Locul în care se decodează secretele copacilor

Miroase a brad, a pădure după ploaie, a rășină proaspătă scursă din rana unui molid bătrîn. În aer plutește o aromă care îți amintește de copilărie, de sticluțele cu sirop de muguri de brad pe care toți le primeam de la bunici în serile reci. Aici, în Laboratorul de Biometrie Forestieră de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava (USV), nu e vorba despre leacuri tradiționale, ci despre știință pură și despre oameni care citesc istoria pădurilor în inelele copacilor, ca și cum ar răsfoi paginile unei cărți vechi, scrise de vînturi, secete și ploi. Acest laborator nu este un muzeu al pădurii, deși aici se păstrează bucăți din copaci vechi de secole. Nu este nici un atelier de sculptură, deși fiecare fibră lemnoasă este privită cu atenție și înțeleasă în profunzime.

În 1993, academicianul Victor Giurgiu a avut un vis: să creeze, la Suceava, un centru de cercetare forestieră, un loc unde pădurea să fie înțeleasă, protejată și studiată cu cea mai mare rigoare științifică. La acea vreme, universitatea era încă tînără, dotările erau modeste, iar resursele puține. Laboratorul a început ca un spațiu mic, cu echipamente simple, dar cu ambiția de a deveni un punct de referință în domeniu.

Cătălin-Constantin Roibu era pe atunci doar un copil, elev la gimnaziu. Nu știa că două decenii mai tîrziu, în 2014, avea să preia laboratorul și să-l transforme într-un centru de cercetare recunoscut la nivel european, după cîștigarea primului proiect internațional – CLIMFOR. Cu muncă, pasiune și o viziune clară, a reușit să atragă fonduri internaționale și să aducă aparatură de ultimă generație, la standarde comparabile cu cele din marile centre științifice ale lumii. Astăzi, laboratorul USV nu doar că rivalizează cu cele mai moderne facilități din domeniul silviculturii, dar, în multe privințe, le depășește. „Eu mi-am dorit să am un laborator în estul țării la fel ca cel din Elveția. Colegii mei au spus că nu se poate, că sîntem cu zeci de ani în urmă. Dar iată că acum sîntem a doua infrastructură din Europa, după cea din Elveția”, spune profesorul Roibu.

Un cercetător care știe să asculte pădurea

Călin-Constantin Roibu este nu doar profesor universitar la Facultatea de Silvicultură din Suceava, ci și unul dintre cei mai apreciați cercetători români în domeniul său. A absolvit facultatea în 2004, ca șef de promoție, și a devenit doctor în silvicultură în 2011. A urcat treptele carierei universitare cu răbdare și seriozitate, de la preparator la profesor universitar, titlu obținut în 2024. Între timp, a fost implicat în numeroase proiecte naționale și internaționale, unele dintre ele cu un impact direct asupra modului în care înțelegem pădurile României și ale Europei.

CLIMFOR, de exemplu, este un proiect de referință despre impactul schimbărilor climatice asupra pădurilor din Carpați. Un alt proiect, RESFOR, desfășurat în colaborare cu Ucraina, studiază rolul lemnului mort în ecosistemele forestiere. Sînt studii care nu doar că ajută la conservarea biodiversității, ci oferă și date esențiale pentru strategiile viitoare de gestionare a pădurilor.

„Trebuie să fii foarte riguros în această meserie, foarte atent la cercetări, astfel încît să obții rezultate valoroase, pe care să le publici. Nu poți ține rezultatele unor cercetări de succes în sertar. Trebuie să le împărtășești mai departe, să formezi o echipă, să implici studenții”, explică profesorul Roibu.

Pentru el, silvicultura a fost o chemare, nu a fost doar o alegere profesională. Inițial, se gîndea să urmeze medicina, dar, în clasa a XI-a, și-a dat seama că locul lui este în mijlocul naturii, nu într-un spital. Și totuși, într-un fel, laboratorul său funcționează ca un spital al pădurii: aici se fac radiografii ale lemnului, tomografii pe arbori și analize de densitate, folosind metode similare cu cele din medicină. Diferența este că pacienții sînt copacii, iar cercetătorii încearcă să le descifreze poveștile.

