Curiozitatea mea în ceea ce priveşte comunitatea turco-tătară a fost stîrnită cu mult timp în urmă, cînd, mică fiind, stăbunica mea, născută în satul Ahmatlar, undeva lîngă Silistra de astăzi, mă adormea spunîndu-mi poveşti din copilăria ei. Nume ca Mahmud, Gulzun, Aişe îmi deveniseră atît de familiare, încît mi-i imaginam pe aceşti mici prieteni ai ei desculți şi purtînd şalvari, călărind pe măgari sau trăgînd vîrtos din narghilea, deşi nu aveau mai mult de 10-12 ani. Apoi, trăind eu însămi la malul Mării Negre, am avut destui prieteni tătari, ba chiar am participat vreo doi ani, din curiozitate, la orele de religie musulmană. Au urmat, în adolescență, romanele lui Anton Holban şi ale Cellei Serghi, romane ce descriau lumea atît de colorată a Balcicului. Aşa m-am hotărît să văd dacă astăzi, în satele ce au un număr mare de etnici tătari, se mai păstrează ceva din farmecul acelor timpuri. Și, într-o zi de luni, am pornit către Hagieni, sat care, la întemeiere, fusese populat doar cu tătari, mulți dintre ei „hagii”, căci făcuseră pelerinajul la Mecca. Speram să găsesc acolo fărîme de viață tătărască autentică.
Dobrogea este, fără îndoială, un conglomerat etnic. Aici conviețuiesc de sute de ani greci, armeni, lipoveni, bulgari, evrei, italieni, dar, conform recensămîntului din 2002, comunitatea turco-tătară, care întrunește aproximativ 50.000 de membri, este cea mai mare. Românii sînt aici toleranți și trăiesc în bună înțelegere cu toate cele 18 etnii conlocuitoare.
Popoarele turcice au migrat pe aceste teritorii începînd din secolul al IX-lea, dar tătarii s-au stabilit în Dobrogea abia după secolul al XIII-lea. Islamul coabitează și el cu religia creștină de sute de ani. Descrieri ale tătarilor apar consemnate din cele mai vechi timpuri, de la fratele minorit Wilhelm de Rubruquis, ce a călătorit pe țărmul Mării Negre prin 1253, și pînă la omul de știință Grigore Dănescu, care a obținut premiul Academiei Române pentru o monografie a provinciei euxine. Mai mult decît descrierea obiectivă a acestor locuri atrage afirmația lui Barbu Delavrancea, care, văzînd pentru prima oară tătari, a exclamat: „Ce chipuri! Un hoge turc cu mătăniile în mînă ne privește șezînd turcește, oare ce zice în sinea lui? […] Timpurile se schimbă…”.
Satul cu moschee și porți verzi
La fel va gîndi și astăzi turistul care, ieșind din Mangalia, îndrăznește, cucerit de farmecul locului, să intre pe drumul ce duce spre Hagienii uitați, parcă, de „lumea civilizată”. Haciclarul este un sat în care nu ajungi decît dacă, documentîndu-te înainte, ai aflat deja de existența lui. La început te bucuri de drumul proaspăt asfaltat, care te ajută să străbați cei 4 kilometri ce duc spre sat, dar bucuria de a conduce fără griji se termină brusc, odată cu șoseaua ce se înfundă într-o micuță moschee aflată în mijlocul satului. Înconjurată de ruine, de drumuri pline de noroi, e semnul că tătarii sînt încă aici. Chiar dacă în curtea largă a moscheei tronează un morman de pietre, chiar dacă, primăvară fiind, cîrtițele au început să-și sape mușuroaiele pe lîngă garduri, glasul muezinului cheamă atît de melodios la rugăciune. Porțile verzi, vopsite în culoarea tradițională a Islamului, te-ar lăsa să intri, dar parcă nu îndrăznești să tulburi această atmosferă desprinsă din basmele cu Ali Baba. Verdele ar trebui să-ți amintească de culoarea paradisului în care închinătorul lui Allah va fi „culcat pe perne verzi și covoare bogate de frumuseți”.
În acest paradis al Hagienilor locuitorii refuză, însă, să se arate. E luni? Sînt la lucru? Singura făptură omenească zărită la intrarea în sat, o tătăroaică, și-a părăsit rapid banca pe care stătea și s-a ascuns în spatele unei porți, spionîndu-ne. Acești urmași ai pecenegilor, cumanilor sau tătarilor de altădată aproape că au dispărut. După datele oferite de același recensămînt din 2002, mai erau prin aceste locuri nu mai mult de 89 de tătari din totalul de 151 de locuitori ai satului. Oare cîți mai sînt acum? Ruinele de pe ulițe îți oferă un răspuns mai mult decît evident, deși ai venit aici cu gîndul că vei vedea un sat tătăresc perfect conservat.
