La doar cîţiva kilometri de Iaşi, într-un oraş mic, dar cu o istorie bogată, poate fi găsit, în atelierul său de pe strada Fântânele, în fiecare zi, mirosind a rumeguş şi a lemn, meşterul Claudiu Neamţu. Pe el nu-l vezi niciodată să stea locului, să se odihnească. Îl găseşti mereu fie cu ciocanul în mînă, fie modelînd cu grijă o piesă de mobilier sau înconjurat de cutii de vopsele. Tot aşa l-am găsit şi eu în ziua în care ne-am întîlnit. Era o dimineaţă jilavă, de martie, dar zîmbetul său cald reuşea să dezmorţească răceala acelei dimineţi. Împreună, am păşit în ceea ce  numeşte „spaţiul său de relaxare – cele două încăperi ale atelierului, ticsite cu tot felul de ustensile, utilaje şi materiale.

Toată copilăria şi-a petrecut-o în oraşul Paşcani, facînd parte dintr-o familie modestă, cu mama învăţătoare şi tatăl electronist. ,,Am fost generaţia care umbla cu cheia la gît. Vii acasă, descui uşa, închizi uşa şi mă aştepţi să vin de la şcoală, așa ne spuneau părinții”, îmi explică cu o uşoară nostalgie în glas. Gimnaziul l-a făcut la Şcoala 6, iar liceul la „Mihail Sadoveanu”, profilul matematică-fizică, timp de doar doi ani. În ultimii doi ani s-a transferat la un liceu tehnic, CFR „Unirea”, urmînd specializarea lăcătuş-constructor de maşini. „Aşa era pe vremea aceea”. Aici a avut şansa de a face practică la uzina oraşului. „În timpul liceului făceam practică serioasă. Ne puneau să sudăm, să pilim. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez şi pe strung”.

În momentul terminării celor patru ani de liceu, drumul său era departe de ceea ce putea însemna pe atunci meseria de lăcătuş-constructor de maşini. Facultatea l-a purtat spre un capitol nou al vieţii, pe care era dornic să-l descopere. S-a înscris la Electronică şi Telecomunicaţii, la Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iaşi. A lucrat o perioadă ca electronist şi timp de doi ani ca inginer de sistem, dar dorinţa lui de a părăsi ţara a persistat încă din studenție. „Aveam nevoie să lucrez cîţiva ani în România, ca să mă ajute la punctajul de emigrare pentru Canada. Gîndul meu pe tot parcursul facultăţii a fost mereu cel de a pleca”. Dar, avea să constate, ăsta nu a fost rostul lui în viaţă. Menirea lui a fost să-şi deschidă propriul atelier şi să bucure oamenii de toate vîrstele cu sculpturile sale.

Rumeguş şi cutii de vopsele

Pornesc spre atelierul în care Claudiu intră încă din momentul în care răsare soarele şi din care nu pleacă pînă astrul nu apune. Camera de sus este una luminoasă și plină cu o mulţime de materiale, ustensile, unelte de tot felul, decoraţiuni colorate şi aparatură modernă. Fiecare lucru îşi are locul său. Meșterul le ştie rostul. Încăperea de jos e plină de rumeguş şi ticsită de multe lucruri împrăştiate, de care pare că acesta nu are nevoie atît de mult în camera de sus. Totuşi, chiar și așa, pare că există o ordine. Aici, mirosul proaspăt de lemn se simte mult mai profund, datorită utilajelor care tranşează şi finisează cu adevărat lemnul. Tot aici se află şi camera de vopsit, care transformă lucrările „mai puţin fericite” în unele colorate şi parcă „pline de viaţă”. Îmi povesteşte că în camera de jos a început pentru prima oară să lucreze, avînd un singur utilaj.

Acum, cîţiva ani mai tîrziu, se poate lăuda cu un atelier bine dotat, în care poate să creeze orice şi-ar putea imagina clientul. Pe el nu-l opreşte nimic. Tot ce îşi doreşte este implicarea clientului şi o poveste care să vină la pachet. „Cînd vine cineva la mine şi doreşte să-i realizez o comandă, mă bucură mult să aflu şi povestea din spate pentru a oferi lucrării o amprentă personală”, spune Claudiu.

