă toți copiii care au trecut prin mîinile noastre ar aprinde o lumînare și s-ar ruga pentru mine și pentru domn’ Cornea, am trăi veșnic!”, îmi spune Maria Cornea cu haz.

Ce-i drept, copiii au ajuns să iubească folclorul, pentru că, la „Mugurel”, el a fost explicat. Profesoara îmi povestește că, începînd de la piesele pentru copii, și-a dat seama că multe dintre cuvintele din care se constituie versurile nu se cunosc, pentru că, fiind vorba de muzică veche, ele nu mai fac parte din vocabularul uzual. Așa că, la fiecare melodie, stă cu cei mici și le explică fiecare cuvînt de care n-au auzit. 

„Avem noi cîntecelul ăsta, Anotimpurile. Și zice așa (și-mi cîntă pe o voce zglobie):

Ș-apoi ce-o mai fi, ș-apoi ce-o mai fi,/Ș-apoi cînd ne-om întîlni,/Primăvara, primăvara, primăvara la arat,/Primăvara, primăvara, primăvara la arat.

Și copiii m-au întrebat: „Doamna, da’ ce înseamnă arat?”.Și le-am povestit de cum se lucrează pămîntul cu plugurile, că unii nu au stat niciodată la țară și nu știu. Multe din expresiile din cîntul popular nu se cunosc, dar ei mă întreabă și eu le explic, nu învață niciodată mecanic”.

În bagaj, costume populare, în suflet, amintiri pentru o viață 

Pentru a-și sprijini copiii să plece în turneele cu ansamblul, unii dintre părinți își amanetau bijuteriile de aur ca să achite cheltuielile de drum și de cazare. Alții s-au împrumutat de la bănci și de la rude.

Nu la mult timp după ce a luat naștere grupul folcloric, a venit și primul festival-concurs internațional, la Odesa, Ucraina. Pe profesoară o treceau fiorii cînd se gîndea că va concura cu muzicieni „din partea ailaltă”, acolo unde „se face și instrument, se face și carte”. Dar s-au dus pregătiți, înarmați cu patru rînduri de costume populare și cu un repertoriu vast, atît cu „Mugurelul”, cît și cu „Cvarta”. Festivalul-concurs a avut loc pe un vas de croazieră, ceea ce era o premieră și pentru cei doi. Cele două grupuri au performat în timpul unei călătorii între Odesa și Georgia, într-o sală de spectacol aflată la etajul al șaselea al vaporului. Cu atîția copii după ei, era ceva riscant. Și-mi povestește o năzbîtie: Profesoara și soțul ei se liniștisesc în sfîrșit și se bucură de experiența mării. E în continuare un stres să aibă grijă de atîția copii, dar știu că nu îi pot păzi non-stop, ca pe butelie. Și cum stau ei așa, cîțiva băieți vin entuziasmați:

–Doamna, ia uitați ce poze am făcut!

Profesoara privește către telefon și simte cum ochii i se încețoșează de spaimă. Cei doi s-au strecurat, te miri cum, pe lîngă paznicii ce stăteau de veghe la puntea navei și s-au fotografiat chiar pe margine, cu brațele întinse ca în „Titanic”. În timp ce băieții rîdeau zgomotos cîntînd „My heart will go on” a lui Celine Dion, doamna Cornea nu mai are aer să respire, să spună ceva. 

Dar n-au fost numai în Ucraina, ci și în Bulgaria, în Italia, în Republica Moldova sau chiar în Rusia. Am vrut să aflu mai multe despre călătoria la Moscova din 2005. Numai drumul lor spre capitala Kremlinului a durat două zile și două nopți, pe care le-au petrecut pe tren, cu vestimentația și instrumentele după ei. Cînd voiau să repete, profesorii și membrii ansamblului așteptau să se golească vagonul restaurant, după care își mutau întreaga orchestră printre scaune și-și cîntau programul. Călătorii curioși se apropiau să-i asculte și le plăcea atît de mult, încît, străini sau români, rămîneau să joace alături de ei pe ritmurile tradiționale. Fiind cunoscători de limbă rusă, soților Cornea le-a fost foarte ușor să se descurce prin țările ex-sovietice. Profesoara își amintește că, pentru orice eventualitate, confecționa pentru fiecare elev un bilețel cu numele său, numărul ei de telefon și numele și adresa hotelului în care erau cazați, scris cu caractere chirilice, pentru cazul în care vreunul se rătăcea.

După ce și-au terminat prestația la festivalul la care participau, soții Cornea și copiii și-au luat instrumentele în spate și au plecat cu ele să cînte în Piața Roșie sau chiar la Mausoleul din Moscova. 

În turneele din Bulgaria, profesoara își amintește că se urcau cu toții în caleștile pentru turiști, trase de cai, cu viori, acordeoane și fluiere și cîntau de-a lungul și de-a latul litoralului, întorcînd privirile tuturor. Mergînd acolo an de an, „Mugurelul” s-a făcut deja cunoscut.  

Și toate amintirile lor sînt așa, ba serioase de te sperii, ba hazlii de rîzi copios. Folclorul românesc i-a purtat prin țară și prin străinătate. Și oriunde s-ar fi dus veneau cu premii. Uneori, cei doi profesori se gîndeau temători dacă nu cumva vor fi neînțeleși în străinătate, mergînd cu folclorul autentic. Dar apoi își dădeau seama că, așa cum artiști din alte țări veneau în România să-și prezinte tradițiile și publicul îi privea cu fascinație și curiozitate, așa aveau să-i privească și pe ei pe unde s-ar fi dus.  

Lăsați copiii să vină la ea

An de an, elevi excepționali pleacă de pe ușile școlii de la Simfonia Artelor, uneori chiar înainte de vreme. De multe ori, profesoara a avut grijă ca aceștia să ajungă în cele mai bune mîini, aranjînd transferuri către Iași, Piatra Neamț sau chiar Republica Moldova. Nu și-a dorit niciodată să țină copiii în loc, ci mai degrabă să îi îndrume pe cele mai alese căi. Unde a văzut potențial, s-a luptat pentru el.

Dar, an de an, cei care rămîn în școala de la Simfonia Artelor o fac cu toată inima. Generații de frați se aduc unii pe alții la „Mugurel” și cresc aici, în spiritul muzicii populare. Maria Cornea s-a ocupat de toți ca de fiii și fiicele ei. Se gîndește la ea ca la o învățătoare care a pus elevilor stiloul în mînă pentru prima dată. Toți ajung să o iubească. După ce calcă pragul școlii, cei mici se aruncă în brațele ei, iar ea îi strînge pe toți și îi servește cu dulciuri. Și dragostea aceasta se vede în însuflețirea cu care elevii cîntă. Dacă îi privești în timpul repetiției, îi vezi atît de concentrați și de antrenați, încît ți se pare că nu mai e nimic în jurul lor, că se află ori pe vreo mare scenă, ori într-o casă bătrînească în care muzica lor e o piesă dintr-un muzeu simbolic al satului.