Toate drumurile duc la Roma… Așa și este pentru majoritatea românilor Italia, țara în care mulți dintre ei își îndeplinesc visurile. Capitala modei, „orașul celor șapte coline” ascunde un cartier boem, Farnesina, cu o arhitectură modernă, care se desprinde de anticul Romei. Pătrunzi într-o altă lume. Anticipezi că aici vei găsi actori, cîntăreți, arhitecți și medici, oameni din înalta societate. Se află și stadionul Olimpic, reprezentativ pentru poporul Italian, care e pătimaș cînd vine vorba despre fotbal. La doi kilometri de stadion, se află un bloc în care mirosul de lavandă, îmbinat cu cel de vanilie, se împletește cu decorul exterior atent ales. Ai bănui că ești într-o vacanță undeva prin Sicilia și că marea se află deasupra ta. Din balconul unui apartament, poți vedea sudul Romei ca și cum ai fi deasupra tuturor, ca un adevărat Iulius Caesar.

Așa a visat și Daniela Otea. Drumul ei s-a bifurcat și a trebuit să aleagă în ce parte o ia. Avea două opțiuni: stînga sau dreapta. Pe ea o definim prin verbul a crea. Trăiește că să spună o poveste prin fiecare articol vestimentar care îi poartă semnătura. „Eu trăiesc pentru haine, dau naștere ideilor mele prin articole vestimentare, ele îmi poartă gîndurile”, spune Daniela, iar un zîmbet apare pe chipul ei, ca și cum ar fi un copil care vede pentru prima dată marea. Este conștientă că dacă ar fi rămas în România nu ar fi deținut propriul atelier de creație. Probabil, ar fi îndeplinit aspirația părinților, de a deveni medic, cu o familie cu doi copii. „M-am născut ca fiică al unui tată dur, ce făcea parte din Partidul Comunist Român”. A moștenit talentul de la sora tatălui, care i-a pus acul de cusut în mînă pentru prima dată la vîrsta de șapte ani. Știa că asta vrea să facă, să fie stilist. Oare n-ar fi putut să le aibă pe ambele – și familie, și carieră?

Sîntem tentați să credem că ziua de 13 aduce ghinion. În cazul Danielei este invers. A ajuns în Italia în anul 1998, pe data de 13 martie. Chiar dacă regimul comunist a căzut în ’89, rădăcinile lui s-au păstrat pentru încă vreo două decenii. România din anii ’90 nu era locul potrivit pentru artă. Greu ai fi putut să te întreții dintr-o meserie ce necesita creativitate.

Nu sîntem niciodată pregătiți să plecăm din sînul familiei; nici Daniela nu era. Era doar o fată de 20 de ani, singură, plecată de la țară, educată, care văzuse cum trebuie să te comporți într-o societate. Fără prea mulți bani la ea. Își căuta o chirie, nu putea să stea o veșnicie la verișoara ei, care ajunsese în Italia cu doi ani înainte. Plecase cu o valiză de vise, nimeni și nimic nu îi putea asigura faptul că va reuși să facă o carieră din pasiune. Ca să strîngă bani pentru a fi student la o academie de modă prestigioasă din Roma a lucrat ca bonă. 20 de ani mai tîrziu articolele vestimentare pe care le creează i-au fost expuse la unul dintre cele mai prestigioase hoteluri din Roma – Bernini. Opt ani i-a luat să poată pune deoparte bani pentru Academia del Lusso. Acum are în portofoliu numeroase prezentări și colecții, dar cea pe care nu o va uita este cea de la Bernini, din aprilie 2023.

Își aduce aminte că după ce a terminat studiile i-a fost greu să găsească cliente. Crea haine pentru ea, tot ce poartă acum este semnătura ei. Așa era și în copilărie. „Reușeam să îmi modific fustele, tricourile așa fel încît să arate diferit, îmi plăcea să fie ceva unic, voiam să fiu diferită”, spune nostalgică. Eleganța a moștenit-o de la mama ei, căreia îi plăcea să fie cochetă și se aranja mereu înainte să plece la muncă. Părinții nu au crezut în ea de la început; au încurajat-o să aleagă o meserie sigură. Sperau ca plecarea ei în Italia să nu fie definitivă, doar să strîngă bani cu care să facă ceva în țară. Acum, Daniela nu este sigură dacă se va întoarce sau cînd o va face. În continuare, părinții o așteaptă acasă chiar dacă o apreciază și ea le-a dovedit că a ales bine cînd și-a ascultat inima și chemarea.