Urcăm cîteva trepte şi sticker-ul personalizat de pe uşa de la intrare îmi atrage atenţia. Este un scris cu alb pe un fundal negru, lipit pe geamul din partea de sus a uşii. „YTZU’S WORKSHOP”. O prescurtare mai diferită a numelui său. Nici renul de pe semnul galben, lipit pe dulap, pe care scrie „Moose Crossing Canada” şi steagul Canadei nu pot fi ignorate. Mă gîndesc cît de mult i-o fi plăcut această ţară şi cît de dragă îi este chiar şi acum. Mă aşez într-un colţ al atelierului. Claudiu scoate din sertarul de jos al biroului o cutie roşie, din carton, cu diferite ornamente decorative. Îmi arată o parte din „micile lucrări” ale sale. Privim amîndoi la bucăţile de lemn, transformate acum în globuri pentru pomul de Crăciun, mărţişoare de pus în piept, dar şi diferite toppere decorative pentru torturi onomastice şi buchete de flori. Pe unele dintre ele scrie „Happy Birthday” sau „Vreţi să fiţi nănuţii mei?”. Îmi spune că fiecare client are propriile preferinţe, iar el rămîne doar să i le împlinească.

Apoi se aşază pe un scaun şi îşi deschide laptopul. Eu încă răscolesc cutia roşie cu decoraţiuni şi mai arunc din cînd în cînd un ochi la vechile cutii de vopsele, care au devenit acum suporturi pentru carioci colorate, foarfece, pensule, un creion şi un cutter. „Am ales să nu pregătesc ieri o comandă şi să o fac astăzi de faţă cu tine. În acest fel, vezi şi tu ce se întîmplă”. Este vorba de nişte litere volumetrice, pe care îmi spune că le pregăteşte pentru botezul unui băieţel. Urmăresc modul în care proiectează aceste litere în soft-ul unei aplicaţii. „Practic, totul începe din calculator”, îmi explică el. O aplicaţie şi un aparat laser care taie cu precizie, în aşa fel încît să rezulte o simetrie perfecta – iată de ce are nevoie Claudiu pentru o lucrare reuşită. Coborîm în camera de jos a atelierului, unde se regăsesc şi rafturile pline de spray-uri în culori pastel şi diferite borcane de vopsele pe bază de apă. Este o cameră îngustă, iar singura lumină se datorează becului galben. Lîngă rafturi, se află şi un ventilator de podea, care pare că nu a mai fost folosit de ceva vreme. Pereţii, care au fost cîndva albi, sînt acoperiţi acum în nuanţe de albastru, galben şi roşu. Culorile s-au amestecat şi par că formează steagul ţării noastre, România. „Aici am diferite vopsele şi spray-uri. Aleg să folosesc unele care asigură o siguranţă copiilor. Au chiar şi certificare că pot fi folosite la jucării. Nu sînt toxice, nu emană vapori”. De data asta, din mulţimea de culori, apucă spray-ul cel auriu. „Mai apoi, urmează ultima etapă a lucrării, uscarea. Pentru asta voi folosi feonul”. Mă gîndesc că este vorba de un feon special, dar aflu de la dînsul că nu este musai. În huruitul puternic al feonului, povestea continuă.

„Cînd eram la şcoală şi aveam orele de lucru manual, toţi băieţii erau cu traforajul, eu eram cu fetele şi croşetam”

Talentul şi îndemînarea de a fi un bun meşter se țin scai de el din perioada copilăriei, cînd se afla la casa părintească, din zona „vale” a oraşului Paşcani. Îndemînarea a moştenit-o de la mama sa, care adesea prefera să-l pună pe el să repare lucrurile din casă, și nu pe fratele sau pe tatăl său. „Cînd eram la şcoală şi aveam orele de lucru manual, toţi băieţii erau cu traforajul, eu eram cu fetele şi croşetam. Petreceam foarte mult timp alături de mama şi ceea ce vedeam la ea, făceam şi eu”, îşi aminteşte rîzînd Claudiu.

