Majorat fără tutun în ruina de la Țigarete

Fabrica de Țigarete din Iași a funcționat aproape 130 de ani, iar cele două războaie și perioada comunistă nu i-au putut pune lacătul pe ușă. Dar guvernele de după Revoluția din 1989, împreună cu accizele crescute și cu interesul pentru firmele internaționale au reușit să închidă definitiv porțile fabricii, în luna iunie din anul 2003.

Anul acesta, fosta manufactură de tutun împlinește 18 ani de cînd este o ruină. Informația nu pare impresionantă. Țigările sînt un viciu, iar dependeța lor conduce către moarte. Mi-am imaginat de multe ori cum ar arăta lumea dacă acestea nu ar mai exista. Însă, trecînd destul de des pe lîngă clădirea fabricii și văzînd cum, în fiecare zi, mai cade cîte o cărămidă din zidurile sale, mi-am dat seama că nu tutunul în sine sau manufacturarea lui este problema, ci dependența de tutun.

Ziduri cu istorie

Pe șoseaua Națională nr. 1 din Iași a fost înființată, în anul 1864, una dintre cele mai vechi fabrici din acest oraș, Fabrica de Țigarete. Între calea ferată și rîul Bahlui era cîmp, iar pe acel teren viran, în 1875, a început construcția clădirilor industriale. Lucrările s-au finalizat în anul următor și Manufactura de Tutun a început să funcționeze. Producția de țigări cerea o reglementare, astfel că în 1879, fabrica a trecut în proprietatea statului și a fost inclusă Regia Monopolurilor Statului. 

Extinderea și diversificarea activității a reprezentat un punct de interes pentru directorii instituției. Odată cu trecerea anilor, au fost construite noi ateliere și depozite, uzina termică și electrică și depozite pentru carburanți, iar utilajele vechi au fost înlocuite. În 1929, a fost inclusă în Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României.

Pînă nu demult, era necesară o documentare în ceea ce privește momentele-cheie din evoluția Fabricii de Țigarete. În ultima mea vizită, am descoperit că, acum, locul își spune singur istoria prin mesajele scrise cu grafitti pe zidul exterior al clădirii principale, cuu litere mari de tipar și cu un roșu aprins: „BOMBARDATĂ”, „RECONSTRUITĂ”, „ÎNCHISĂ”,  „ÎN PARAGINĂ”, alături de anii corespunzători, marcați cu negru. 

Astfel, am aflat că în urma luptelor purtate la Iași în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Manufactura de Tutun a fost bombardată în aprilie 1944. Clădirile fuseseră distruse în pare parte, însă au fost reconstruite în 1945, iar activitatea de producție s-a reluat.

Atelierul numărul 7

Din clădirile ce ar fi trebuit să numere două sau trei etaje, mai există, după 18 ani de la închidere, doar parterul. Din atelierul de tratare a tutunului, de făcut țigări, de împachetare și de tăiere, au mai rămas doar amintirile celor aproape 500 de angajați. „Era armonie în colectivitate. Te duceai cu plăcere la muncă, iar fiecare își povestea of-urile. Lumea era înțelegătoare, te ajuta și te completa”, spune Neculai Roșca, fost mecanic la fabrică. 

Între 1991 și 1993, Neculai Roșca a fost unul din oamenii de bază de la atelierul numărul 7, de împachetare. Programul începea de la 6.00, iar la 10.00 avea o pauză de un sfert de oră, după care treaba continua încă patru ore. Dacă mai voiau pauze de țigară între timp, nu era o problemă, pentru că își țineau locul unul altuia.

„Aveam foaia de mașină și foaia de producție. Cînd dădeam drumul la mașină, notam, iar cînd terminam programul de lucru, aveam un raport de activitate și trebuia să fac un plan. Dacă se defecta mașina, nu mai făceam planul, dar de multe ori îl depășeam și, în funcție de cum era făcut, primeam și banii”, povestește fostul mecanic.