„În momentul Revoluției din anul 1989 am conștientizat că va trebui să plec. Am știut că totul se va dărîma, nu avea cum să fie altfel. Situația la noi în țară nu este nici acum prea roz”, mărturisește ea, uitîndu-se în jur, la ceea ce a creat. Comunismul nu-ți permitea să visezi, să vezi toate culorile vieții, „tabloul” era doar din nuanțe de alb și negru. Pînă la urmă, România a cunoscut povestea unei ideologii între anii 1947 – 1989. O perioadă plină de limitări. Și acum unii oameni nu-și permit luxul de a visa, li se pare ceva ireal, după ce au trăit aproximativ 30 de ani plini de lipsuri.

Actul creator și judecata

Apartamentul pe care l-am descris anterior ascunde încăperea în care Daniela își petrece majoritatea timpului. Acolo îi vin ideile și de acolo totul pornește și capătă sens. Mă întîmpină o tăbliță lipită de ușă pe care este gravat Atelier Otea. Pășesc în „Disneyland”-ul ei, unde ața și acul croiesc magie. Din cîte observ, paleta predomină în culori de albastru, verde, roșu și în nonculori. Atelierul ei arată ca penele unui păun și gesturile ei subliniază eleganța unei lebede. Masa lungă și plină de creioane, foarfece, pietre pentru decorul vestimentar reușesc să construiască un paradis al femeilor. Refugiul Danielei aici este, în acest spațiu. Îmi prezintă drumul materiei prime. Materialele de pe rafturi sînt de calitate și le găsește în anumite magazine din centrul Romei. Măiestria, simplitatea și rafinamentul se observă în rochiile ei. Ea alege totul. De la material, cusături, lungime, aplicații, pînă la poveste. Își sfătuiește clienta ce ar avantaja-o și ce nu. „Lucrez la o rochie de mireasă ce va fi 3 în 1, clienta va putea să o poarte și la alte evenimente, nu doar la nuntă”.

Adoră moda. Definitiv și cu toată ființa ei. Asta aveam să simt cînd am văzut trena detașabilă desprinsă de rochia cu un corset care îi va strînge talia miresei. Întîmpină probleme la material, fiind unul care se coase dificil,  aducîndu-i aminte că au fost momente cînd potecile traseului pe care a ales să-l parcurgă, s-au „descusut”. Italienii au prejudecăți despre poporul român. Să ajungi formidabil în Italia este cu adevărat o provocare. Religia predominantă în Italia este catolicismul. Sînt un popor tradiționalist, care își respectă originea și nu permit ca sîngele lor pur să se dilueze cu sîngele altor națiuni. „Fără doar și poate m-am luptat cu prejudecățile despre România, mi-au afectat și viața amoroasă, dar le-am regăsit cel mai mult în timp ce studiam”, spune Daniela, mîndră că, totuși, provine din România, loc care a înzestrat-o cu talentul pe care îl posedă. A luptat din greu să studieze moda; nu i-a fost ușor. Era singura străină din clasă, restul erau italieni și unii dintre ei aveau rude ce lucrau în domeniul modei. Am întrebat-o dacă azi mai există prejudecățile. Spune că nu mai sînt la fel de înrădăcinate, dar tot mai găsești mici rămășițe, care nu au reușit să fie combătute. Cînd începea comunitatea românilor din Italia să se formeze, preconcepții erau destule.

„Voiam să fiu diferită”

Însă profesoara de istoria artei Emy Fabbri a văzut ceva în ea și i-a propus să stea cît mai mult în atelierul ei după ore, de unde a învățat cu ce se mănîncă această profesie. Steaua norocoasă a Danielei este profesoara Emy, o consideră un talisman prețios: „Multe dintre artificii le-am învățat de la ea. Mi-a spus și cum să îmi fac clienți”. Dintre toți italienii, ea a avut ceva în plus. Poate gena de visătoare, specifică românilor, a ajutat-o. Vedea în orice material o idee. De atunci a început și invidia. „Cum, cineva străin poate excela în țara artei?”. Însă talentul nu ține cont de țara de unde vii.