„Tot timpul am avut în cap ideea de a mă întoarce din Canada”. Şi aşa a făcut. S-a întors în ţară în anul 2012. Anii au trecut ca vîntul, dar străinătatea nu a reuşit să-l ţină departe de pămîntul românesc. Cînd s-a întors, dorinţa de a fi stabilit la casa lui şi de a-și crea un atelier propriu a rămas la fel de vie ca în facultate. Acasă, orice bărbat ar trebui să aibă o încăpere de acest fel, spune meșterul. „Eu îmi făcusem iniţial atelierul să mai meşteresc pe acasă, dar nu făceam neapărat jucării. Mai sudam, mai una alta, prostii de astea”. Atunci vedea totul ca pe o simplă joacă. Nimic mai mult decît un hobby. Lucra din cînd în cînd în camera de jos, avînd un singur CNC (maşină-unealtă cu comandă numerică), pe care l-a creat împreună cu ajutorul unui prieten.

Lucra cu lemn. Dar, odată cu trecerea timpului şi în conformitate cu cerinţele clienţilor, lista de materiale a crescut. Desigur, lemnul nu lipseşte nici astăzi de pe masa de lucru din atelierul lui Claudiu, însă, printre altele, se numără şi plăcile de plexiglas, placajul, pielea naturală şi ecologică, oglinda acrilică, sticla, dar şi metalul. „O diversitate”. Totuşi, cel mai frumos aspect al lucrului de mînă, rămîne lucrul cu lemnul pentru că îi permite să-l finiseze manual. „După ce l-ai trecut prin rindeluire, prin abric, trebuie să pui mîna pe şmirghel să îi mai dai fibra jos. Asta este cea mai încîntătoare parte”, spune acesta.

O pagină de Facebook şi nişte copiii fericiţi

Mai tîrziu, avea să se nască băieţelul său. A avut curajul să renunţe la jucăriile din plastic care erau atunci la modă, să-i creeze jucării şi piese mici de mobilier din lemn. Îşi aminteşte şi acum momentul în care a mers să-i cumpere un premergător, iar copilul s-a lovit. „Fiind uşor, s-a împins în el şi a căzut cu faţa de pămînt”. Acela a fost momentul cînd s-a gîndit „Lasă că îţi face tata”. Scînteia de la care a pornit totul. Băiatul său. „M-am apucat de proiectat şi am zis să-i fac şi o băncuţă, cerc, cum era pe vremuri, o jucărie numită cutia permanenţei, pentru motricitate, dar şi multe alte lucruri. Important este că toate au fost lucrate de către mine de la zero”, spune el.

Dar ce nu ştia Claudiu este că talentul său urma să-i deschidă porţi spre succes încă de atunci. Mai tîrziu avea să bucure şi alţi copiii cu lucrările rezultate din mîinile lui. O pagină de Facebook urma să fie începutul carierei sale. „Am postat pe un grup de mămici lucrările mele şi a fost un real succes. Aveam atîtea comenzi încît nu mai aveam în ce să le împachetez. Maşina de curierat se oprea în fiecare zi la poarta casei mele pentru a lua coletele”, îmi povesteşte zîmbind.

Pe lîngă dorinţa de a-şi înţelege clienţii, a încercat să înţeleagă şi ce greşeau ceilalţi furnizori de jucării, în aşa fel încît să-şi mulţumească clienţii. „Unei mămici i-am făcut un turn de învăţare. Aflînd ce nu îi place la celelalte magazine, am ştiut cum să procedez ca ea să fie mulţumită”. Era vorba despre un turn de învăţare foarte înalt, iar problema acestora era stabilitatea. El a ştiut exact cum să-l proiecteze pentru a se diferenţia de ceilalţi vînzători. Şi asta îl face special, diferit. Dorinţa de a încerca să lucreze „altfel” faţă de magazinele comerciale. „Cînd fac o lucrare, îmi place să o fac bine. Nu o fac doar pentru bani, dar o fac să ştiu că dăinuie”, îmi explică el.

Şi-a dat seama repede că seriile nu îi plac. Claudiu spune că nu realizează niciodată aceeaşi lucrare care să semene cu o altă lucrare precedentă. Ba chiar refuză să le facă la fel. „De exemplu, încerc să folosesc acelaşi paletar, aceleaşi culori, roţile albastre şi ocru vopsit, dar măcar numele îl schimb. Par similare, dar îţi pot arăta că fiecare are altceva”.