 Un moment esențial în formarea sa a fost întîlnirea cu academicianul Victor Giurgiu, profesorul său de biometrie forestieră. Sub îndrumarea acestuia și-a realizat atît lucrarea de licență, cît și doctoratul. Disciplina și seriozitatea insuflate de mentorul său l-au ajutat să își construiască o carieră solidă în cercetare.

Un alt nume important care i-a influențat traseul este cel al profesorului Fritz Schweingruber, pe care l-a întîlnit în 2016, în timpul unui stagiu la Institutul Federal Elvețian pentru Cercetarea Pădurilor, Zăpezii și Peisajului (WSL). Acolo a văzut cum arată un laborator cu adevărat performant, unde cercetarea și tehnologia se îmbină perfect. A învățat nu doar metode noi de analiză, ci și importanța comunicării științifice clare. 

Pădurea privită printr-un microscop

Într-un colț al laboratorului, cercetătorii deschid, rînd pe rînd, pagini dintr-o carte scrisă nu cu cerneală, ci cu inele de lemn. Fiecare trunchi păstrează în interiorul său povestea anilor prin care a trecut. Cu ajutorul unui densitometru cu raze X, oamenii de știință măsoară grosimea fiecărui inel de creștere: un an cu ploi bogate lasă un inel lat, un an secetos lasă doar o dîră abia vizibilă. Această știință, numită dendrocronologie, le permite să afle cum era vremea acum cîteva sute de ani și cum au supraviețuit pădurile schimbărilor de climă. Cum rezistă un stejar secular furtunilor? Cum va arăta pădurea peste 50 de ani? Răspunsurile sînt deja scrise în lemn, iar cercetătorii știu cum să le citească.

Pe lîngă aceste studii, laboratorul adăpostește cea mai mare colecție de microsecțiuni lemnoase din Romania, un adevărat atlas microscopic al arborilor și arbuștilor. Dacă ai privi o secțiune de lemn la microscopul special al laboratorului, ai observa tuneluri prin care cîndva a curs seva, celule perfecte și pori fini care au păstrat aerul altor vremuri. Observîndu-le, oamenii de știință pot spune dacă un lemn a fost folosit într-o clădire din secol XVIII sau dacă provine dintr-o pădure neatinsă de om.

Însă cercetarea nu se face doar în laborator. Echipa de la Suceava străbate pădurile țării, măsurînd, cartografiind, analizînd. În unele locuri, au instalat rețele de monitorizare, zone unde fiecare copac este urmărit ani la rînd, pentru a înțelege mai bine cum se transformă pădurile sub presiunea vremii și a omului.

Tehnologia îi ajută să vadă chiar și ce ochiul liber nu poate observa. Cu scanere 3D și tomografii speciale, cercetătorii „privesc” în interiorul copacilor fără să-i rănească. Astfel, pot afla dacă un arbore este sănătos sau dacă, în inima lui, o boală lucrează în tăcere, pregătindu-se să-l doboare.

Stejarii care au văzut opt secole de istorie

După absolvirea facultății, profesorul Cătălin Roibu, ar fi avut multe oportunități de carieră, inclusiv în străinătate. A ales, totuși, să rămînă la Suceava și să construiască un laborator care să concureze cu cele mai mari centre de cercetare din lume. Nu a fost ușor, dar a reușit să atragă în echipa sa cercetători pasionați, mulți dintre ei foști studenți ai Facultății de Silvicultură, cadre didactice și cercetători asociați de la Universitatea din Cambridge sau din Germania.

Un moment unic experimentat pe teren de cercetătorii de la USV a fost descoperirea celui mai înalt brad din Romania, în pădurea de la Șinca Veche, din Brașov. Povestindu-mi, profesorul Roibu retrăiește acel moment, își amintește euforia descoperirii și adrenalina verificării măsurătorilor: „A fost un moment wow! Prima dată am crezut că s-au defectat echipamentele, pentru că e foarte neobișnuit să măsori arbori de o asemenea dimensiune. Apoi am găsit o pădure primară cu arbori căzuți la sol, pe care i-am măsurat cu ruleta. Aveau 59 de metri fără vîrf. Din păcate, după ce am făcut reinventarierea acum trei ani, vîntul a dat jos bradul, dar vîrful nu l-am găsit”.