Nu avea prieteni în clasă, era marginalizată și trebuia să se lupte cu judecăți. Lucra ca să se poată întreține, studia limba italiană și moda și analiza atelierul profesoarei, visînd că la un moment dat va avea și ea unul. Ulterior, a fost observată și de reprezentanții Ambasadei României din Italia, cu care colaborează uneori. În Ambasadă a cunscut o comunitate strînsă, închegată și nu a mai avut sentimentul că se află singură pe lume, ci că aparține unei lumi. Românii din Italia reprezintă cea mai numeroasă comunitate din afara granițelor.

Moda cîștigă în bătălia cu fizica

Daniela se poate lăuda cu merite în domeniul modei. Grădinița, ciclul primar și gimnaziul le-a absolvit în satul natal, Urecheni, din județul Neamț. Lucrurile au luat o altă întorsătură cînd a ajuns la liceu. Aspirația tatălui era ca să-și vadă fetele în Iași, așa că le-a trimis pe rînd la liceu în capitala Moldovei. Daniela simțea că nu se potrivește unui profil real, timp de patru ani a învățat teoremele lui Pitagora, legile newtoniene. Nimic care să o ajute să se plieze pe ramura sa creativă. La Colegiul Tehnic „Ioan C. Ștefănescu”, profesoara sa de matematică a observat că Daniela este făcută pentru altceva. La uniforma pe care o purta adăuga de fiecare dată un detaliu care să o diferențieze de restul. Nu îi plăcea să fie ca ceilalți. Doamna Șiștac, o profesoară de matematică zîmbitoare și în rînd cu tendințele vestimentare ale timpului respectiv, a intuit talentul Danielei, punînd-o să deseneze. „Aveam un stil aparte cînd realizam cubul, cilindrul ș.a.m.d. Singurele momente în care putem inova”, rîde Daniela. În anii următori, schițele de la geometrie au prins viață și contur prin haine. Îmi arată cum realizează cusăturile pentru rochia de mireasă. Sînt precise și diferența față de alți croitori constă în realizarea finisajelor. Daniela coase manual, apelează la mațina de cusut doar cînd este vorba de ceva mai complex. Din acest motiv un articol poate fi finalizat și în cîteva săptămîni. Începe cu desenul și termină cu sigla. Eticheta îi poartă numele.

„În viață trebuie să ai îndrăzneala de a încerca”

„În orice ai face, în viață trebuie să ai îndrăzneala de a încerca”, spune ea. Dă peste încercări de tot felul. Se întîlnește cu oameni dificili, cu refuzuri din partea instituțiilor, cu planuri date peste cap, cu schițe mîzgîlite care nu vor prinde contur. Nu toate proiectele s-au terminat cu un final fericit. „Au fost colecții care nu se îmbinau, nu transmiteau nimic”. Organizarea unei prezentări de modă te solicită. Detaliile fac diferența. O rochie poate avea o altă înfățișare, dacă lumina aleasă nu avantajează culoarea pe care vrea să o expună. Apoi, există un buget. Planul este să nu depășești suma respectivă, dar, de cele mai multe ori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din oraș. Daniela povestește că trebuie să găsească modele disponibile și pentru mai multe probe, să aibă grijă de cum va fi părul lor, fața lor. Toate trebuie să spună aceeași poveste. La început, cînd resursele financiare erau puține, a apelat la prietene care să fie modele. Își calcula bine banii. La fel și materialul. Nu poți lua prea puțin, riști să nu ai cu ce să-ți termeni lucrarea. Știe că mai are încă de dovedit. Aspiră să-și extindă producția.

Povestea rochiei se termină. S-a cusut toată ața. Altă creație urmează să poarte gîndurile româncei pe străzile din Roma. Și să dovedească celor din „țara modei”, cum e considerată Italia, că și românii au ceva de spus la acest capitol.