Între timp, Claudiu îmi prezintă şi alte lucrări ale sale – diferite modele de ceasuri, brelocuri de pus la chei, alte litere volumetrice, acoperite cu diferite culori, cutii de depozitare a telefoanelor, pentru şcolile oraşului, rame pentru fotografii, suporturi pentru prăjituri şi pentru pahare, funduri din lemn, suporturi de medalii, căsuţe cu tobogan şi antepremergătoare, pentru cei mici, dar şi alte gravuri pe sticlă. Toate sînt personalizate. Fiecare lucrare poartă o poveste. Au însemnătate diferită. Unele au fost oferite cadou, altele au fost cumpărate pentru uz personal. Un lucru este cert: toate sînt lucrate atît de frumos şi de precis, încît pasiunea se poate vedea cu ochiul liber.

De la o simplă pasiune la afacere

„Nu cîştigam extraordinar din asta”. Aşa că, în anul 2016, a mai plecat încă o dată în Canada, punîndu-şi visul şi pasiunea în stand by. Dar nu pentru mult timp. Pandemia l-a prins acasă, timpul în care a stat izolat oferindu-i  idei de noi jucării. Atunci a creat şi jucării de grădină, care de asemenea, au fost la mare căutare.

Anul 2020, a fost anul în care visul lui Claudiu urma să devină realitate. A fost momentul în care „micul atelier” din spatele casei a fost dus la un alt nivel, înfiinţîndu-şi SRL-ul, pe care îl deţine şi în prezent. De asemenea, lucrările realizate, pe care obişnuia să le expedieze doar la noi în ţară, traversează acum şi graniţele ţării.

Meşterul autodidact

Despre ce înseamnă cu adevărat această meserie şi procesul de prelucrare a diferitelor obiecte, mărturiseşte că nu a urmat nici un curs profesional, ba chiar a învăţat singur tot ce ştie acum. Adesea, învaţă din mediul online. „Platforma YouTube este cea care mă ajută foarte mult. Urmăresc diferite tutoriale şi încerc să învăţ din ele. De asemenea, fac parte şi dintr-un grup virtual de programatori al CNC-urilor, unde împărtăşim sfaturi şi idei”, îmi explică mîndru.  Devotamentul a jucat şi joacă în continuare un rol foarte important atunci cînd vine vorba despre întregul proces de fabricare.

O viaţă trăită în pasiune şi devotament

Pentru Claudiu, această meserie înseamnă totul. Îmi povesteşte că nu va putea uita niciodată sentimentul pe care l-a avut atunci cînd a livrat unui client prima comandă. De altfel, şi acum spune că simte la fel. Admiraţia clienţilor îi oferă în continuare satisfacție şi mult mai multă putere de muncă. „Claudiu, tu să rămîi tînăr, ca să continui să creezi în continuare”, i-a spus o clientă acestuia. Dar el este de părere că, atîta timp cît practici o meserie cu pasiune, nu simţi că munceşti. „Atelierul este relaxarea mea. Eu în atelier mă relaxez, nu muncesc”.

În ciuda greutăţilor prin care a trecut de-a lungul anilor, pasiunea pentru meşterit a rămas la fel de vie ca la început. „Am avut momente cînd făceam şi un topper pe săptămînă”, spune uşor nostalgic. Dar a continuat să lupte pentru fericirea şi visul său, fără să se dea bătut, urmînd ca prin mîinile lui pricepute, lemnul să prindă viaţă şi să devină o adevărată artă. „Cînd nu găsesc o rezolvare la o problemă tehnică, mă gîndesc toată noaptea cum să-i dau de cap”, spune el.

Mai arunc o ultimă privire în atelier, la bucăţile de lemn pe care Claudiu nu doar le-a transformat în obiecte, ci a reuşit să le încrusteze poveşti. Aşa cum l-am găsit, tot aşa îl şi părăsesc. Cu capul în bucăţile de materiale şi cu şmirghelul în mînă. A fost o zi pe cinste.

***

Fotografii: Sunamita Vieru și arhiva personală Claudiu Neamţu