Martin Gruneweg, călătorind în secolul al XVI-lea prin Dobrogea, ne-a lăsat o descriere foarte detaliată a unei case tătărești: „…deoarece nu se găsește lut, iau pămîntul negru amestecat cu balegă de vită și cu acesta ung pereții pe ambele părți. Nu au nici var pentru albire, de aceea ung pereții cu cenușă umezită ca să devină frumoși, cenușii […].”
Nu se mai vede nimic din toate acestea, dar îmi aduc aminte, ca prin vis, casa străbunicii din fostul sat Ghiuvelnia (actualmente comuna Chirnogeni) și am în fața ochilor grajdul de „chirpici” sau brîul tras cu cenușă, după ce exteriorul era spoit cu „var stins”. Ciudată asemănare. Interculturalitate? Plec puțin dezamăgită. Civilizația a ajuns și aici. Nu vei fi sedus de farmecul etnic, ci de gardurile de piatră gata să cadă peste tine.
Cititoarea din Coran
Nu renunț însă. Am bătut atîta drum pînă aici. Părăsesc acest sat luîndu-mi rămas bun de la cele două vaci slăbănoage ce pasc pe islaz și mă îndrept voioasă spre Tuzla, comună înfloritoare a Constanței, în care trăiesc și acum vreo 300 de etnici tătari. Sînt optimistă, căci am stabilit o întîlnire. Așteptările îmi sînt, în final, răsplătite.
Minever Semi mă așteaptă în fața porții. E o femeie de vreo 65 de ani, veselă, binevoitoare și mă poftește imediat în casă. O casă care nu se mai deosebește, însă, cu nimic de cele ale vecinilor ei români: aceeași grădină cu flori la intrare, aceeași tindă („aiatiui”), dar care e aşezată cu fața spre miazăzi, ca a oricărui musulman, căci şi momîntul profetului Mohamed se află spre sud. Semnele că ești în locuința unui musulman încep să apară însă cînd trec în odaia cea bună („işcheriui”) și sînt poftită să mă așez.
Studiez interiorul – mobilă de prin anii ’80, încărcată însă de talismane. Ochiul albastru este peste tot, căci musulmanii sînt superstițioși. Puterea acestui talisman este recunoscută, iar credincioșii se tem de ea. Celebra Hamsa, amuleta ce te protejează de deochi este și ea agățată de lustră, de clanța ușii, ba chiar de mîna unei balerine de porțelan. Decorul este, deci, mai puțin oriental decît m-aș fi așteptat, dar doamna Minever Semi suplinește acest nesemnificativ inconvenient. Vorbește mult, repede, este plină de energie, vrea să-mi povestească totul și nu știe de unde să înceapă. „Părinții mei erau de aici, de la Hagieni, iar eu tot acolo am crescut. Pe vremea mea, satul era ceva mai viu, dar nici atunci foarte mult. Lumea începea să se schimbe, iar eu, ca mulți alții la vîrsta mea, am plecat să-mi fac o viață mai bună. După ce am terminat Agronomia, la facultate, am lucrat ca inginer agronom și mi-am construit împreună cu soțul meu căsuța asta pe care o vezi aici. Totuși, n-am uitat niciodată de ai mei. Chiar și după ce mama și tata s-au dus, eu am continuat să-i ajut pe cei care au rămas în sat așa cum am putut. Am învățat și limba arabă în doar 18 zile, iar acum pot citi din Coran celor care au nevoie. Am mai strîns și bani pentru copiii săraci din sat, le-am luat haine, jucării, i-am trimis la școală. Am lucrat cu tot felul de asociații. Oamenii mi-au recunoscut eforturile. Am reprezentat comunitatea tătărască în Istanbul, la un eveniment, acum cîțiva ani”.
Sare de la o idee la alta. Nu contează, înregistrez, voi selecta mai tîrziu informațiile. Recunosc imediat tătăroaica autentică.