Cum se împacheta o țigară

La atelierul de împachetare existau cinci mașini Tabakuni, care erau mai vechi și se foloseau pentru țigările fără filtru, și trei Skoda, mai rapide și mai performante, pentru cele cu filtru. Era o cameră mare, cu aparate de o parte și de alta, separată din loc în loc de cîte un stîlp de susținere. Domnul Neculai mi-a desenat în aer și mi-a explicat întregul proces de creare a unei singure țigări. Era emoționat. Nu știa dacă e suficient să gesticuleze sau să prefacă și masa din încăpere într-o posibilă mașină. A transformat un proces de cîteva secunde în minute bune de explicații.  

„Venea tutunul și era luat printr-o pîlnie. Apoi, era luată foița de țigară care trecea prin acea pîlnie și se lipea direct. Exista un reșou electric care încălzea și, cînd era trasă acea foaie, țigara ieșea lipită direct. La capăt era un limitator cu lungimea țigării, iar cînd ajungea acolo, roata aceea mergea continuu și le tăia. După ce era tăiată, cădea filtrul, care era, și el, tăiat, iar apoi lipit de țigară”.

Totul era automat, însă, uneori, și aparatura se mai bloca, iar acea bandă mergea în continuare. Mașina se umplea de țigări stricate și se făcea rebut. Nimic nu se arunca. Cele defecte erau duse la moară, li se scotea foița și pe urmă întregul proces o lua de la capăt.

Ca grosime, țigările cu filtru și cele fără erau la fel, doar lungimea era diferită. Oricînd, o mașină de țigări se poate transforma într-una de muniție, pentru ca diametrul este același ca al unui glonț.

Tutun cu prune uscate și cu miere de albine

La Fabrica de Țigarete din Iași s-au produs diverse tipuri de țigări. Au existat Bucegi, Snagov, Carpați, Mărășești și Amiral. „Era maistrul care în fiecare dimineață ne spunea: tu faci astăzi Bucegi, tu faci Carpați, tu faci Mărășești”, a precizat fostul mecanic. Fiecare sortiment era diferit și avea aroma lui. La subsolul manufacturii avea loc tratarea tutunului, iar procesele erau diverse: se punea alcool, se fierbeau prune uscate sau se punea miere de albine.

„După Revoluție, era mai greu cu tutunul, pentru că nu se mai cultiva prin zona Moldovei și era adus de prin alte părți, precum Rusia, Bulgaria”. La vremea respectivă, țăranii cultivau tutun, fiindcă acesta venea într-un puiet și se planta precum roșiile. Frunzele erau culese și puse la uscat. Nu toate erau la fel, exista tutun de calitatea I, a II-a și a III-a. Cele care erau mai aproape de rădăcină erau de o calitate, iar cele din vîrf erau alta. După ce se uscau, se făceau baloți din pînză de sac și se vindeau fie pe bani, fie pe țigări. Acei baloți erau puși în baia de tratament, iar apoi se desfăcea tutunul și se punea pe un transportor către niște ventilatoare cu aer cald, care îl uscau. Urma apoi să meargă, pe o bandă, la etaj, la tăiere, unde era sfărîmițat precum tăiețeii. De acolo era dus prin tubulaturi la fiecare mașină și curgea printr-o pîlnie.

În acea perioadă, fabrica avea mare succces și, după calculele lui Neculai Roșca, producea aproximativ 72.000 de țigări pe zi. Erau trei schimburi de oameni, astfel că fiecare făcea 24.000 de bucăți.

Conduita din fabrică

Prin ochii unui copil, care doar observă și admiră, frumusețea unui fabrici este cu totul alta. Bianca Creangă a fost martoră a tuturor proceselor dintr-o fabrică de țigarete la doar 15 ani. Își amintește că toți angajații erau în uniformă, mecanicii aveau salopete de diferite culori, pe care era inscripționat numele atelierului din care provin, iar femeile aveau halate albe. „Toți aveau bonete, de parcă erau la spital. Era frumos, iar lumea era altfel. Aveam impresia că sunt niște furnicuțe care doar lucrează”.

