Zi de zi, in fata Corpului E al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” se aduna multa lume. De dimineata pana seara, holurile cladirii sunt pline de studenti, in mare parte, de la Litere, care au cursurile aici. Asezati in banci ce-ti amintesc de scoala generala, inconjurati de pereti ce nu mai au puterea sa alunge frigul iarna, putini dintre ei isi pun intrebarea ce taine ascunde aceasta cladire veche. Nici multifunctionalul Internet nu mai pomeneste de acesta constructie, cunoscuta in istorie sub numele de casa lui Costache Cananau. O casa cu arhitecura moldoveneasca veche, cu bolta laterala, la scara careia trageau trasurile fostei capitale, renumite pentru „eleganta” lor. „Nicaieri, nici in Bucuresti, nu erau trasurile de strada, atat de elegante ca la Iasi”, scria unul dintre monografii Iasilor de odinioara, Rudolf Sutu.

La „Criminal”, in Pacurari

Dupa anul 1834, in timpul domniei lui Mihail Sturza, casa lui Costache Cananau este cumparata cu 3.000 de galbeni, imprejmuita cu multe caramizi si transformata in penitenciar al Iasului. La „Criminal”, in Pacurari, asa cum l-au denumit, aveau sa fie adusi toti cei isi petrecusera ani buni in inchisoarea de la Curtea Domneasca, aflata, acum 200 de ani, in vecinatatea Palatului Culturii. De- aici, rar vedeau intemnitatii lumina zilei si asta se intampla doar atunci cand aveau de implinit datorii silite, manati cu biciul de la spate. Renumit pentru asprimea sa, Gavril Buzatu, zis Nea Bogdan, hot, criminal, era gata oricand sa indeplineasca poruncile Curtii, sa terorizeze pe cei inchisi aici, in schimbul libertatii sale. Era cunoscut de „calau” aprig, fara suflet, desi au fost putine porunci primite sa ucida in timpul domniei lui Sturza.

Pe langa hoti, criminali, la „Criminal”, in Pacurari, dupa 1866 au fost inchisi tineri care au facut o miscare cu adeptii lor si cu armata, impotriva inlaturarii lui Cuza Voda de pe scaun la Bucuresti. „Pe vremea aceea, multi oameni erau inchisi fara probleme si fara prea multe procese, chiar si din preajma boierilor si boieroaicelor”, spune Ion Mitican, autor al mai multor carti despre istoria orasului.

Neculai Rosetti Roznovanu, boier simandicos, aderant la tronul Moldovei dupa plecarea lui Al.I. Cuza, a fost inchis aici la 3 aprilie 1866. Tot aici si-a petrecut ani de inchisoare si Alecu Beldimari, fondator al ziarului „Adevarul”. Anuta Latescu-Bals a indraznit sa se opuna presedintelui tribunalului, drept pentru care a urmat si ea drumul inchisorii.

Penitenciarul era una din institutiile vizitate de rege, odata ajuns la Iasi. Pentru intampinarea lui, se faceau pregatiri mari, se facea curatenie generala, iar cei inchisi primeau pijamale curate. Erau instruiti sa se comporte ca oameni care-si caiesc fapta. Dupa plecarea lui insa, situatia detinutilor ramanea aceeasi. Se-ntampla rar sa fie eliberat vreunul din ei, iar multi dintre ce mai aveau de ispasit pedepse in inchisoare incercau sa fuga. Era din ce in ce mai greu de suportat teroarea inchisorii .

De la inchisoare, la camin studentesc

Amintindu-si de intelegerea la incheierea contractului cu fostul proprietar si anume ca vanduse cladirea cu conditia ca aceasta „sa nu serveasca unei institutii de suferinta”, statul roman a mutat inchisoarea la Manastirea Galata, situata in partea de vest a Iasului.

S-au desfiintat celulele, s-a mai construit un etaj si astfel, in anul 1925, cladirea a devenit camin studentesc. Caminul „Iustin Georgescu”, asa cum a fost denumit, adapostea doar studentele de la Universitate, caci pe vremea aceea nu era permis ca un baiat si o fata sa locuiasca sub acelasi acoperis. „Camerele erau foarte mari, cu cate 20- 30 de paturi din metal, iar dulapuri era putine ca, nu prea aveam ce pune in ele pe vremea aceea. Gandacii puteai sa- i aduni cu farasul, de multi ce erau. Iarna, cand gheata de pe geam capata grosimea a doua degete, conditiile erau si mai greu de acceptat. Singura sursa de incalzire a constructiei era pe baza de lemne si fiindca ni se dadeau putine, urmaream cand le crapa un muncitor in curtea caminului, strecuram cate unul sub palton si- l aduceam in camera. Cat despre apa calda… nu am avut niciodata. Mergeam la baia publica, dadeam un banut si ne puteam bucura acolo de ea. Au fost o perioada foarte grea, cand am fi dat orice sa primim vacanta de sarbatori sa ne putem vedea familia, dar nu s-a intamplat asa. In schimb, nici noi nu aveam voie sa fim vizitati, nici macar de vreun membru al familiei”. Asa isi aminteste cu nostalgie doamna Alexandra Gojenestchi de zilele ei petrecute aici. „Erau alte vremuri atunci, alta mentalitate incat, chiar daca locuiam atat de multe fete intr-o camera, am devenit prietene si nu ne-am certat puternic, niciodata. ” Ce- i drept, doamna Gojenestchi se afla printre cei privilegiati, primea bursa, iar mancarea cu „stare de satietate” si cazarea i se dadeau gratis.

Caminul a existat si dupa Al Doilea Razboi Mondial, pana cand au putut fi date in folosinta cele din Copou si din Tudor Vladimirescu, iar aici a ramas doar o casa mare, ce-adapostea policlinica studenteasca. Dupa 1990, cladirea a fost dedicata cursurilor si seminariilor din cadrul Universitatii „Cuza”.

Alexandra Ciobanu