Pentru el, pădurea nu este doar un subiect de studiu, ci și un loc de liniște și reconectare. Locul său de suflet este Valea Lalei, în Munții Rodnei. Acolo revine în fiecare an, împreună cu familia. „Pădurea mea preferată se afla în Valea Lalei, în Munții Rodnei. Cred că e cea mai frumoasă vale și de fiecare dată cînd mă întorc acolo mă deconectez de la tot. Fac acest traseu în fiecare an, cu familia mea, cu soția și fetița mea, și, în general, mergem vara, când începe să înflorească bujorul de munte, care oferă un peisaj spectaculos”, mărturisește el.

Un alt proiect impresionant al cercetătorilor este datarea celei mai vechi biserici de lemn din România, biserica lui Dragoș Vodă de la Putna, construită în aproximativ 1390. Cu ajutorul unei echipe mixte de istorici, arheologi și silvicultori, au reușit să reconstituie o serie de stejari care acoperă 804 ani de istorie neîntreruptă. „Nu a fost ușor. A fost greu pentru că ne-am confruntat cu diverse situații neprevăzute. Una dintre problemele majore a fost problema focului. Am avut parte de o istorie destul de zbuciumată în acest teritoriu acum 800 de ani. După cum știm, focul a fost o armă comună în acea perioadă pentru că se pîrjoleau pădurile și se dădea foc la aproape orice în calea invadatorilor. În acest context, ne-a fost destul de greu să găsim lemn valoros care să poată fi datat. Dar nu a fost imposibil”, spune Cătălin Roibu.

Drumul unui tînăr cercetător

Viitorul cercetării forestiere se construiește zi de zi, cu studenți, masteranzi și doctoranzi care învață să asculte lemnul și să-i descifreze secretele. Marian Știrbu este unul dintre ei. Nu a crescut într-o familie de silvicultori, dar a crescut cu pădurea aproape, în satul său din Suceava. Acolo, printre arborii care își schimbau culorile odată cu anotimpurile, s-a născut dorința lui de a înțelege lumea copacilor. Cînd a venit momentul alegerii, nu a avut nicio îndoială: „Avînd în vedere că singurele facultăți de silvicultură pure sînt la Suceava și Brașov și, fiind și localnic, am ales să vin aici”, povestește el. „Am început activitatea în laborator exact după examenul la Studiul Lemnului, un curs care mi-a plăcut enorm. Am rămas, am lucrat în proiecte de cercetare, am continuat cu dizertația pe aceeași temă și acum sînt în ultimul an de doctorat, studiind impactul factorilor climatici asupra structurii anatomice a lemnului prin metode de anatomie cantitativă.”

Munca pe teren înseamnă drumuri lungi prin păduri, probe prelevate în condiții extreme și zile în care natura își arată puterea. „Furtunile ne-au prins de multe ori în mijlocul pădurii, făcînd drumul de întoarcere extrem de dificil. În zonele izolate, întîlnirile cu urșii sau lupii nu sînt rare. Ne protejăm cît putem, dar natura își are propriile reguli”, îmi povestește Marian.

A avut ocazia să plece, să vadă alte colțuri ale lumii. Stagiul Erasmus+ de la Universitatea din Padova i-a oferit această oportunitate, dar tot acasă s-a întors. „Am fost, am văzut și am experimentat ceea ce poate oferi străinătatea, astfel încît să văd că la noi în țară este mult mai bine decît credem”, afirmă el.

„Facem știință între prieteni”

Cînd intri în laboratorul din inima Bucovinei, nu ai senzația unui loc rece, plin de reguli rigide. „Domnul Roibu, șeful laboratorului, este mai mult decît un profesor. E un lider care lucrează cot la cot cu noi. Această mentalitate ne-a transformat într-o echipă unită, în care fiecare știe unde să ajute și ce are de făcut”, explică Marian.

De asemenea, profesorul povestește despre serile tîrzii în laborator, cînd nimeni nu se uită la ceas, cînd verifică și reverifică măsurători sau cînd un test trebuie repetat pentru siguranță. „Facem știință între prieteni”, spune el. Poate că acesta este adevăratul secret al laboratorului: nu echipamentele ultramoderne sau metodele de ultimă generație, ci oamenii din spatele lor.

Și, în timp ce ies din clădire, cu aroma de brad încă persistînd în aer, nu mă pot opri din a mă gîndi că, undeva, în adîncul pădurilor din România, copacii își spun poveștile, iar aici încă există oameni care mai știu cum să le asculte.