Zestrea tătărască
A lucrat ani de zile ca inginer agronom și a fost și este o femeie voluntară, implicată în problemele societății. Ceea ce au pierdut tătarii în ceea ce privește specificul arhitectonic al locuinței trece acum neobservat. Întregul parfum al zonei islamice se regăsește în această bătrînă cititoare din Coran. Beau o cafea fierbinte, mănînc o brioșă și ascult poveștile. Pentru că doar ce s-a întors din Kara Murat (Mihail Kogălniceanu), unde a participat la o slujbă de pomenire a morților, discuția noastră începe de aici. „La unele înmormîntări citesc chiar eu din Coran. Mulți din comunitate de la Hagieni nu își permit să plătească imamul. E destul de scump. 200 de lei o citire. Eu nu cer bani niciodată”. Aflăm că cel decedat este scos imediat din casă, căci trebuie să fie dus la groapă în aceeași zi, înainte de asfințit. Spălat, înfășurat doar într-o pînză, însoțit la groapă doar de bărbați, avînd un mormînt simplu, musulmanul trebuie să dovedească și în moarte că lucrurile vremelnice, pămîntești, nu sînt de valoare. Excesul este interzis în orice moment al vieții și nici rudele nu pot afișa o durere împinsă la extrem, căci această atitudine va fi considerată un afront la adresa lui Allah.
Nu insist pe acest aspect al vieții. Știu, este important, dar mă atrage mai mult o bocceluță pe care gazda mea a adus-o de la familia căreia îi citise, cu o zi înainte, rugăciunile de pomenire din Coran. Aflu imediat că în ea se află obiecte de zestre vechi de aproximativ 100 de ani. Curiozitatea este maximă! În sfîrșit am dat de o mică parte a comorii pe care o căutam!
Primele scoase la iveală sînt niște ștergare cu față dublă („serbentî”). Unele sînt brodate pe gherghef, altele sînt alese printre fire, majoritatea din in. Mai multe batiste din borangic, unele chiar cusute cu fir de aur, punguțe pentru tutun („tutun kîse”) brodate sau croșetate și cîteva basmale („tastar”) apar și ele din „legătura” de pe masă. Le pipăi, le miros chiar și încerc să absorb cît mai multe informații. Piesa de rezistență a micii colecții este cămașa de mire („kolek”), lucrată nu din bumbac „creț”, ci dintr-un in destul de gros și, în plus, „netăiată la gură”. Atît de multe asemănări cu tradiții pe care le cunosc deja, tot de la străbunica mea. Fără nicio legătură cu această comunitate tătară, și ea își cususe singură zestrea, prin 1940, o zestre ce conținea cam aceleași piese. Fusese dată după un tînăr din Kavaklar (Plopeni) și îmi aduc aminte că îmi spunea despre aceste cămăși că sînt piese de vestimentație nelipsite din „trusoul” unei fete dobrogene.
Încerc să notez denumirile tătărești ale obiectelor pe care le văd. Sînt atît de multe detalii! Nu știam că există denumiri diferite pentru fiecare ștergar pe care îl am în față: „peșkir” – dacă e pentru față și mîini, „giurbez”, „șerik”, „șerbentî”. Numele astea, și așa greu de pronunțat, mi se amestecă în cap. Se deosebesc între ele după materialul din care sînt lucrate, felul în care sunt decorate, întrebuințare, loc în care sunt amplasate, etc. Cele pe care le am în față sînt pentru camera nupțială, ai cărei pereți erau, pe vremuri, decorați cu aceste ștergare cusute de mîinile miresei. Culori vii – roșu, albastru, galben, verde, o bucurie pentru ochii mei uimiți!
Chemarea mueziunului, ultimul semn
În acest decor, citirea în arabă a Coranului nu poate fi decît punctul culminant. Ascult, înregistrez și am senzația că am reușit, în sfîrșit, să prind o fărîmă din viața tătarului musulman. Restul nu mai contează. Vizita mea este firesc să se sfîrșească. Gazda este fericită să ne pună la dispoziție și numeroase materiale scrise. Le iau, mă voi bucura de ele mai tîrziu.
Părăsesc Tuzla, situată lîngă lacul Tatlageac și dealul Taușan-Bair. Folosesc intenționat aceste vechi denumiri, despre care nici nu știu cu exactitate dacă sînt turcești sau tătărești, pentru că doresc să mai păstrez încă un pic farmecul lumii musulmane din care ies. Iar acum, în timp ce scriu, din minaretul moscheei ce se zărește de la geamul meu aud chemarea la rugăciune a muezinului:
„Allah este Cel Măreț
Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu demn de a fi divinizat în afară de Allah!
[…]
Haideți la rugăciune!”.
Niciun comentariu