Sfîrșitul manufacturii de tutun

Pînă la începutul anilor 2000, Fabrica de Țigarete de la Iași ocupa un loc important în rîndul fabricilor de tutun din România. Dar pe 20 decembrie 2002 a fost închisă. În următoarele șase luni, angajații au primit doar 75% din salariu. În perioada ianuarie-mai 2003, din cauza datoriilor acumulate la bugetul de stat, Societatea Națională a Tutunului Românesc (SNTR) a fost nevoită să închidă porțile celor cinci fabrici producătoare de țigarete. În perioada respectivă, firma Interagro, care deținea jumătatea din acțiuni, a renunțat la această calitate în favoarea Ministerului Agriculturii. În luna februarie, acesta a predat acțiunile SNTR către Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS), pentru a pregăti cea de-a treia privatizare în decurs de 3 ani. 

Conform periodicelor din luna iunie a anului 2003, sindicaliștii manufacturii de tutun au organizat o serie de proteste pentru a contesta decizia SNTR de a închide instituția. Înarmați cu pancarde prin care cereau să li se dea înapoi locurile de muncă, aceștia au organizat marșuri anti-PSD, partidul aflat la guvernare în acel moment. Angela Voicu era lider de sindicat și, pe 17 iunie 2003, la cel de-al patrulea protest, declara pentru „Monitorul de Iași”: „Am ieșit să  protestăm pentru că, după ce am primit promisiuni că vom avea de lucru și nu se va mai închide fabrica, aceste promisiuni au fost încălcate. Nu dorim altceva decît să muncim. După ce am fost privatizați aiurea și am revenit în patrimoniul de stat, vedem că problema este aceeași, iar cei pe care i-am votat ne-au mințit”. 

Pe 24 iunie 2003, cei 190 de angajați au fost disponibilizați, urmînd să primească 24 de salarii compensatorii.

Depozitul de tutun al Fabricii de Țigarete a fost declarat monument istoric de către Comisia Zonala a Monumentelor Istorice. A fost construit în anul 1894 și are o suprafață de 1 427,7 mp, cu trei etaje și o mansardă. Aici ar fi trebuit să se înființeze primul Muzeu de Arheologie Industrială din România. În prezent, clădirea aparține Complexului Muzeal Național Moldova, însă nu și terenul din jur, astfel încît transformarea acestuia în muzeu nu este posibilă. 

Ruina încolțită

Astăzi, la 18 ani de la închiderea sa, clădirile de două sau trei etaje mai au doar parterul, iar din panoul cu numele fabricii a mai rămas doar „FABRI ȚIG”. Pesemne că peste încă aproape două decenii și numele va fi dat uitării. Geamurile și ușile nu mai există de multă vreme. În holurile clădirilor, mai sînt jumătăți de pereți acoperiți cu faianță, singurele decorațiuni rămase în interior. Doar zidurile mai sînt în picioare, podeaua tuturor etajelor prăbușindu-se. În lipsa geamurilor, lumina dezvăluie la interior grămezi de cărămidă sfărîmată și pămînt, toate acoperite de buruieni și de gunoaie. 

Fiecare clădire este împrejmuită de movile de ambalaje, peturi, sticle sparte și hîrtii. Sunt locuri în care niciun fir de iarbă nu ar avea pe unde să-și mai facă loc. Totuși, aleea care duce spre fosta moară de tutun este curățată de romii care se adăpostesc la parterul său. În fiecare zi, cîte doi sau trei indivizi trec pe străduța dintre mormanele de gunoaie cu bidoanele de apă sau cu un cărucior plin de fier vechi. 

Oricît ar încerca cineva să se apropie de clădirile fostei Fabrici de Țigarete, ar fi fără succes. Nu mai puțin de 20 de cîini fără stăpîn păzesc fiecare cotlon, iar la orice pas făcut de cineva în interiorul uneia dintre construcții, nu ezită să apară. Acum, doar ei mai dau viață acestui loc ce a ajuns o ruină.